Vizualizare sursă pentru „Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale”

{{Eparhie|
nume=Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale|
jurisdicţie=[[Biserica Ortodoxă Română]]|
tip=Arhiepiscopie semi-autonomă|
întemeiere=1949|
episcop=[[Iosif (Pop) al Europei Occidentale şi Meridionale|Mitropolitul Iosif]]|
scaun=Paris, Franța|
reşedinţă=Limours, Franța|
teritoriu=Franța, Belgia, Olanda, Elveția, Marea Britanie, Irlanda, Islanda|
limbă=română, franceză, engleză|
cântare=[[cântarea bizantină]]|
calendar=[[Calendarul Iulian Revizuit|Iulian Revizuit]]|
populaţie=între 300,000 şi 700,000|
website=[http://www.mitropolia.eu/ MOREOM]
}}'''Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale''' este o [[eparhie]] a [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii Ortodoxe Române]] - în cadrul [[Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale|Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale]] - cu [[jurisdicție]] în: Franța, Elveția, Belgia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda și Islanda.

[[Întâistătător]]ul ei este Înaltpresfințitul [[arhiepiscop]] și [[mitropolit]] [[Iosif (Pop) al Europei Occidentale și Meridionale]].

==Istorie==
===Începuturile===
Prezența comunitară românească în Europa Occidentală, premisă pentru apariția unor [[Parohie|parohii]] sau „capele” ortodoxe românești, a început să se facă simțită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai întâi la Leipzig (Lipsca) și Paris, în condiții și pentru motive diferite, dar și la Viena și Baden-Baden:

====Viena====
Colonia românească din Viena se organizează bisericește în anul 1893, iar la [[8 ianuarie]] 1907 sfințesc o capelă pe care o pun sub jurisdicția Mitropoliei Bucovinei, care le-a trimis și [[Preot|preoți]] pentru slujirea serviciile religioase.

====Baden-Baden====
„Capela Mihail Stourdza” din Baden-Baden, construită între anii 1864-1866 de prințul moldovean Mihail Sturza, are inițial caracter de fundație privată, înălțată de fostul domn în cinstea memoriei fiului său, mort tragic la Paris în 1863 la vârsta de numai 17 ani. Abia începând cu anul 1882 capela este pusă, prin dorința ctitorului, sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei și Sucevei, care a și numit pe preoții deservenți ai acestui sfânt lăcaș.

====Leipzig (Lipsca)====
Comunitatea românilor din Lipsca s-a rugat mai întâi în biserica grecească din localitate, [[mitropolit]]ul Nifon al Ungro-Vlahiei numind, la [[5 august]] 1852, pe [[ieromonah]]ul Ghenadie Ţeposu, preot slujitor la capela ortodoxă greacă din Lipsca, cu care scop l-a hirotesit [[duhovnic]] și [[arhimandrit]]. 

În anul 1858 însă, după ce românii își văd refuzat dreptul de a folosi capela grecilor, se hotărăsc să pună bazele unui locaș de închinare propriu. Locașul noii biserici a fost sfințit la [[7 septembrie]] același an 1858, având hramul [[Sfântul Gheorghe]]. 

Capela funcționează până la începutul anului 1881, când Ministerul afacerilor străine al României dispune desființarea ei. <ref>Pentru mai multe detalii: http://ortodoxia.de/html/capela_ortodoxa__romana_de_la_.html </ref>

====Paris====
=====Întemeierea și arhimandritul Iosafat=====
Comunitatea românească din Paris se formează în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu venirea la studii a tinerilor boieri din cele două Principate române.

În mijlocul acestor tineri va veni la Paris, în anul 1853, arhimandritul [[Iosafat Snagoveanul]] (Ioan Vărbileanu, după numele de mirean), un [[cleric]] educat al vremii, fost ministru în guvernul revoluționar de la 1848, exilat împreună cu ceilalți capi ai revoluției de la 1848 în Valahia. În același an, [[Arhimandrit]]ul Iosafat va întemeia ”Capela Română din Paris”, pentru care va obține, cu sprijinul Turciei prin ambasadorul ei la Paris, autorizația de funcționare din partea autorităților franceze.

Situată într-un imobil din 22 rue Racine, la Paris în Cartierul Latin, împodobită la început cu ajutorul bănesc al proscrișilor exilați la Paris, capela este sfințită de arhimandritul Iosafat la [[22 noiembrie]] 1853 (vechiul calendar), și funcționează cu binecuvântarea [[patriarh]]ului [[Gherman al IV-lea al Constantinopolului]].

La 1860, după 12 ani de expatriere și 7 ani de funcționare a capelei de la Paris, arhimandritul Iosafat călătorește la București și pune în mod formal capela sub patronajul Mitropoliei Ungro-Vlahiei. 

Iosafat moare la 1872 fără ca o nouă biserică să poată fi construită, în ciuda existenței mai multor proiecte și încercări.

=====De la cumpărarea Capelei Dormans-Beauvais (1882) până la al doilea Război mondial=====
La 1880, arhimandritul Partenie Clinceni, superiorul de atunci al capelei, anunță autorităților române primirea unui aviz oficial de expropriere a imobilului din 22 rue Racine din partea autorităților franceze (care urmau să extindă laboratoarele Facultății de Medicină din Paris în cartier). Statul român are doi ani pentru a se decide între construirea unei noi biserici și cumpărarea unui locaș care să fie adaptat cultului ortodox.

La [[5 septembrie]] 1882, Regatul României cumpără ”Capela Dominicanilor”, fosta capelă a Colegiului Dormans-Beauvais (monument istoric din secolul al XIV-lea), în Cartierul Latin, 9 bis, rue Jean de Beauvais. 

După aproape 10 ani de lucrări de restaurare, capela este mai întâi binecuvântată de [[preot]]ul superior de atunci,[[ protoiereu]]l [[Ioan Severin]], la [[2 februarie]] 1892, și apoi sfințită solemn de episcopul vicar al mitropolitului Iosif Gheorghian, arhiereul Inochentie Moisiu Ploieșteanul, la 31 mai 1892.

Până la al Doilea Război mondial, Biserica Română din Paris cunoaște un timp de înflorire, mai multe personalități ale Bisericii Ortodoxe Române (mai mulți viitori episcopi sau profesori de teologie) slujind aici de-a lungul anilor.

===Eparhia Ortodoxă Română a Europei Occidentale, a Mitropolitului Visarion Puiu===
Odată cu instalarea treptată a comunismului în România, Biserica Română din Paris se rupe de Biserica-mamă în anul 1948.

În august 1949, mitropolitul Visarion Puiu vine la Paris, la invitația comunității, și fondează aici Eparhia Ortodoxă Română a Europei Occidentale.

Dar la începutul anului 1950, mitropolitului Visarion i se pune în vedere de către autoritățile franceze să părăsească Parisul, sub acuzația nedreaptă de filo-legionarism. <ref>Așa-zisa colaborare a mitropolitului Visarion Puiu cu Guvernul de la Viena a fost așa de bine ticluită că au trebuit mai mulți ani până să se dovedească contrariul. – Cf. Dumitru Stavarache, ''Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie (1944-1963)'', Editura Moldopress, Pașcani, 2002, p.17.</ref>

La [[26 decembrie]] 1954, mitropolitul Visarion – împreună cu arhiepiscopul [[Ioan (Maximovici) al Bruxelului și Europei Occidentale]] și episcopul [[Natanael de Cartagina și Tunis]] (amândoi membri ai Sinodului ortodox rus din afara granițelor) – îl hirotonește întru episcop vicar, cu titlul „de Sèvres” („Severineanul”), pe arhimandritul Teofil Ionescu, fost superior al Bisericii Române din Paris în timpul războiului, care avea funcția de vicar eparhial încă din anul 1949.

Trimis în America și Canada de mitropolitul Visarion, episcopul Teofil se stabilește în Statele Unite ale Americii, unde participă la disputele din Episcopia văduvită a episcopului Policarp Morușca. În Canada, el reușește să constituie Episcopia Ortodoxă Română din Canada și Emisfera de Vest.

La Paris, lucrurile încep a se clarifica abia în 1958, când consiliul parohial și episcopia se pun de acord în numirea preotului Vasile Boldeanu ca superior în locul protosinghelului Grațian Radu (superior între anii 1955-1958), și în chemarea episcopului Teofil Ionescu la Paris, ca să se ocupe de spirituale și pastorale ale Eparhiei, văduvită de mitropolitul Visarion, izolat de Paris și de comunitatea românilor.

În anul 1959, episcopul Teofil Ionescu este acceptat în Sinodul episcopilor ruși din afara granițelor. Deși a acceptat în principiu propunerea Bisericii din Paris și a Eparhiei Românilor din Străinătate, episcopul Teofil Ionescu nu va veni la Paris și în Europa definitiv decât în 1964, după moartea mitropolitului Visarion, când se instalează într-adevăr la Biserica din strada Jean de Beauvais ca întâistătător al Eparhiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală.

La începutul anului 1972, în condiții încă neelucidate de istorici, episcopul Teofil solicită revenirea în jurisdicția Patriarhiei Române, cerere aprobată de Sinodul Permanent la 10 martie 1972 și confirmată de Sfântul Sinodul al Bisericii Ortodoxe Române la 28 aprilie 1972.

Decizia episcopului Teofil de a reveni în sânul Bisericii-Mame în vremuri în care comunismul domnea încă în România, nu a fost apreciată de majoritatea exilului românesc, așa încât comunitatea de la Biserica din Paris a solicitat protecția Sinodului rușilor din afara granițelor, de care episcopul Teofil a aparținut între 1959 și 1972. Astfel, la 21 mai 1972, mitropolitul Filaret de la New York (șeful Bisericii ruse din afara granițelor) vine la Paris, slujește la  Biserica Română din Paris, și anunță, la cererea comunității, „primirea eparhiei și a tuturor parohiilor ei sub directa lui autoritate”.

Neputând recupera Biserica de la Paris și asociația cultuală a Eparhiei lui Visarion, episcopul Teofil a înființat Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală (iulie 1972), funcționând în paralel cu Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală (Rue Jean de Beauvais), amândouă instituțiile bisericești considerându-se continuatoare ale lucrării mitropolitului Visarion Puiu.

Deși avea în sânul ei în jurul a douăzeci de parohii în anii 80, Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală (ROCOR) le pierde rând pe rând după 1990, rămânând doar Biserica din Paris, care se apropie din ce în ce mai mult de Biserica-Mamă: în 1998 se eliberează canonic de sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse în Exil, între anii 2000-2009 se află sub omoforul IPS Arhiepiscop Nathaniel al Episcopiei Ortodoxe Române în America (OCA), iar la [[10 mai]] 2009 dezbinarea încetează definitiv prin trecerea, prin vot unanim, sub omoforul Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Iosif al Mitropolie Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale (Biserica Ortodoxă Română).

===Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale===
În ceea ce-l privește pe episcopul Teofil, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din [[12 decembrie]] 1974, îl ridică la rangul de arhiepiscop, hotărând totodată ridicarea Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală la treapta de arhiepiscopie, cu titulatura «Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și Occidentală». Iar în ședința din [[13 decembrie]] 1974, Sfântul Sinod alege în postul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală și Occidentală pe P.C. arhimandrit Lucian Florea, superiorul Așezământului românesc de la Ierusalim. Instalarea oficială a lui Teofil Ionescu ca arhiepiscop pentru Europa Centrală și Occidentală a fost făcută la [[7 februarie]] 1975, la reședința sa din Paris, de către I.P.S. Teoctist, mitropolitul Olteniei. Tot atunci a fost instalat și P.S. Lucian Făgărășanul în postul de episcop vicar al acestei arhiepiscopii. <ref>Arhiepiscop Adrian Hrițcu, „Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și Occidentală”, în: ''Almanahul Vestitorul'', nr.1, 1984, p.46.</ref>

:„După trei luni de la actul instalării sale, în ziua de 9 mai 1975, arhiepiscopul Teofil Ionescu a încetat din viață în vârstă de 81 de ani, după o scurtă și grea suferință cardiacă. Funeraliile, slujba și înmormântarea au avut loc în ziua de 14 mai 1975, la cimitirul Montparnasse, alături de ctitorul bisericii române din Paris, adormitul întru Domnul arhimandritul Iosafat Snagoveanul. În vederea oficierii slujbei de înmormântare după rânduiala creștină ortodoxă, pe potriva rangului său, din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a participat o delegație alcătuită din I.P.S. Nicolae, mitropolitul Banatului, I.P.S. Antonie, mitropolitul Ardealului, atunci episcop vicar patriarhal și P.S. episcop vicar Lucian Făgărășanul, care preluase, din încredințarea Sfântului Sinod, conducerea treburilor arhiepiscopiei.” <ref>''Ibidem'', p.47.</ref>

:„Conducerea Arhiepiscopiei a fost îndeplinită de P.S. episcop vicar Lucian Făgărășanul până la 16 iulie 1980, când a fost ales episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. La aceeași dată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales pe P.S. Adrian Botoșăneanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Iașilor în postul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală și Occidentală, încredințându-i și conducerea Arhiepiscopiei. P.S. Adrian Botoșăneanul a cârmuit treburile eparhiei ca locțiitor de arhiepiscop până la 16 noiembrie 1982, când Sfântul Sinod i-a acordat rangul de arhiepiscop și calitatea de conducător titular al Arhiepiscopiei […]”. <ref>''Ibidem''</ref>

Înaltpreasfințitul Adrian Hrițcu a condus Arhiepiscopia Europei Occidentale până la [[30 aprilie]] 1992, când se retrage din viața activă bisericească.

==Reorganizarea diasporei Europei Occidendale după 1990==
După căderea comunismului, Biserica Ortodoxă Română și-a arătat intenția de lăsa reorganizarea diasporei pe seama parohiilor din străinătate, și de a acorda un statut de autonomie eparhiilor BOR din străinătate.

===Reorganizarea Arhiepiscopiei Europei Occidentale în 1993===
Astfel, în ședința sa din 22-23 ianuarie 1993 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române acordă binecuvântarea sa pentru organizarea unei noi eparhii pentru diaspora din Europa, și anume [[Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania și Europa Centrală]], desprinsă din Arhiepiscopia Europei Occidentale, care la rândul ei devine Arhiepiscopia Europei Occidentale și Meridionale.

===Arhiepiscopia Europei Occidentale și Meridionale===
Un an mai târziu, în ședința Sfântului Sinod din [[12 ianuarie]] 1994, este recunoscută alegerea episcopului Serafim (Joantă) ca arhiepiscop și mitropolit al noii Mitropolii pentru Germania și Europa Centrală (ales la [[16 octombrie]] 1993), care este totodată numit locum tenens al Arhiepiscopiei Europei Occidentale și Meridionale. 

La [[29 noiembrie]] 1997, Adunarea electorală a Arhiepiscopiei Europei Occidentale și Meridionale l-a ales Arhiepiscop pe ieromonahul Iosif Pop. A fost hirotonit la 15 martie 1998, în catedrala greacă Sfântul Ştefan din Paris, de către un sobor de 12 ierarhi în frunte cu Mitropolitul Serafim al Germaniei și Europei Centrale și cu Mitropolitul grec Ieremia al Franței.

În jurisdicția Arhiepiscopiei se aflau, la acel moment, parohiile și comunitățile române din Franța, Elveția, Spania, Portugalia, Italia, Olanda, Belgia, Anglia, Irlanda. 

La [[21 octombrie]] 2001, Arhiepiscopia a fost ridicată la rang de Mitropolie, Înaltpreasfințitul arhiepiscop Iosif a primit titlul de Mitropolit. Tot la acea dată a fost hirotonit primul episcop vicar al Mitropoliei, Preasfințitul Siluan (Șpan), cu titlul de „Marsilianul” (ales în iunie 2001). Începând cu data de [[1 august]] 2004, Preasfințitul Siluan a primit sarcina pastorală, misionară, administrativă și de reprezentare a Bisericii noastre în Italia (Vicariatul Italiei).

La [[27 octombrie]] 2004, Înaltpreasfințitul Mitropolit Iosif l-a propus, iar la 3 martie 2005 Sfântul Sinod l-a ales Episcop vicar al Mitropoliei pe ieromonahul Marc Alric. Hirotonia a avut loc la [[7 mai]] 2005, în sâmbăta luminată, în Biserica "Sfinții Arhangheli" din Paris.

===Reorganizarea Arhiepiscopiei Europei Occidentale și Meridionale în 2007 și 2008===
Dezvoltarea vieții bisericești a diasporei române din Italia și Spania va determina o nouă reorganizare a Arhiepiscopiei în anii 2007-2008.

Astfel, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei ia ființă în anul 2007, ca urmare a hotărârii Adunării extraordinare a clerului din Italia de a se înființa Episcopia Ortodoxă Română a Italiei (Gavedo, [[8 mai]] 2007), aprobată de către Adunarea Mitropolitană (Limours, [[1 iunie]] 2007) și de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (București, [[21 iunie]] 2007). Preasfințitul episcop Siluan (Șpan) a fost ales drept unic candidat de către Colegiul electoral al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei (Paris, [[19 februarie]] 2008), iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales ca cel dintâi Episcop al Italiei (București, [[5 martie]] 2008). A fost înscăunat de către Mitropolitul Iosif la Lucca, în ziua de joi [[8 mai]] 2008.

La [[19 februarie]] 2008 (Paris, Biserica „Sfinții Arhangheli”), Adunarea extraordinară a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale aprobă noile statute canonice ale mitropoliei, care cuprinde trei eparhii: Arhiepiscopia Europei Occidentale (cu jurisdicție în Franța, Elveția, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Irlanda și Islanda), Episcopia Italiei (cu jurisdicție în Italia) și Episcopia Spaniei și Portugaliei (cu jurisdicție în Spania și Portugalia).

Protosinghelul Timotei Lauran (Mănăstirea Le Vilar, Franța) a fost ales episcop titular al Episcopiei Spaniei și Portugaliei în aprilie 2008.

==Arhiepiscopia Europei Occidentale astăzi==
Dacă în 1998 Arhiepiscopia Europei Occidentale și Meridionale cuprindea 30 de parohii, astăzi doar Arhiepiscopia Europei Occidentale (Franța, Elveția, Olanda, Belgia, Regatul Unit, Irlanda, dar fără Italia, Spania și Portugalia) numără peste 100 de parohii și misiuni, precum și 10 mănăstiri și schituri.

Tinerii sunt organizați în ''Asociația Nepsis'' <ref>Sit web: http://www.nepsis.org/</ref> (echivalentul asociațiilor ASCOR din România).

Un centru de coordonare pedagogică și catehetică a luat ființă în august 2006 <ref>Sit web: http://www.educatie-catehetica.ro/</ref>.

Editează revista ''Apostolia'' <ref>Sit web: http://www.apostolia.eu/</ref>, o revistă în 64 de pagini A5 color, cu apariție lunară bilingvă (română și franceză).

==Note==
<references/>

[[Categorie:Eparhii româneşti]]
[[Categorie:Biserica Ortodoxă Română]]