Moartea

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Moartea este despărţirea sufletului de trup ca o urmare a păcatului (Fac. 2,17; Rom. 5,10-15) fiindcă prin moarte se întrerupe firul vieţii omului pe pământ ca să nu mai păcătuiască. Trupul se depozitează în pământ de unde a fost luat, iar sufletul se duce acolo de unde a fost dat (Ecles. 7,7). “Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Săi (Ps. 125, 6). La sfârşitul lumii toţi morţii vor învia spre a-şi lua răsplata după cele ce a făcut în viaţă” (Matei 25, 31-40; Const. Ap. II, 13).

Moartea nu este un rău, ci un bine. Prin frică de moarte se conserva viaţa naturală şi morală că pe un bine pe care-l posedăm faţă de un mai mare bine pe care nu-l cunoaştem. Omului nu-i este dat să cunoască ceasul morţii ca să nu trăiască chinuit, dar el ştie sigur că va muri mai târziu sau mai curând, din faptul că mor copii, tineri şi bătrâni. Cel păcătos o ignoră, alungând pomenirea ei din mintea lui (Colos. 2, 13) dar cel ce trăieşte intru evlavie şi se pregăteşte cu sârguinţă pentru nunta morţii, acela priveşte viaţa senin şi moartea cu bucurie. El ar vrea ca peste viaţa pe care o are să îmbrace pe cea veşnică (I Cor. 5,2-6; Rom. 8, 23) şi după exemplul vieţii lui Iisus, trebuie să se plece a gusta din paharul ei, ca apoi el să se bucure şi de învierea lui Hristos (F. Ap. 26, 23; Colos. 1, 18). În tinereţe omul se teme mai mult de moarte, dar la bătrâneţe cei buni o aşteaptă mai întâi ucigându-şi păcatele (Rom. 6, 11-13; 7, 8,10) ca apoi s-o aştepte cu bucurie (Filip. 2, 17; II Tim. 4, 6-8), ajutaţi şi de uzajul trupului când dinții lipsesc, mâinile slăbănogesc… (Iov. 3, 20-21; II Tim. 4, 6-8). Pentru cei păcătoşi este o groază (Apoc. 9; Îs. 13, 9); Ier. 8, 13). După cum împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (Luca 17, 21) tot acolo este şi bucuria morţii (Sf. Ignatie; C. Rom. 4; I. Hrisostom -D. Statui V, 4; VI ec. 3; Nicodim Eclesiarhul, Epitaf, I-XX).

Citate

  • ”Sufletul care se desparte de trup, plin de încredinţare şi-l dezbracă pe acesta ca pe o haină, gustă din bucuria cea negrăită şi netălmăcită. Căci dobândind acum cele nădăjduite, el leapădă pe aceasta fără întristare, îndreptându-se cu pace spre îngerul luminos şi vesel care vine din înălţime şi străbătând fără piedica împreună cu acela văzduhul neoprit de duhurile răutăţii, ci suindu-se cu bucurie şi cu îndrăzneală şi cu graiuri de mulţumire, până ce va ajunge să se poată închina Făcătorului şi de acolo să primească hotărârea de a se rândui cu cei asemenea, şi de aceeaşi măsură în virtute, până la învierea cea de obşte”. (Filoc. IV, p. 269, 61; Sf.Vasile cel Nou, 26 mart.).
  • ”Nimic nu e mai înfricoşat că gândul morţii şi nimic mai minunat că pomenirea lui Dumnezeu. Căci cea dintâi aduce întristarea mântuitoare, iar cealaltă dăruieşte veselie”. “Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu - zice proorocul - şi m-am veselit” (Ps. 76,4). Iar înţeleptul, zice: “Adu-ţi aminte din cele din urmă ale tale şi în veci nu vei păcătui” (Ecles. 7,40). “Dar e cu neputinţă să o dobândească cineva pe cea de a doua, până ce n-a încercat apăsarea celei dintâi”. - (Filoc. IV, p. 299, 121).
  • Oamenii mor “în trei chipuri”. Întâi Dumnezeu iartă că oamenii drepţi să fie omorâţi de fiare, de cutremure, de înecare, de fulgere sau de niscai căderi ca să se sperie ceilalţi şi să zică: Dacă acel om a pătimit aşa, dar noi păcătoşii ce vom păţi, căci dacă dreptul abia se mântuieşte, dar necuratul şi păcătosul ce vă mai face? A doua, poate că pentru mici greşeli, Dumnezeu slobozeşte că omul să păţească acel rău, ca să se cureţe şi să se apropie de Dumnezeu. A treia, că cei ce stăpânesc, peste alţii au năpăstuit şi s-au îngrămădit pe capetele lor păcatele şi blestemele oamenilor şi de multe ori se dau intru moarte rea pentru tot răul făcut… (Luca 13, 1-3).-ILT, 363.

Surse