5.289 de modificări
Modificări
ortografie
Cercetarea ulterioară a picturii, cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii 1987-1988, a identificat pe pereţii interiori ai bisericii opt straturi de picturi datând din anii 1300, 1310, 1377, 1450, 1483, 1600, 1741 şi din 1809. Pisania se află pe al treilea strat de pictură (1377), şi citirea ei în întregime, cu concursul specialiştilor în [[paleografie]] şi cu utilizarea mijloacelor tehnice moderne, au relevat informaţii de excepţie, în măsură să modifice imaginea privitoare la societatea medievală românească din Transilvania. În lectura Monicăi Breazu<ref>Monica Breazu, ''Studiu epigrafic'', în "Repertoriul picturilor murale din România", Bucureşti, 1985, p. 49-50</ref> textul inscripţiei sună astfel: "Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Crisul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Lodovic în anul 6885 (1377) luna iulie 2".
Această informaţie istorică, pe lângă faptul că afirmă existenta sfântului Ierarh [[Ghelasie de la Râmeţ]], cunoscut doar din tradiţie, ne creează imaginea unei societăţi romaneşti româneşti evoluate în Transilvania. Mănăstirea de la Râmeţ ne este prezentată ca o valoare deosebită atât pentru viaţa spirituală ortodoxă cât şi pentru istoria locală sau chiar naţională.
Tradiţia leagă întemeierea mânăstirii şi de activitatea [[ieromonah]]ilor Romulus şi Ghenadie care, plecând de aici în 1215, ar fi pus temelia mănăstirii sfântul Mihail din Perii Maramureşului.
În 1614 călugării Sava Popa şi Toma Moisin vor primi ca donaţie livada Hopagi de la principele Gabriel Bethlen.
În timpul răscoalei sfântului [[Sofronie de la Cioara]], moment de afirmare a dreptului de a-şi păstra credinţa ortodoxă moştenită din străbuni, mănăstirea a fost supusă - ca de altfel majoritatea mănăstirilor din Transilvania - măsurilor de represiune ale generalului Buccow (Bukov). Pe filele unui [[Octoih]] ne-a rămas o însemnare de la 1762: "Scris-am eu Silvestru [[monah]]ul când au stricat necredincioşii mănăstirea Râmeţ şi cea de la Geoagiu, la anul 1762 în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre pierirea lor"<ref>Ştefan Meteş, ''Mănăstirile romaneşti româneşti din Transilvania şi Ungaria'', Sibiu, 1936, p. 60</ref>. Acelaşi monah Silvestru va consemna o nouă distrugere provocată ca urmare a participării vieţuitorilor la răscoala lui Horea: "Aceasta aici am însemnat acest lucru cu jale adevărat când au stricat mănăstirea cea de la Geoagiu şi cea de la Râmeţ, la întâia stricare a fost numărul anilor 1762, iar la a doua stricare văleatul 1785 lună decembrie 23 zile, într-o zi de marţi"<ref>Ştefan Meteş, ''Ibidem'', p. 61.</ref>.
Curtea din Viena va permite la 1792 repararea bisericii, dar numai ca biserică de mir, iar în [[chilii]] s-a organizat scoală. Pentru biserică au fost apoi lungi dispute cu autorităţile ecleziastice de la Blaj până când în 1827 locuitorii obţin definitiv dreptul de a o avea ca lăcaş de închinăciune ortodox. Rolul aşezământului pentru locuitorii din jur reiese şi din plângerea pe care o făceau sătenii din Râmeţ şi Ponor: "Noi râmetii şi ponorenii de când-s aceste două sate noi acolo la mănăstire ne-am pomenit a avea scoală şi dascăli şi prunci de învăţat şi dacă ni se ia aceia, noi rămânem fără învăţătura că dobitoacele<ref>Ştefan Meteş, ''Ibidem'', p. 58-59</ref>.
Duhovnicii de renume [[Dometie Manolache]], [[Ioachim Popa]] şi Filotei Stoica vor face ca înspre Râmeţ să se îndrepte multe suflete zbuciumate pentru a-şi găsi mângâierea, iar stareţa Ierusalima Ghibu, cu cele peste şaptezeci de maici câte număra soborul în 1992, vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri la care poate nici nu se gândea cineva, atât pe tărâm duhovnicesc cât şi pe cel gospodăresc. Biserică veche a mânăstirii a fost reparată, pictura restaurată.
Pe vremea episcopatului Prea Sfinţitului [[Emilian Birdaș]], dr. ing. Eugen Iordăchescu a coordonat lucrarea deosebit de importantă şi dificilă prin care, sfântul locaş periclitat de umezeală şi îngropat în pământ, a fost ridicat 2,08 m mai sus. Aleasă podoabă a Râmețului o constituie astăzi biserica nouă care îmbină, păstrând stilul tradiţional, elemente arhitectonice din toate provinciile romaneştiromâneşti. Piatra de temelie s-a pus în 1982 şi lucrările au durat peste zece ani, fiind conduse de regretatul [[preot]] Ioan Grecea, care fiind şi inginer a întocmit şi proiectul. Pictura a execut-o maestrul [[Grigorie Popescu]] cu echipa lui. Pentru a enumera şi celelalte clădiri ce s-au ridicat spre a oferi condiţiile necesare desfăşurării vieţii mănăstireşti, a pomeni mulţimea donatorilor știuți şi neştiuţi precum şi a călugăritelor ce s-au jertfit nu ne este suficient spaţiul acestei mici lucrări.
Cu prilejul hramului bisericii noi, la [[29 iunie]] 1992, Prea Fericitul Părinte Patriarh [[Teoctist (Arăpaşu) al României|Teoctist]] dimpreună cu un mare număr al membrilor Sfântului Sinod a sfinţit biserica în prezenţa unei mulţimi imense din Transilvania şi din toată ţara. A doua zi, pe [[30 iunie]], s-a proclamat în mod festiv [[canonizare]]a Sfântului Ierarh Ghelasie.