Antinomie
Antinomia (gr. antinomia - conflict de principii raționale) este o exprimare dialectică sub forma a două afirmații, contradictorii din punct de vedere rațional, dar adevărate și egale pentru credință, ce trebuie să fie afirmate simultan ca fiind corecte. De pildă, identitatea și diversitatea Treimii.
Antinomia este o propoziție contradictorie din punct de vedere logic, formal, dar nu irațională. În teologie, antinomia indică inadecvența dintre definițiile formale și misterul Adevărului care este în Dumnezeu și se folosește pentru a evita raționalismul conceptual, adică epuizarea conținutului transcendent al credinței în definiții. Teologia este antinomică, dar aceasta nu înseamnă că este anticonceptuală, împotriva conceptelor filozofice. Orice definiție dogmatică are doi poli, potrivit cu cele două aspecte inseparabile ale adevărului religios, de unde caracterul antinomic și dialectic al dogmei.
Antinomia ca metodă teologică scoate în evidență:
- necuprinsul lui Dumnezeu, caracterul personal, dinamic al ființei Sale, care nu poate fi asimilat, nici redus la termenii și noțiunile raționale;
- conținutul credinței, adică misterul adevărului divin, care nu poate fi epuizat în definiții formale;
- limitele limbajului conceptual, care nu poate expune adecvat plenitudinea adevărului revelat.
Antinomia se aplică la doctrina despre Dumnezeu, la unitatea esențială a Treimii în distincția Persoanelor, la dialectica dintre ființă și energii, precum și la alte dogme ale credinței. De pildă : Dumnezeu este o ființă dincolo de «ființă», rămânând acoperit chiar în descoperirea Sa. Se afirmă deci deodată că Dumnezeu este inaccesibil și inefabil, neparticipabil după esența Sa, totuși prin acțiunile și energiile Sale, El este creator în timp, intră în istorie în mod personal, Se lasă a fi împărtășit prin har de către sfinți. El este participat în mod neparticipat, văzut în chip nevăzut, înțeles în chip necunoscut, mișcă, dar nu e mișcat, aduce la existență, dar nu e adus la existență și nu devine. Astfel se poate spune: «Într-o anumită privință Dumnezeu și cele dumnezeiești pot fi cunoscute; în altă privință nu pot fi cunoscute. Poate fi cunoscut prin cele din jurul Lui; dar nu poate fi cunoscut în ceea ce este El însuși» (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, 7, în Filocalia rom., vol. 2, p. 100).
Citat
„Nu zic că aceia cugetă despre lumina aceasta ca tine sau teologhisesc ca tine. Căci cugetă și teologhisesc mai presus de tine, fiind așa de mult deasupra calomniilor și ocărilor tale.
„Tu zici despre ei: «Dacă numesc lumină inteligibilă pe Dumnezeu, dar Îi păstrează însușirea de nevăzut și de neatins de niciunul dintre simțuri, bine zic». Ei însă țin ființa lui Dumnezeu mai presus și de neputința de a fi neatinsă de vreunul dintre simțuri; deoarece nu e numai Dumnezeu mai presus de cele ce sunt (de cele create), ci și Supradumnezeu (gr. Hypertheos); și înălțimea ce se poate cugeta cu mintea nu e numai mai presus de orice afirmație, ci și de orice negație. Lumina subzistentă pe care o văd sfinții, în chip duhovnicesc, e subzistentă în ipostas (gr. phos enipostatos), cum ei înșiși mărturisesc, că una ce există și nu e numai ceva simbolic, cum sunt fantomele plăsmuite potrivit împrejurărilor ce se nimeresc. Ei știu din experiență că este o luminare și un har nematerial și dumnezeiesc, o lumina văzută în chip nevăzut și înțeleasă în chip necunoscut. Ce este însă aceasta nu știu să spună.” (Sfântul Grigorie Palama, Despre Sfânta Lumină, 8, în Filocalia rom., vol. 7, p. 273).
