Zenon

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Împăratul Flavius Zenon - monedă de aur

Flavius Zenon (425 - 491) a fost Împărat Roman de Răsărit de două ori: între 9 februarie 474 și 475 și din nou între 476 și 9 aprilie 491. A fost unul dintre cei mai proeminenți împărați bizantini timpurii, dar domnia i-a fost zguduită de luptele pentru tron și de conflictele religioase dintre creștinii ortodocși și cei monofiziți. De numele lui se leagă și publicarea Henoticonului, o încercare de a forța împăcarea dintre ortodocși și monofiziți după Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon.

Cuprins

Viața

Numele inițial al lui Zenon era Tarasis. Se născuse în anul 425 la Rusumblada (denumită mai târziu Zenonopolis în onoarea sa), o localitate din provincia Isauria, Asia Mică (în Turcia de astăzi). Tatăl său se numea Kodisa, de unde și porecla lui Zenon: „Tarasicodissa”.[1]

A avut o carieră militară remarcabilă în timpul împăratului Leon I „cel Mare”. În actele istorice apare pentru prima dată la 466, când a adus în fața instanței imperiale probe prin demonstra trădarea lui Ardabur, fiul alanului Aspar, magister militum al Imperiului Roman de de Răsărit din acea perioadă.

După aceasta, s-a căsătorit cu Ariadne, fiica cea mare a împăratului Leon I, cu această ocazie schimbându-și numele în Zenon.

După moartea lui Leon I (17 noiembrie 474), Zenon i-a succedat acestuia pe tronul Imperiului Roman de Răsărit. A trebuit însă să facă față rebeliunii conduse de Basiliscus, fratele văduvei lui Leon, Verina, care era sprijinit de generalul isaurian Illus și de generalul got Theoderic Strabo. La începutul revoltei, Zenon a fost silit să fugă din capitală, iar Basiliscus s-a proclamat împărat, domnind timp de un an (475-476). Noul împărat a trimis o armată, condusă de Illus, împotriva lui Zenon, care se refugiase în provincia sa natală, Isauria. Illus l-a asediat pe Zenon, dar atunci când Basiliscus nu și-a ținut promisiunile pe care i le făcuse, a întors armele și l-a ajutat pe Zenon să revină pe tronul imperial în august 476.

Zenon a mai trebuit să facă față și altor revolte îndreptate împotriva sa: cea din anul 478, condusă de Marcian (alt ginere al Verinei) și cea din 483, condusă de Leontius și de Illus. Ambele revolte au fost înăbușite și capii acestora au fost executați.

Interesele lui Zenon în Apus au fost minime, datorită problemelor severe cu care se confrunta în Răsărit. Raidurile inițiate de vandali au fost respinse nu pe calea armelor, ci prin negocieri și plata unor sume de bani. În 476, împăratul apusean, Romulus Augustulus, fusese forțat să abdice, lăsându-l pe împăratul din răsărit, Zenon, ca singur împărat roman. Avea loc astfel sfârșitul Imperiului Roman de Apus, însemnele imperiale fiind trimise de la Roma la Constantinopol. Odoacru, căpetenia tribului germanic al herulilor, cel care îl silise pe Romulus Augustulus să abdice, s-a autoproclamat magister militum și a înființat un stat independent în Italia.

Zenon a murit la 9 aprilie 491. Pentru că nu a avut copii, văduva sa, Ariadne, l-a ales pe silentariul Anastasie ca soț; acesta a urmat la tronul imperial fiind cunoscut în istorie ca Anastasie I.

Politica religioasă

În calitatea sa de împărat roman, Zenon era preocupat de diferendele dintre creștinii calcedonieni și cei ne-calcedonieni, diferende apărute în urma Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon.

Într-o încercare de a forța împăcarea dintre ortodocși și monofiziți el a emis în anul 482 Henoticonul („actul de unire”). Acest document a fost pregătit de Patriarhul Acachie al Constantinopolului și aprobat de împărat. Zenon a promulgat Henoticonul fără aprobarea vreunui sinod de episcopi. Prin acest document, Zenon spera să împace populația provinciilor romane din Egipt, Palestina și Siria, care adoptau din ce în ce mai mult monofizitismul condamnat la Sinodul de la Calcedon.

Tezele principale ale Henoticonului erau:

  • credința așa cum era definită de Sinoadele I și al II-lea Ecumenice;
  • condamnarea lui Eutihie și a lui Nestorie care fusese emisă la Calcedon;
  • o aprobare explicită a celor doisprezece anateme ale lui Chiril al Alexandriei;
  • evitarea oricărei declarații referitoare la o fire sau două firi ale lui Hristos, într-o încercare de a-i mulțumi atât pe calcedonieni cât și pe ne-calcedonieni.

Acest document nu a satisfăcut însă nici una din partide. Toate bisericile s-au simțit ofensate de intervenția deschisă a împăratului în problemele bisericești. După doi ani de tergiversare și tărăgănări din partea patriarhului Acachie, Papa Felix al III-lea al Romei a condamnat documentul în 484 și l-a excomunicat pe Acachie. Ca ripostă, Acachie a scos numele papei din diptic, în acest mod începând în mod efectiv schisma acachiană.

Note

  1. Edward Gibbon, - Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976

Surse

Legături externe

Casetă de succesiune:
Zenon
Precedat de:
Leon al II-lea
Împărat Roman (Bizantin)
474-475
Urmat de:
Basiliscus
Precedat de:
Basiliscus
Împărat Roman (Bizantin)
476-491
Urmat de:
Anastasie I


Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi