De altfel, pe locul actualei mănăstiri existase o altă vatră monahală, ridicată pe la sfârșitul secolului al XVI-lea de către logofătul Coresi, împreună cu soția sa.<ref name=susurul>[https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-munteniei-dobrogei/ghighiu-susurul-credintei-68113.html ''Ghighiu - susurul credinței''], CrestinOrtodox.ro, accesat 17 februarie 2023</ref> Într-un document din 30 noiembrie 1601, scris de fiul logofătului Coresi din localitate, descendent al familiei Bărcăneștilor, se confirmă că acesta a respectat jurământul făcut tatălui său de a nu se atinge de domeniul mănăstirii, ctitorie a acestuia și a soției sale, jupânița Slăvița.<ref name=arhiep/> Mai există și alte documente despre mănăstire, până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, unul dintre acestea amintind că voievodul Constantin Racoviță (1753-1756 și 1763-1764) procura de la Schitul Ghighiu „apă de melisă”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea încetează însă orice informație cu privire la acest sfânt lăcaș, presupunându-se părăsirea și dispariția lui, datorită distrugătoarei epidemii de ciumă din zonă („Ciuma lui Caragea”, 1813-1814). La începutul secolului al XIX-lea, izvorul cu apă tămăduitoare de la Ghighiu este unul dintre motivele care au dus la reînființarea schitului în anul 1817, pe terenul donat de Măriuța Râfoveanca, fiica vistiernicului Ianache Râfoveanu și a soției sale Ancuța. Măriuța și Ancuța Râfoveanu se numără printre principalele ctitore ale schitului, pe care îl înzestrează cu moșii și clăcași. Călugărindu-se mai apoi sub numele de Mavra monahia și respectiv Atanasia monahia, la sfârșitul vieții pământești au fost îngropate la Schitul Ghighiu.<ref name=arhiep/>

==Arhitectură==