Vizualizare sursă pentru „Biblia greacă”

Biblia greacă
Biblia greacă editată în codicele creştine ca o carte profetică
Ceea ce trebuie avut permanent în vedere este faptul că, pentru a se distinge
de evrei, care foloseau în cultul sinagogal cărţile sfinte (biblia) sub
forma sulurilor de pergament, creştinii au copiat încă de la început cărţile
sfinte, atât cele iudaice, cât şi cele creştine, sub formă de codice (cf. 2 Tim
4, 13: membrana, distincte de biblia), fiind, pe cât se pare, cei care au impus
217 Studiul esenţial rămâne cel al eruditului profesor de Noul Testament din Tiibingen,
Martin Hengel (n. 1926): „Die Septuaginta als «christliche Schriftensammlung», ihre
Vorgeschichte und das Problem ihres Kanons”, în volumul colectiv decisiv editat de
M. HENGEL / A. M. Schwemmer: Die Septuaginta zwischen Judentum und Christentum
(Wissenschaftlichen Untersuchungen zum Neuen Testament 72), Tiibingen, 1994, p. 182-284.
170 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic
această formulă în tehnica antică a multiplicării şi difuzării cărţilor. Pe lângă
avantajul economic, foaia fiind scrisă pe ambele părţi, codicele avea şi o
neîndoielnică superioritate în ce priveşte facilitatea răsfoirii şi a utilizării
informaţiilor. El a permis de asemenea şi o succesiune şi o ordine precisă a
scrierilor transmise. Cele mai vechi manuscrise ale Septuagintei sunt faimoasele
codice biblice creştine Sinaitic, Alexandrin şi Vatican din secolele IV-V,
unde vedem apărând, pe lângă cărţile din canonul Bibliei ebraice, o serie de
alte cărţi plasate în ordini care diferă considerabil. Se observă însă uşor că în
Biblia creştinilor scripturile iudaice în versiunea greacă a Septuagintei (de-a
valma protocanonice şi deuterocanonice, fără această deosebire) sunt grupate
în general în trei sau patru blocuri: cărţile istorice, fie toate la un loc, la început,
fie divizate în două grupuri, unul mare iniţial şi altul mai mic intercalat
ulterior; cărţile poetico-sapienţiale; şi cărţile profetice (aceasta pare să fie
ordinea clasică, aşa cum apare în Codex Vaticanus). Fapt semnificativ, grupul
cărţilor profetice e întotdeauna deschis de cei 12 Profeţi mici şi încheiat
de Profeţii mari, ultima fiind Daniel. Mesajul acestei dispuneri este limpede:
pentru creştini, Vechiul Testament e o carte profetică şi culminează într-o
apocalipsă eshatologică. Ultima, cronologic vorbind, carte din Scriptura
ebraică, care are doar statut de carte „bună de citit”. Daniel, e pentru creştini
nu doar o carte profetică, ci şi cea mai importantă, întrucât e ultima carte a
Vechiului Testament, deschizând spre Noul Testament. întrebarea cum anume
a luat Vechiul Testament al Bisericii, sau Septuaginta creştină, forma
canonică din marile codice ale veacului IV nu poate primi un răspuns decât
ipotetic. Plecând de la faptul că aşa-zisele cărţi „deuterocanonice” sau „apocrife”
s-au impus mai încet în Orient şi mai repede în Occident, M. Hcngel
sugerează ca foarte probabil faptul că aceste scrieri păstrate doar de creştini
să se fi găsit în bibliotecile sinagogilor din Roma (care au scăpat nedevastate
în anii 66-70, 115-117 sau 132-135), unde erau folosite probabil ca „bune
de citit” în educaţia religios-morală a prozeliţilor iudei, şi de unde au fost
preluate cu acelaşi statul în cateheza prozeliţilor creştini. Există un paradox
care merită semnalat în receptarea canonică de către creştini, aflaţi atât în
opoziţie, cât şi în continuitate cu iudaismul, a vastului corpus de scrieri „intertestamentare”
care în final a ajuns să fie divizat în scrieri „bune [doar] de
citit”218 (anaginoskomena) acceptate şi „ascunse/neautentice” (apokrypha/notha)
în terminologia ortodoxă („deuterocanonice” şi „apocrife” în cea romano-
catolică; „apocrife” şi „pseudoepigrafe” în cea protestantă).
2,8 Bune de citit în privat, nu în cult; deci despre ele nu se predică, nici nu se scriu
comentarii.
C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 171
Cert este faptul că Iisus, apostolii şi primii creştini nu au avut în faţa lor
Vechiul Testament actual (cum sunt mereu tentaţi să creadă creştinii, proiectând
retroactiv situaţia actuală în epocile primare), ci un corpus de scripturi
sfinte iudaice foarte diferit, şi faţă de ele au avut o atitudine mult diferită de
cea a creştinilor faţă de Biblia actuală. Pe de o parte, vedem concentrarea pe
un cerc limitat de scrieri des citate, jumătate din acestea din urmă venind din
Isaia şi din Psalmi, şi cărora li se dă o interpretare hristologic-eshatologică
de tip profetic-apocaliptic: Iisus citează 24 de cărţi vechi-testamentare, iar
întreg Noul Testament 34, nefiind citate niciodată Estera, Eccleziastul, Cântarea
Cântărilor şi Ezdra-Neemia. Pe de altă parte, atât Iisus, cât şi apostolii
utilizează extrem de liber textele, citând şi folosind şi cărţi apocaliptice ce
nu vor intra în canonul biblic definitiv al Bisericii: Enoh, Jubileele, înălţarea
lui Moise, sau cele sapienţiale care vor fi acceptate, ca, de exemplu,
Înţelepciunea lui Solomon, foarte importantă pentru Pavel. Apostolul Iuda
{Iuda v. 14-15), fratele lui Iisus, citează expres ca scriptură cartea 1 Enoh,
iar Apostolul Petru (2 Pir 3, 16) desemnează drept „scripturi” Epistolele
pauline. „Toată Scriptura insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură
şi spre mustrare, spre îndreptare şi spre educarea în dreptate, ca omul lui
Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit spre orice lucru bun”, scrie Apostolul
Pavel lui Timotei, pe care-1 laudă că „ştie din pruncie sfintele scripturi
[hiera grammata] care-1 pot înţelepţi spre mântuire prin credinţa în Hristos
Iisus” (2 Tim 3, 16-17. 15). Scripturile iudaice, de care vorbeşte aici Pavel
şi pe care le aveau la îndemână Iisus şi ceilalţi apostoli, arătau însă probabil
destul de diferit de Vechiul Testament actual, fiind mai aproape de canonul
extins al apocalipticilor decât de cel restrâns, ulterior, al rabinilor farisei.
Din moment ce Iisus însuşi spunea că „Legea şi Profeţii merg până la Ioan”
Botezătorul (Lc 16, 16), este limpede că, atât pentru El, cât şi pentru apostoli,
canonul nu începea cu Moise şi nu se termina cu Ezdra (în epoca lui
Artaxerxes). Şocul crizei anului 70 a făcut ca atât iudaismul rabinic, cât şi
creştinismul să se autodefinească în secolul II într-un sens atât polemic, cât
şi corelativ. Paradoxul în ce priveşte canonul biblic creştin stă în faptul că,
deşi sunt citate în Noul Testament, scrierile apocaliptice („apocrife”) au fost
respinse de Biserică din teama de erezii, de derive contestatoare şi exaltări
mistice, fiind parţial păstrate {Enoh, Jubileele, 4 Ezdra) doar în canonul biblic
al Bisericii Etiopiene, iar scrierile de edificare, care exaltă militant Legea şi
iudaismul clasic, cum sunt „romanele” moral-religioase Susana, Iudita sau
Tobit, epopeea naţională iudaică din cărţile Macabeilor sau înţelepciunea lui
Sirah, deşi nu sunt citate în Noul Testament, au fost reţinute de Biserică şi
respinse de Sinagoga rabinică. Dincolo însă de aceste paradoxuri şi contestări,
persistă întrebarea inevitabilă: cum poate fi de acord în principiu Biserica
172 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s t o l i c
creştină cu canonul rabinic al Scripturilor ebraice, când modul restrictiv şi
repliat pe Toră în care acesta a fost fixat de rabini exclude din capul locului
creştinismul, ba chiar a fost adoptat tocmai pentru a exclude utilizarea acestora
în sens creştin? Explicabilă istoric prin refuzul hotărât din secolul 1 al
antiiudaismului radical al marcionismului şi gnosticismelor, fidelitatea Bisericii
faţă de Vechiul Testament în forma lui rabinică, reducţionistă şi anticreştină,
datorată mai ales prestigiului umanist al originilor, căruia i-au căzut
victimă un Origen sau Ieronim, este nejustificabilă nu doar teologic219, dar
chiar şi fenomenologic şi istoric.