Ioan Duca Vatațis

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la Ioan Duca Vataţis)
Salt la: navigare, căutare
Ioan Duca al III-lea Vatațis
Portret dintr-un manuscris din sec. XV

Sfântul și dreptcredinciosul Ioan Duca al III-lea Vatațis (greacă: Ιωάννης Γ΄ Δούκας Βατάτζης, Iōannēs III Doukas Batatzēs, latină Ioan Ducas Vatatzes), cel Milostiv, a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între 1221-1254. A fost un puternic apărător al credinței ortodoxe; fiind trecut în rândul sfinților, prăznuirea lui se face la data de 4 noiembrie.

Cuprins

Viața

Ioan al III-lea Duca Vatațis era fiul generalului Basileios Vatatzes, Duce al Traciei, care a murit în 1193. Mama sa era fiica lui Angelos Isaakios, Ioan fiind astfel văr cu împărații Isaac II Angelos și Alexios III Angelos. A avut doi frați mai mari.

Urmând tradiția familiei sale, Ioan a avut o carieră militară de succes, fiind remarcat de împăratul Theodor I Lascaris. În 1212, a fost ales de către împărat ca soț pentru fiica sa Irina și ca moștenitor al tronului. Acest aranjament excludea însă membrii familiei Lascarizilor de la succesiunea imperială, ceea ce a provocat ulterior tulburări politice. Astfel, după moartea lui Theodor, când Ioan al III-lea Duca a devenit împărat (în luna decembrie 1221), a trebuit să înfrunte o puternică opoziție față de domnia sa, din partea fraților împăratului defunct, Alexios și Isaac.[1] Totul s-a încheiat cu o bătălie care a avut loc în anul 1224, lângă orășelul Poimanenon, bătălie în care adversarii săi au fost învinși în ciuda sprijinului pe care îl obținuseră de la Imperiul Latin de Constantinopol. În urma acestei victorii, Ioan al III-lea Duca a silit Imperiul Latin de Constantinopol să-i facă concesii teritoriale; mai mult, în 1225, în urma unei incursiunea în partea europeană a imperiului, Ioan a preluat Adrianopolul.

Bătălia de la Poimanenon, din 1224, a marcat o cotitură în cursul războaielor dintre „latini” (stăpânii Constantinopolului în acea perioadă) și „niceeni”. De acum înainte, nu grecii erau cei siliți să țină piept presiunii latinilor, ci invers. Posesiunile cruciaților din Asia Mică s-au predat, una după alta, lui Vatațis, care și-a câștigat repede faima unui comandant de oști de temut. Îndată după victoria asupra fraților Lascaris, Ioan al III-lea Duca a echipat o flotă și a recucerit insulele Lesbos, Samos, Chios și alte câteva insule mai mici. Încurajat de aceste succese, el era gata să înceapă pregătirile pentru o expediție de recucerire a Constantinopolului, însă la Niceea a izbucnit o revoltă în fruntea căreia era chiar nepotul împăratului, Andronic Nestongos. Corăbiile pregătite pentru expediție au trebuit să fie incendiate, pentru a nu cădea în mâinile latinilor, iar basileul s-a îndreptat în grabă spre capitala Niceea pentru a lupta cu răzvrătiții. După înăbușirea rebeliunii, Andronic Nestongos și complicii săi au fost condamnați la diverse pedepse prin mutilare, dar toți au fost lăsați în viață. Cronicarul Georgios Acropolites, contemporanul lui Vatațis, scrie că „iubirea de oameni” a fost întotdeauna o trăsătură caracteristică a împăratului.

Dacă predecesorul său (Theodor I Lascaris) acordase cea mai mare atenție organizării Imperiului bizantin de Niceea ca atare, Ioan al III-lea socotea drept obiectiv al său întărirea țării, visând, totodată, să ducă la bun sfârșit opera predecesorului său și să ia Constantinopolul din mâinile latinilor. Ca să adune mijloacele necesare, basileul s-a folosit de pământurile vastelor sale domenii. Pe aceste teritorii erau create moșii imperiale, activitatea acestora aflându-se sub controlul personal al lui Ioan. Datorită unei politici fiscale înțelepte și probabil, aplicării pe scară largă a noilor metode de gospodărire, producția a atins, pe aceste moșii, un nivel foarte ridicat pentru acele timpuri. Guvernul a luat măsuri destinate să pună capăt scurgerii peste hotare a aurului. Un edict special al împăratului prescria, amenințând, în caz contrar, cu dezonoarea (termen juridic, care însemna pierderea unui șir de drepturi civile), abținerea de la cumpărarea obiectelor de lux de producție străină și limitarea la ceea ce produce pământul romeilor și pot face mâinile lor. Vatațis l-a mustrat chiar și pe fiul său, Theodor, când l-a văzut îmbrăcat în veșminte de mătase de peste mări. În urma acestor reforme, sub Ioan III, Imperiul de Niceea s-a îmbogățit fabulos într-un timp scurt. Iar, întrucât vecinii Imperiului, turcii, trăiau vremuri grele, din cauza înaintării mongolilor, și o mulțime de refugiați își căutau scăparea de nomazi pe pământurile grecilor, a crescut și numărul locuitorilor acestuia.

În lungile pagini ale analelor bizantine, nu e ușor să fie găsite personaje remarcabile ca împărații Theodor Lascaris și Ioan Duca Vatațis, care au ridicat și au ținut sus stindardul roman la Niceea, în Bitinia. Virtuțile cu care erau înzestrați fiecare nu erau deloc aceleași, ceea ce, din fericire se potrivea cu situația lor deosebită.

În timpul primelor sale eforturi, fugarul Lascaris dispunea numai de trei orașe și două mii de soldați. Domnia sa a fost marcată de fapte energice și acte generoase inspirate de disperare. Odată cu fiecare operație militară el își risca viața și coroana, iar dușmanii săi de pe Hellespont și Meandru erau surprinși de iuțeala cu care proceda și învinși de îndrăzneala lui; în timpul celor optsprezece ani victorioși ai domniei lui, principatul Niceei a cunoscut treptat măreția unui imperiu.

Tronul lui Vatațis, ginerele și urmașul său, a fost așezat pe o bază mai solidă; acesta dispunea de un câmp de activitate mai vast și de resurse mai îmbelșugate; și era în firea, cât și în interesul său, să calculeze riscurile și să pândească momentul prielnic pentru realizarea scopurilor sale. Odată cu decăderea stăpânirii latinilor asupra Constantinopolului, acțiunile politice și militare ale lui Ioan Duca Vatațis apar ca o înaintare prudentă și treptată a unui cuceritor care, în timpul unei domnii de peste treizeci de ani, a eliberat provinciile de uzurpatorii băștinași și străini până când a ajuns „să strângă ca într-un clește Constantinopolul imperial, trunchi fără frunze și sevă, menit să se prăbușească la prima lovitură de secure[1].

Situația relativ stabilă a Imperiului de la Niceea i-a permis lui Ioan al III-lea Duca Vatațis să înceapă o amplă campanie de izgonire a latinilor din Balcani. În anul 1235, el și-a consolidat pozițiile în Tracia, încheind o alianță cu țarul bulgar Ioan Asan II. În primăvara anului 1235, tratatul de alianță era semnat la Gallipoli, cucerit cu puțin timp înainte de Vatațis, apoi se celebra cu mare fast la Lampsaca căsătoria fiului împăratului (viitorul împărat Teodor al II-lea) cu fiica țarului bulgar. Aliații au început începe asediul Constantinopolului pe pământ și pe mare. Ostilitățile, întrerupte odată cu apropierea iernii, au fost reluate în anul 1236. Orașul asediat rezista datorită ajutorului flotei venețiene. Dar situația era atât de critică încât tânărul împărat latin Baudouin al II-lea părăsea Constantinopolul pentru a căuta un refugiu în occident. O flotă puternică - de asemenea, un rod al eforturilor lui Vatațis - i-a asigurat Imperiului de Niceea supremația pe mare, chiar dacă venețienii rămâneau superiori în ce privește arta bătăliilor navale.

Ioan Duca Vatațis și creștinismul ortodox

Note

  1. 1,0 1,1 Edward Gibbon, - Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976

Surse

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi