Prin natura slujbei sale, el era nevoit să urmeze orientarea domnitorului. În caz contrar, de multe ori mitropolitul era înlăturat în mod abuziv din scaun de domnul țării și trimis la mănăstirea de metanie, dacă amestecul lui în problemele interne era socotit primejdios pentru stat sau pentru domn.

Tot el era trimis în fruntea unor solii ca să încheie tratate înțelegere sau chiar alianțe antiotomane cu țările vecine (regatul Ungariei, principatul Transilvaniei, Rusia, Polonia). De multe ori, mai ales în secolul al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea, în caz de vacanță a scaunului domnesc, mitropolitul devenea „locțiitor de domn”.