Apostolul Pavel le scrie locuitorilor din Tit ca şi apostolii au fost, în trecut, „fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de [[plăcereaplăcere|plăceri]], trăind în răutate şi în pizmă”, vrednici să fie [[uciderea|urâţi]] şi [[uciderea|urându-se]] unii pe alţii. Ei au fost [[mântuire|mântuiţi]] „pentru îndurarea lui” (şi „nu pentru faptele făcute de ei în neprihănire”) prin „spălarea naşterii din nou” ([[botezul]]) şi prin „înnoirea făcută de [[Duhul Sfânt]] vărsat din belşug” peste ei pentru ca, odată „socotiţi neprihăniţi prin harul Lui”, să se facă, „în [[nădejdea|nădejde]], moştenitori ai vieţii vecinice”. Pizma era văzuta de sfântul apostol Pavel ca un real pericol chiar în sânul primelor comunităţi creştine. Astfel apostolul Pavel se teme sa nu găsească [[cearta|gâlceavă]], pizmă, [[mânia|mânii]], dezbinări, vorbiri de rău, [[bârfa|bârfeli]], [[mândria|îngâmfări]], tulburări. <ref>2 Corinteni 12.20, Galateni 5.26 </ref>.