Birocrați, interwiki, renameuser, Administratori
18.656 de modificări
Modificări
→Viaţa: fin
Între anii 1939-1940 fericitul [[pustnic|sihastru]] Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul [[Qumran]], aproape de [[Marea Moartă]]. Aici a cunoscut pe [[monah]]ul [[Ioanichie Pârâială]], care i-a rămas [[ucenic]] credincios până la obştescul sfârşit. Obişnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe [[ispită|ispite]]. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, [[Cuvios]]ul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din [[Ţara Sfântă]] într-un lagăr pe [[Muntele Măslinilor]]. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe.
În anul 1947 este hirotonit [[diacon]], la [[13 mai]], în [[Biserica Sfântului Mormânt]], cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului [[Victorin Ursache]], superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de [[Patriarhia Română]] egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe [[valea Iordanului]](înfiinţat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi [[pelerin]]i; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei [[Maria Egipteanca]]. Nevoinţa lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui şi rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreţinerea schitului şi odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârşea slujbele rânduite, spovedea închinătorii şi se retrăgea câteva ore la linişte într-o peşteră de pe malul Iordanului, iar dimineaţa se întorcea la schit cu chipul luminat.
Singurul său ucenic statornic era monahul [[monah]]ul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub [[ascultare]]a sa. În Arzând cu inima mai mult pentru Hristos şi iubind desăvârşit linşitea şi rugăciunea, fericitul stareţ Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din [[ascultare]]a de [[egumen]] şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul [[Hozeva]], pe valea pârâului Cherit (Horat).
Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi cu [[înstrăinare]] totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin [[ucenic]]ul său.
În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea [[Sfânta Liturghie]] în paraclisul peşterii [[Sfânta Ana]] şi se împărtăşeau amândoi cu [[Euharistie|Trupul şi Sângele lui Hristos]], mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, unde scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.
În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri [[4 august]], s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Ştiuse mai dinainte data sfârşitului său, iar la [[8 august]] 1980, trupul său pe care şi-a însemnat-o pe peretele peşterii. A fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că lînmormântat în peştera în care s-a preamărit Dumnezeu nevoit şi lcare s-a numărat umplut, în ceata sfinţilortimpul slujbei, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământnenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.
După 20 de ani, la [[8 august]] 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi. La [[15 august]] 1980, acelaşi egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele [[Moaşte]] în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului [[Gheorghe Hozevitul]].
De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea [[patriarh]]ului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.
[[Sfântul Sinod]] al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul sfinţilor, la data de 20-[[21 iunie]], 1992, sub numele de "Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ- Hozevitul", fixându-i-se zi prăznuire pe ziua de prăznuire, [[5 august]], data mutării lui la cele veşnice.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.