Harold al Angliei

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.

Regele Harold al II-lea al Angliei (ca. 1022 - 14 octombrie, 1066) a fost ultimul anglo-saxon încoronat ca rege al Angliei. El a fost fiul contelui (earl) Godwin de Wessex, succedându-i Sfântului Edward Mărturisitorul la tronul Angliei; a fost rege mai puţin de un an, deoarece a murit pe câmpul de luptă în bătălia de la Hastings (în sudul Angliei), în anul 1066, atunci când Anglia a fost invadată de William Bastardul, ("Cuceritorul"), Duce de Normandia. Harold a domnit efectiv din 5 ianuarie 1066 până la 14 octombrie al aceluiaşi an, ziua morţii sale. El este privit de mulţi creştini ortodocşi ca un purtător de chinuri sau chiar ca martir şi ca ultimul rege ortodox al Angliei.

Harold al II-lea Godwinson de Anglia
(Tapiseria din Bayeux)

Viaţa

Începutul vieţii

Tatăl lui Harold era Godwin, puternicul conte de Wessex. Godwin însuşi era fiul lui Wulfnoth Cild, thane (rang nobiliar saxon) de Sussex, şi a fost căsătorit de două ori. Prima dată s-a căsătorit cu Thyra Sveinsdóttir (994 - 1018), o fiică a lui Sweyn I care a fost regele Danemarcei, Norvegiei şi Angliei. Cea de a doua soţie a fost Gytha Thorkelsdóttir care era nepoata legendarului viking suedez Styrbjörn Starke şi stră-strănepoată a lui Harold Dinte Albastru, Rege al Danemarcei şi Suediei, tatăl lui Sweyn I. Din această a doua căsnicie au rezultat doi băieţi, Harold şi Tostig Godwinson, şi o fată, Edith de Wessex (1020 - 1075) care a fost Regina Consoartă a Sfântului Edward Mărturisitorul.

După ce a fost ridicat la rangul de Conte (Earl) al Angliei de Est în 1045, Harold l-a însoţit pe Godwin în exil în 1051 şi l-a ajutat să-şi recâştige poziţia un an mai târziu. Când Godwin a murit în 1053, Harold a preluat rangul de Conte de Wessex (la vremea aceea o provincie treimea cea mai sudică a Angliei). Acest lucru l-a făcut omul cel mai puternic din Anglia, după rege.

În plus, în 1058, Harold devine Conte de Hereford, şi îl înlocuieşte pe răposatul său tată în centrul opoziţiei la influenţa normandă în creştere în Anglia sub monarhia saxonă restaurată (1042 - 1066) a lui Edward Mărturisitorul, care petrecuse mai mult de un sfert de secol în exil în Normandia.

El s-a acoperit de glorie într-o serie de campanii (1062-1063) împotriva guvernatorului din Gwynedd ap Llywelyn, care cucerise toată Ţara Galilor; acest conflict s-a încheiat prin înfrângerea lui Gwynedd (şi moartea acestuia de mâna propriilor soldaţi) în 1063. După 1064, Harold s-a căsătorit cu Edith, fiica Contelui de Mercia şi fostă soţie a lui Gruffydd ap Llywelyn. Lui Harold, Edith i-a născut doi fii – posibil gemeni – numiţi Harold şi Ulf care au ajuns amândoi la maturitate şi care, probabil, au murit în exil. De asemenea, Harold a avut câţiva copii nelegitimi de la amanta sa faimoasă (sau soţie după legea daneză), Ealdgyth Swan-neck (sau "Edith Swan-neck" sau "Edith Swanneck" - Gât de lebădă).

1066

În 1065, Harold i-a sprijinit pe rebelii din Northumbria împotriva fratelui său Tostig care-l înlocuise cu Morcar. Acest lucru i-a întărit pretenţia de succesor al lui Edward, dar din păcate i-a divizat propria familie, făcându-l pe Tostig să se alieze cu Regele Harald Hardrade ("conducător puternic") al Norvegiei.

După moartea lui Edward Mărturisitorul, în 5 ianuarie 1066 Harold a pretins că Edward i-a promis coroana pe patul de moarte, iar Witenagemot (adunarea celor mai importanţi nobili ai regatului) i-a acordat încoronarea ca rege, care a şi avut loc în ziua următoare, 6 ianuarie.

Cu toate acestea, ţara a fost invadată atât de Harald al Norvegiei cât şi de William Bastardul, Duce de Normandia, care a susţinut că i se promisese coroana Angliei atât de către Edward (probabil în 1052) cât şi de Harold care naufragiase în Ponthieu, Normandia în 1064 sau 1065. S-a pretins că, cu ocazia naufragiului, William l-a obligat pe Harold să jure că îi sprijină pretenţiile la tronul Angliei, după care i-a arătat că a jurat cu mâna pe o cutie cu sfinte moaşte. După moartea lui Harold, normanzii s-au grăbit să scoată în evidenţă faptul că acceptând coroana Angliei, Harold a comis un sperjur.

Invadând actualul Yorkshire în septembrie 1066, Harald Hardrade şi Tostig i-au învins pe conţii englezi Edwin de Mercia şi Morcar de Northumbria în bătălia de la Fulford de lângă York (20 septembrie), dar la rândul lor au fost învinşi şi omorâţi de către armata lui Harold cinci zile mai târziu în bătălia de la Stamford Bridge (25 septembrie).

Apoi, Harold şi-a forţat armata să mărşăluiască 240 de mile pentru a-l intercepta pe William, care debarcase aproape 7000 de oameni în Sussex, în sudul Angliei, trei zile mai târziu în 28 septembrie. Harold şi-a instalat tabăra în fortificaţii din pământ construite în grabă lângă Hastings. Cele două armate s-au încleştat lângă Hastings în 14 octombrie, unde după o luptă aprigă, Harold a fost ucis şi armata lui a intrat în derută. După tradiţie, şi aşa cum este desenat pe Tapiseria din Bayeux, Harold a fost omorât de o săgeată în ochi. Dacă că el a murit, într-adevăr în acest mod (moarte asociată în evul mediu cu sperjurul) sau dacă a fost ucis de sabie nu se va şti în mod sigur niciodată. Soţia lui Harold, Edith Swanneck, a fost chemată să identifice cadavrul, ceea ce a şi făcut bazându-se pe anumite semne intime (faţa fiind distrusă) cunoscute doar de ea. Cu toate că o descriere normandă că pretinde trupul lui Harold a fost înmormântat într-un mormânt cu vedere spre ţărmul saxon, este mult mai probabil că el a fost îngropat în biserica sa din Waltham Holy Cross din Essex.

După cucerire, o parte din familia lui Harold a fugit în Rusia Kieveană, unde fica lui nelegitimă Gytha de Wessex s-a căsătorit cu Vladimir Monomahul, Marele Cneaz al Rusiei Kievene, şi este o strămoaşă a dinastiilor din Galicia, Smolensk şi Iaroslavl, ai căror urmaşi sunt (printre alţii) Modest Mussorgski şi Petru Kropotkin. Este posibil ca acesta să fie unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxă Rusă l-a considerat recent pe Harold ca martir, cu prăznuirea pe 14 octombrie.

Moştenirea

Venerarea lui Harold s-a dezvoltat treptat, astfel încât în secolul XII, legendele spuneau că totuşi Harold a supravieţuit bătăliei, a stat doi ani în Winchester după bătălie ca să-şi vindece rănile, şi apoi a călătorit în Germania unde a stat mulţi ani, călătorind ca pelerin. În vârstă fiind, s-a întors în Anglia şi a trăit ca pustnic într-o peşteră de lângă Dover. Pe patul de moarteel a mărturisit că deşi se ascundea sub numele de Cristian, el se născuse ca Harold Godwineson. Numeroase versiuni ale acestei poveşti au circulat pe toată durata Evului Mediu, dar există prea puţine dovezi în sprijinul ei.

Interesul literar privindu-l pe Harold a renăscut în secolul XIX cu piesa "Harold" de Alfred, Lord Tennyson (1876) şi cu romanul Ultimul rege saxon de Edward Bulwer-Lytton (1848). Rudyard Kipling a scris o poveste, Arborele justiţiei (1910), în care descrie cum un om bătrân care s-a dovedit a fi Harold este adus în faţa lui Henry I al Angliei. E. A. Freeman a scris o poveste serioasă în Istoria Cuceririi Normande a Angliei (1870-1879) în care Harold este descris ca un mare erou englez. Până în secolul XXI, reputaţia lui Harold a rămas legată, aşa cum a fost întotdeauna, de percepţia subiectivă, pozitivă sau negativă, asupra cuceririi normande.

Sfântul Harold?

Premisele sfințeniei

Chestiunea prinvind sfințirea lui Harold este un pic încurcată. Istoria precizează că el a dus o viaţă morală şi a fost pentru poporul englez un conducător onest şi cuminte. Cu toate acestea, nu există sufieicente dovezi ale sfinţeniei sale în viaţa lui în general pentru a putea fi trecut, în mod public, printre sfinţi.

O altă întrebare care se ridică referitoare la mulţi sfinți occidentali este perioada în care a trăit. Întrebarea este, sunt ei consideraţi ca fiind sfinți ortodocși ai vechii biserici vestice doarece au trăit înainte de Marea Schismă? Referitor la Insulele Britanice, ce se ştie referitor la starea bisericii în vremurile acelea este că urmare a invaziei Normande din 1066, viața bisericii a fost schimbată în mod radical. Clerul local a fost înlocuit, au fost legiferate reforme liturgice, şi a fost impus un mare accent pe controlul papal al bisericii. Prin urmare, este destul de sigur să considerăm că, înainte de 1006, biserica Insulelor Britanice era ortodoxă, iar normanzii au adus efectele Marii Schisme pe pământul britanic. Prin urmare, este suficient de corect să îl privim pe Harold că a fost un creştin ortodox.

Principala întrebare referitoare la sfinţenia lui Harold este dacă a murit ca un purtător de chinuri (ca unul ca şi-a înfruntat moartea asemenea lui Hristos) şi chiar ca mucenic la Hastings. Apărarea Angliei a fost cu siguranţă subestimată din motive politice şi naţionaliste— Englezii nu doreau să fie conduşi de un rege străin (aveau deja această experienţă), astfel încât ei și-au urmat cu bucurie monarhul indigen în lupta pentru apărarea ţării. Totuşi, au murit ei şi pentru credinţa lor?

Invadatorii papiști versus localnicii creștini ortodocși

Înainte de porni din Normandia, William avusese probleme în a-şi convinge baronii normanzi să-l urmeze în lupta pentru cucerirea coroanei Angliei. Mulţi considerau acest lucru o sinucidere, şi nu numai din cauza dificultăţii traversării Canalului Mânecii în bărcile primitive pe care le foloseau. Astfel, William avea o problemă referitor la obţinerea asistenţei militare în campania pe care o plănuia. Soluţia la această problemă i-a fost prezentată de unul din sfetnicii săi, Lanfranc, un abate lombard şi învăţător călugăr care mai înainte îl ajutase pe William să obţină aprobarea Papei pentru căsătoria sa necanonică cu Matilda.

Soluţia lui Lanfranc (pentru care ulterior el a fost răsplătit cu poziţia de Arhiepiscop de Canterbury după Cucerire) a fost să prezinte invazia ca o cruciadă care să aducă Biserica engleză sub autoritatea Papei. David Howarth, în cartea sa 1066 Anul Cuceririi explică:

Invazia nu trebuie văzută numai sub aspectul ei de cucerire seculară; scopul ei cel mai înalt trebuie să fie, sau să pară că este, reformarea bisericii engleze. Trebuie să devină o cruciadă, un război sfânt care să aducă înapoi la Roma o biserică eretică. Lanfranc însuşi, sau biserica normandă ca un tot unitar, era dispusă să aducă acuzaţii împotriva bisericii Angliei (p. 100).

Dacă biserica Angliei era eretică este un subiect care trebuie dezbătut. La fel ca în multe din bisericile timpului, corupţia era în mod sigur prezentă, dar acest lucru nu era în nici un fel specific Angliei sau, pentru acest motiv, să justifice o invazie militară. Într-adevăr, chiar şi luând în considerare depărtarea bisericii Angliei de Roma, aproape două sute de ani au fost colectate şi trimise la Roma ofrande cunoscute sub numele de Bănuțul lui Petru (Peter's Pence), şi întotdeauna a fost încurajat pelerinajul la Roma al creştinilor englezi. Ca atare, biserica Angliei era remarcabil de loială Romei.

Howarth scrie în continuare:

Probabil, principalul său păcat era numai că este diferită: aproape toată educaţia şi toată munca pastorală se ţineau în engleză în loc de latină, şi era uşor pentru ceilalţi membri ai bisericii să suspecteze că schisme şi erezii se ascundeau sub această limbă barbară. În concluzie, indiferent de ce s-a spus despre poporul englez, rămâne un fapt că englezii erau un popor devotat religios şi erau satisfăcuţi de întregul pe care biserica îl furniza pentru nevoile sale spirituale.(ibid.)

Conspiraţia normandă cu Papa

În ciuda motivelor mai curând şubrede pe care se sprijineau acuzaţiile de neloialitate ale clerului englez, acesta a fost pretextul invaziei trimis Papei. Era probabil o justificare ulterioară a planului lui William, şi cu siguranţă nici William şi nici Lanfranc un erau în poziţia din care să poată critica biserica Angliei. Totuşi acest pretext era exact ceea ce invadatorii—şi Papa—aveau nevoie pentru a-şi realiza obiectivul, aşa cum spune Howarth:

Lui William i-a dat o soluţie pentru rezolvarea problemei ridicării unei armate: el putea promite pământ şi prăzi oamenilor care îl sprijineau, dar într-un război sfânt biserica putea promite ceva mai mult—mântuirea. Lui Lanfranc i-a dat ocazia să îi ofere Sfântului Scaun o creştere a puterii pe care altfel o căuta degeaba... De aceea, Lanfranc putea cere binecuvântarea Papei pentru invazia lui William şi oferea ceva în schimb: plângerea lui William putea fi adusă în faţa Papei. Aceasta avea să fie prima dată când unui Papă i se cerea să dea o sentinţă într-o succesiune regală disputată, şi va duce la un precedent de o enormă importanţă pentru Cardinalul Hildebrand... Şi acest Papă, din întâmplare, fusese demult student[ul lui Lanfranc] la [colegiul călugărilor din] Bec (p. 101).

Mai înainte, Hildebrand se găsise în fruntea celor care se străduiseră să scoată alegerea papilor de sub influența puterilor politice ale vremii, întărind astfel puterea şi soliditatea papalității. (El însuşi a fost ales Papă sub numele de Papa Grigore al VII-lea, şi este unul din sfinţii Bisericii Catolice.) O astfel de oportunitate cum prezenta propunerea lui Lanfranc de a creşte influenţa papalităţii asupra politicilor seculare nu trebuia ratată. Fiind cel mai iscusit politician din Vatican, el a prezidat la Roma un tribunal papal (fără cea mai mică legătură cu faptele spune Howarth la pagina 102) de la care Harold a fost complet absent.

Howarth spune de asemenea:

Nu există documente cum că el ar fi fost invitat să-şi trimită un avocat, dar este foarte improbabil că a făcut-o. Să călătoreşti de la Roma la Bosham [unde se găsea Harold în Anglia] şi înapoi la Roma presupunea să fii pe drumuri vreme de o lună, şi nimeni un era pregătit să irosească aşa de mult timp. Dacă ar fi fost invitat, el ar fi răspuns cu siguranţă, destul de corect, că alegerea unui rege al Angliei nu are nimic de a face cu Papa (p. 102).

Curtea a decis împotriva lui Harold, iar Papa:

acceptând că scopul lui William era să reformeze biserica, şi-a trimis binecuvântarea pentru această sfântă năzuinţă, un drapel papal care să fie purtat în luptă, şi un inel pentru William pe care să-l poarte în expediţie care conţinea însăşi moaştele Sfântului Petru. Exista o singură condiţie: se subînţelegea că William va deţine Anglia ca vasal al Papei. William nu avea nici cea mai mică urmă de intenţie să facă accepte aşa ceva, dar a primit inelul şi drapelul fără să zică nimic. Şi acestea, după cum au decurs lucrurile, erau cele mai puternice arme pe care el le-a luat în Anglia (ibid.).

Harold Rex Interfectus Est: Apărarea lui Harold la Hastings

Harold Rex Interfectus Est
"Regele Harold este omorât"
(Tapiseria din Bayeux)

După ce Harold s-a întors din strălucita bătălie din nordul Angliei, în care l-a înfrânt pe Harald al Norvegiei, s-a deplasat în grabă spre invazia normandă. O aştepta de ceva timp, dar se simţea sigur de el, după victoria de la Stamford Bridge, că va fi capabil să-şi apere ţara în sud la fel de bine ca mai înainte.

După ce s-a reîntors în sudul Angliei, a aflat repede de la forţele lui William că fusese excomunicat de Papă şi că normanzii aveau binecuvântarea Papei să invadeze Anglia. Toate dovezile arată că aceste ştiri l-au demoralizat complet pe Regele Harold. Cu toate că fusese un comandant puternic împotriva lui Norsemen, după ce a aflat noutăţi despre pretinsa excomunicare, el a spus Fie ca Domnul să aleagă între William şi mine (Howarth, p.164), şi înainte de a merge la luptă, teribilul zvon a început să se răspândească despre faptul că Regele fusese excomunicat şi aceea ameninţare plutea deasupra oricărui om care l-ar ajuta (ibid., 165).

Însemnări despre cum a decurs, de fapt, bătălia sugerează că în locul forţei de luptă dinamice pe care Harold o inspirase cu câteva zile mai înainte, în general englezii au stat pe loc şi au fost măcelăriţi. Harold fusese transformat de trădarea Papei, iar înfrângerea sa de către William (care din punct de vedere strict militar nu era în nici un fel asigurată) a marcat sfârşitul particularităţii bisericii engleze şi, în consecinţă, capitularea sa în faţa Romei sub conducerea normandă. Lanfranc însuşi, ca episcop de Canterbury, a condus latinizarea şi normandizarea bisericii engleze, în timp ce William brutaliza poporul englez.

Cultul lui Harold

Cu toate că consemnările istorice privind înfrângerea lui Harold pot fi interpretate astfel încât să sugereze că Regele Harold şi oamenii săi au murit apărând credinţa creştină ortodoxă, în afară de afirmaţia nedovedită că Biserica Ortodoxă Rusă l-a sanctificat, nu există nici o menţionare a cultului lui dezvoltat în jurul lui Harold. Acest fapt nu este în mod necesar o dovadă împotriva situării lui Harold printre sfinţi, în special de când dominaţia normandă asupra bisericii Angliei avea să desfinţeze complet venerarea liturgică a regelui saxon căzut.

Cu toate acestea, în prezent unii creştini ortodocşi—în special cei care îi cinstesc pe sfinţii din Insulele Britanice — au început să îl privească pe Harold ca fiind cu adevărat un sfânt, deoarece el şi oamenii săi au murit apărându-şi ţara de invazia unei credinţe străine. Poate că într-o zi se va vedea o slujbă scrisă pentru el, precum şi cinstirea din partea poporului crescând în Biserica Ortodoxă, în special printre creştinii ortodocşi vorbitori de limbă engleză.

Izvoare

  • 1066 Anul Cuceririi (1977) de David Howarth (ISBN 0880290145)

Legături externe