Vizualizare sursă pentru „Teologie dogmatică”

'''Teologia dogmatică''' sau '''Dogmatica''' (de la [[dogmă]], din gr. ''dogma'' - decizie, lege, decret; cf. Lc. 2, 1; F.A. 16. 4; 17, 7; 1 Efes. 2, 15), în sens larg, este disciplina Teologică ce tratează didascalia, adică doctrina sau învăţătura de credinţă constantă a Bisericii, adică adevărurile divine eterne, revelate „în repetate rânduri şi în multe feluri" (Evr. 1, 1), prin [[Profet|profeţi]] şi prin [[Iisus Hristos]], transcrise sub inspiraţia [[Duhul Sfânt|Duhului Sfânt]] în scrierile canonice ale [[Vechiul Testament|Vechiului]] şi [[Noul Testament|Noului Testament]], păstrate şi transmise de tradiţia [[apostoli]]lor, interpretate şi expuse critic de [[Sfinţii Părinţi|Părinţii]] şi de [[teolog]]ii Bisericii, formulate de-a lungul secolelor în mod conciliar, prin consens universal. În sens restrâns, Dogmatica urmăreşte să facă o expunere metodică şi o interpretare sistematică a dogmelor cuprinse în credinţa apostolică şi ecumenică, arătând originea [[Biblia|biblică]] şi dezvoltarea istorică a acestora, precum şi influenţa lor asupra diverselor aspecte ale vieţii şi misiunii Bisericii. Tot ce priveşte relaţia dintre doctrina Bisericii şi [[Spiritualitate|viaţa spirituală]], morală şi socială a creştinilor se numeşte evlavie (cf. Evr. 12, 28).

Una din sarcinile precise ale Dogmaticii este aceea de a păstra, a explica şi a proteja mărturisirea de credinţă creştină validă sau ''omologhia'', aşa cum a fost exprimată în [[Crez]]ul ecumenic din 381. Crezul constituie, de fapt, conţinutul credinţei pe care creştinul este obligat să-l profeseze în mod personal, drept condiţie de primire a [[Botez]]ului şi de intrare în [[Biserică]]. Crezul este reînnoit personal, ca parte din Taina [[Spovedanie]]i, şi este repetat la [[Liturghie]] înainte de [[Cuminecătură]]. Înainte de [[hirotonia]] sa, [[episcop]]ul este ţinut să rostească Crezul în public şi să-l explice. Fără această ''omologhia-confessio'' (II Cor. 9, 13; Evr. 3,1; 4,14; I Tim. 6. 12). identitatea dogmatică a creştinului, ca si cea instituţională a Bisericii n-ar putea să fie recunoscute. Astăzi, explicarea Crezului se face prin [[catehism]]e alcătuite de fiecare episcop pentru [[Eparhie|eparhia]] sa.

Dogma este forma conceptuală a unui adevăr revelat atemporal, atestat direct de [[Sfânta Scriptură]], confirmat de Tradiţia Apostolilor (para-dosis), receptat în mărturisirea, în [[cult]]ul şi în disciplina Bisericii. Înainte de orice, dogma are un caracter biblic, deoarece este ecoul [[cuvânt]]ului lui Dumnezeu, despre care dă mărturie unică Biblia. Doctrina este concretizarea simbolică, în afirmaţii, în concepte, în simboluri, a mesajului biblic (gr. ''kerygma''). Doctrina creştină este, în mod esenţial, doctrina Sfintei Scripturi, întrucât exegeza, explicarea şi formularea ei simbolică fac parte din configuraţia textului biblic, de origine.

Din această cauză, dogma are un caracter stabil, adică este consecventă cu credinţa apostolică - din care tac parte Evangheliile sinoptice, credinţă care nu se adaugă şi nu se scade. Dogmatica se referă mereu la revelaţia divină infailibilă şi atemporală. Ea nu descoperă deci adevărul prin metoda hermeneutică, un adevăr pe care nu-l cunoaşte şi nu este revelat. Ea se referă la adevărul deja dat, revelat, ne-ascuns. adevărat (de la lat. ''verum'', cf. F.A. 12,9), pe care-1 protejează, explică, dezvoltă, fiind un adevăr infinit, absolut (In. 14,6: Efes.4,21). Dogmatica trebuie să rămână permanent consecventă cu Biblia: „Nimeni să nu întoarcă cuvintele Domnului spre păreri proprii" ([[Policarp al Smirnei]], ''Către Filipeni'', 7.1). [[Irineu de Lyon]] (+ 202) insistă ca Biserica să păstreze doctrina care s-a predat de la început în unitatea şi în integritatea ci catolică, globală (''Adv. Haer.'' I,cap. 2). Sf. [[Atanasie cel Mare]] spune: [[Tradiţia]] de la început şi învăţătura de credinţă a Bisericii universale pe care a dat-o Domnul, Apostolii au propovăduit-o, iar Părinţii au păstrat-o. Pe ea s-a întemeiat Biserica " (''Către Serapion'', l XXVIII.pag.58).

Dogma are şi un caracter eclezial sau ecleziologic, deoarece dezvoltarea autentică. formularea validă a adevărului biblic infailibil, infinit, în faţa conceptelor şi expresiilor umane, se face prin lucrarea Duhului Sfânt, care, de la Cincizecime, îi adună pe cei care cred în Hristos în jurul Evangheliei, constituind, astfel, ''ekklesia'', Trupul lui Hristos in istorie (Rom. 16; 16; Efes. 1, 22). Ca succesori ai misiunii apostolice, episcopii sunt garanţii şi depozitarii Tradiţiei (Irineu). Autoritatea episcopilor şi a sinodului lor decurge din infailibilitatea Apostolilor, martori direcţi ai lui Hristos. Dar întreaga Biserică este zidită pe temelia Apostolilor, de aceea Biserica arc facultatea harismatică de a discerne teologia personală, arbitrară, de cuvintele Apostolilor, dogmele ortodoxe valide, de doctrinele false. Tocmai de aceea, conştiinţa dogmatică a Bisericii, exprimată în cărţi de cult. în practica de cult şi în cea liturgică, în experienţa spirituală a sfinţilor, are o mare valoare doctrinară.

Într-adevăr, Biserica, stâlpul şi temelia adevărului (I Tim. 3,16), inspirată de [[Duhul Sfânt]], Duhul lui Hristos, este aceea care a reţinut ceea ce este obligatoriu pentru mărturisirea de credinţă (omologhia) personală. în vederea primirii Botezului, Euharistiei şi Hirotoniei. Prin mărturia Duhului Adevărului (In. 3.16), ea este călăuzită să exprime constant Adevărul. Care este Iisus Hristos. în acelaşi timp, cum acest adevăr nu este un ''depositum'' static. Biserica redescoperă sensul actual al doctrinei printr-o ermineutică teologică a Tradiţiei, sub iluminarea Duhului Sfânt în vocabularul teologiei latine. Biserica este ''norma normans'', iar mărturisirea de credinţă este ''norma normata'', cu alte cuvinte, dogmatica are limitele ei recunoscute de conştiinţa teologică a Bisericii.

Făcând aceasta, Biserica nu se constituie ca un magisteriu independent, căci ca transmite, redescoperă cuvântul lui Dumnezeu mărturisit in Biblie. Ea nu creează un strat aparte, un alt depozit care se alătură Sfintei Scripturi, o creaţie dogmatică ce s-ar suprapune Bibliei. Pe de o parte, Biserica lasă Tradiţia deschisă pentru dezvoltare dogmatică constantă, pentru inteligenţa (synesis-intellectus) spirituală şi plenară a Revelaţiei (Col. 1,9; 2, 2), pentru reflexia teologică şi contribuţia acesteia în ce priveşte metodele de cunoaştere (epistemologia) şi vocabularul teologic. Evoluţia dogmaticii nu trebuie să fie înăbuşită, pentru că nu orice accent nou este o inovaţie. Receptarea Tradiţiei prin (a)inculturatic sau contextualizare face parte din definiţia acesteia. Pe de altă parte, conştiinţa Bisericii care se cristalizează în Tradiţia validă devine un criteriu de a scruta dezvoltarea teologică ulterioară a dogmelor. Biserica poate deci schimba şi dezice erorile şi neclarităţile ascunse într-o formulare nouă. Ea trebuie să decenzureze limbajul dogmatic codat, automatismele, care pot să ducă la devieri. Biserica scrutează continuu regularizarea teologico - dogmatică a receptării. Cu alte cuvinte. Biserica redescoperă sensul actual al doctrinei printr-o ermineutică teologică a Tradiţiei, sub iluminarea Duhului Sfânt.

Dogmatica presupune, de fapt. o dublă operaţie teologică: inductivă şi deductivă, deoarece adevărul revelat nu este rezultatul cercetărilor, ci este primit în mărturia inspirată şi deci infailibilă a Profeţilor, a Apostolilor şi a Evangheliştilor. Dogmatica protejează autoritatea proprie a acestei mărturii având certitudinea adevărurilor prin experienţa credinţei, în mod necondiţionat de demonstraţia raţională. Sf. Atanasie spune că. într-a-devăr creştinismul nu se predă prin „dovedirea raţionamentelor. ci prin credinţă şi prin cugetarea religioasă unită cu evlavia" (Către Serapion, Epist. 1,20).

Cealaltă operaţie teologică rezidă în a „deduce" sensuri şi concluzii noi ale adevărului infinit. tot prin inspiraţia Duhului Sfânt, care conduce la tot adevărul (In. 14, 26). Respectând autoritatea mărturiei scrise a Revelaţiei, teologia „transcende" prin meditaţie critică forma acestei mărturii. Profeţii, Apostolii, Evangheliştii, pe de o parte, teologii Părinţii Bisericii, pe de altă parte, au una şi aceeaşi experienţă a lui Hristos - Adevărul lui Dumnezeu. În fond, şi unii şi alţii sunt învăţaţi de la Dumnezeu, şi nu ei învaţă despre Dumnezeu (1 In. 2,27).

Există o istorie a dogmaticii, care a fost determinată de mai mulţi factori:

- nevoia Bisericii de a rezuma credinţa creştină într-un crez sau într-un simbol simplu, ce trebuia să fie reţinut şi mărturisit de candidaţii la Botez; în acest scop, Chiril al Ierusalimului a scris Catehezele mistagogice (348);

- nevoia de a explica, în consens cu Biblia si cu Tradiţia, adevărurile de credinţă contestate sau rău formulate de unii creştini (eretici) sau de necreştini; printre primele erezii, se află dochetismul, care nega întruparea reală, istorică a Fiului lui Dumnezeu şi gnosticismul, care nega cunoaşterea revelaţiei şi tradiţia publică:

- nevoia de a fundamenta hotărârile Sinoadelor ecumenice cu referire la ereziile trinitare şi hristtologice: în această privinţă, un rol important l-au avut Părinţii capadocieni: [[Grigorie de Nyssa]] (Catehezele), [[Grigorie de Nazianz]] (Cuvântările teologice), [[Vasile cel Mare]] (Despre Duhul Sfânt);

- nevoia de a sistematiza revelaţia creştină in ansamblul ei; de pildă, Origen (în Despre principii) care dezvoltă conceptul despre creaţia eternă a lumii, fără început şi fără sfârşit, consecinţă a atotputerniciei divine, şi cel despre restaurarea (apocatastaza) tuturor la sfârşitul lumii, prin po-căinţă. inclusiv îndreptarea diavolului. Origen exclude eternitatea pedepselor;

- în procesul de înculturaţie sau de contextualizare, teologia a fost solicitată să caute sensul actual al doctrinei, contactul cu societatea secularizată, examinând critic continuitatea/discontinuitatea tradiţiei (...).

==Surse==
*Ion Bria, ''Tratat de Teologie dogmatică și ecumenică'', pp.9-13

[[Categorie:Teologie]]

[[el:Δογματική]]