Canon literar, Biblia ca literatură

Canon literar, Biblia ca literatură în contextul acerbelor lupte anticanonice purtate de reprezentanţii deconstructivismului, o incitantă pledoarie în favoarea canonului literar al civilizaţiei occidentale130 a oferit recent criticul literar american Harold Bloom în faimoasa lui carte din 1994 despre Canonul occidental. Cărţile la şcoala epocilor* l31. Aceste epoci sunt, pe urmele lui G. Vico, cea „aristocratică”, „democratică” şi „haotică”. în ciuda presiunii uriaşe exercitate de reprezentanţii revizionismului deconstructivist şi sociologist, Bloom afirmă, chiar dacă la modul elegiac, o estetică a permanenţei şi literarului pur, făcând din texte memorabile, capodopere ale „giganţilor” culturii europene, canonul occidental al literaturii (operele canonice sunt catalogate la sfârşitul cărţii). Acest canon, în centrul căruia se află Shakespeare, include canonul antic, cel modem clasic şi romantic, dar şi contemporan, întmcât modernii au reuşit să devină ei înşişi clasici lărgind astfel, nu distrugând, canonul occidental întins de la Ulisele lui Homer şi până la cel al lui Joyce. Nu fac parte din acest canon — şi Bloom este intratabil — „pigmeii” postmodemi, adepţii esteticii tranzitoriului, relativului şi imanenţei, pentru care totul e construct cultural, revizioniştii resentimentari (feminişti, marxişti, deconstructivişti) împotriva ierarhiilor, centrului şi ordinii, în numele cultului marginii, banalului şi nivelării nonsemnificative. Harold Bloom a meditat şi asupra relaţiilor dintre literatura occidentală şi teologie. El şi-a început cariera de critic literar şi al culturii în anii 1961-1971 cu o serie de studii novatoare despre romanticii englezi (Shelley, Blake, Ycats) în care pleda, în contra criticii dominante, pentru natura gnostică a imaginaţiei poetice romantice: departe de a reprezenta o conciliere cu natura şi istoria, romantismul e un refuz titanic al lumii şi al timpului pe fondul unei autodivinizări a sinelui. în anii ’70, Bloom a extrapolat paradigma imaginaţiei romantice într-o teorie generală a poeziei şi a criticii literare. Deşi contemporan şi coleg la Yale cu critica americană deconstructivistă inspirată din Derrida, totuşi Bloom nu acceptă viziunea impersonală despre literatură ca joc de limbaj a acesteia, nici reducţia ei sociologică şi politică la jocuri de interese economice, sociale şi culturale. Imaginaţia poetică este autonomă, literatura reprezentând năzuinţa spiritului individual pentru nemurire şi originalitate în luptă cu limitele condiţiei umane şi povara realizărilor literare trecute. Mecanismul psihologic al originalităţii literare îl constituie idolatria faţă de precursori convertită în antagonism, dintr-o „anxietate a influenţei” (titlul cărţii de teorie decisive a lui Bloom din 1973), mecanismul literar al producerii originalităţii/nemuririi fiind lectura revizionistă, deliberat eronată (misreading) a precursorilor. Forţa reală a scriitorului e aceea de a-şi reciti eronat în mod deliberat predecesorii pentru a face loc imaginaţiei proprii, literatura fiind un lung proces de asimilare şi lectură eronată şi novatoare a tradiţiei. După ce a dezvoltat această teorie în anii 1973-1982, Bloom, autodefinit drept un „evreu gnostic”, a extins-o începând din 1990 şi asupra religiosului. încă din 1976 (Kabbalah and Criticism) el a întreprins o fascinantă punere în paralel a modelului de lectură al criticii literare modeme cu acela al Cabalei. într-o pătrunzătoare analiză din 1992 a „religiei americane” [The American Religion) — continuată în 1996 (Omens o f Millennium) — Bloom contestă radical caracterul creştin al religiei protestante a americanilor moderni. Bazată pe întâlnirea personală cu un Iisus glorificat, identic cu Spiritul divin intr-un sine solitar absolutizat şi el, religia americanilor ar fi de fapt mai mult gnostică decât biblică. Teologia Americii ca „naţiune postcreştină” are la baza ei experienţa nemijlocită a Sinelui ca Dumnezeu şi este ca atare una de tip gnostic (nedualist însă), nu biblic. Foarte recent132, Harold Bloom a aplicat teoria sa despre „misreading” la relaţia dintre Biblia ebraică şi Biblia creştină. Lectura greacă a Bibliei ebraice ar fi astfel cea mai îndrăzneaţă şi mai plină de succes lectură eronată creatoare din toată istoria literaturii. într-o primă fază, creştinii ar fi uzurpat şi răsturnat Biblia ebraică pe care au dus-o într-o „sclavie textuală”, ca ulterior să-i denatureze atât pe lahve, cât şi pe Iisus evreul, fixându-i într-o structură teologică metafizică deformatoare. Preferinţele evreului Bloom merg fără echivoc în favoarea lui „lahve”; acesta ar fi un personaj literar puternic, anxios, agresiv, războinic, ambivalent, deloc teologic în comparaţie cu „Iisus”, care e prea teologic, dar foarte puţin sau chiar deloc literar. Combinând „furiile lui Lear cu vitalismul lui Falstaff şi neliniştile lui Hamlet”, „lahve” ar fi de fapt personajul literar şi spiritual major al „culturii occidentale”. Date fiind nepotrivirile literare şi de caracter între „lahve” şi „Iisus”, susţine Bloom — care pune însă deliberat între paranteze Dumnezeul ebraic al profeţilor sau scrierilor sapienţiale —, noţiunea de „tradiţie iudeo-creştină comună” ar fi un „mit” şi „dialogul iudeocreştin” o „farsă”. Ea însăşi doar un experiment de „imaginative misreading” literară, reconstrucţia literară a Dumnezeului religiei biblice făcută de Harold Bloom de la Yale atrage atenţia asupra dimensiunii literare a Scripturilor, uitată prea repede de teologi.