2.128 de modificări
Modificări
Adăugare detalii din Pr. Păcurariu
Preoții proveniți din familii preoțești primeau unele cunoștințe de carte de la părinții lor, alții de la preoți mai în vârstă, de la anumiți [[călugăr]]i în [[mănăstire|mănăstiri]] și la reședințele vlădicești (Feleac, Vad, Geoagiu, Lancrăm, Alba Iulia).
O școală românească propriu-zisă exista la început numai la biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, întemeiată în ultimii ani ai secolului al XV-lea, cu limba de predare slavona, devenită apoi școală românească pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Avea două cicluri: primul elementar destinat copiilor și meseriașilor, al doilea era destinat preoților din Brașov și Țara Bârsei sau chiar din alte părți ale Transilvaniei, pentru pregătirea lor teologică. Datorită acestei școli, preoții de la biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului au avut întotdeauna o pregătire superioară celorlalți preoți transilvăneni.
Unii din ei întrețineau legături cu domnii Țării Românești, mijlocind, probabil, anumite afaceri comerciale ale acestora cu sașii brașoveni (de pildă, la sfârșitul secolului al XV-lea, preoții Costa și Coman, care au fost invitați în Țara Românească). Ei erau folosiți și de oficialitatea Brașovului, în calitate de „scriitori la cetate”, adică interpreți și corespondenți pentru [[limba română]] ai Statului orășenesc. În această calitate, făceau parte din personalul administrativ al Sfatului, cu un salar anual, fixat cu timpul la 12 florini, la care se adăuga uneori și un premiu, la sfârșitul anului. Erau trimiși adesea cu felurite misiuni la domnii Țării Românești și ai Moldovei.
Remarcăm faptul că preoții de mir din Țara Românească și Moldova nu s-au putut ridica la o stare culturală deosebită cum erau cei de la Brașov, de pildă, pentru că aici rolul precumpănitor în viața bisericească îl deținea cinul călugăresc.
Mai târziu s-au înființat școli la Mitropolie, la episcopii, pe lângă unele biserici, în mănăstiri. Aspiranții la hirotonie se numearu țârcovnici, grămătici, dascăli, dieci sau candidați. În secolul XVIII se fac primele încercări de înființare a unor școli speciale pentru pregătirea viitorilor preoți.
=== Numărul preoților ===
Toți trăiau din ofrandele credincioșilor pentru slujbele pe care le săvârșeau, fie în biserică, fie pe la casele acestora. Toți munceau la câmp alături de credincioșii lor. Unii cunoșteau felurite meșteșuguri legate de nevoile Bisericii (copiști, tipografi, zugravi de biserici, legători de cărți, sculptori în lemn și piatră), sau chiar din cele rezervate, într-un fel, numai mirenilor (tâmplari, croitori etc.). Nu purtau haine preoțești speciale, ci se îmbrăcau ca și ceilalți țărani, de care se deosebeau doar prin barbă și plete.
O statistică a clerului există foarte târizu, întocmită din dispoziția exarhului Gavriil Bănulescu, în anul 1810. Astfel, În Țara Românească existau: 24 de orașe, 2417 sate, 204 mănăstiri și schituri, 3105 biserici de mir, 1034 călugări, 45 protopopi, 5794 preoți, 2823 diaconi. În același timp, în Moldova (cu excepția Bucovinei): 29 de orașe, 2193 de târguri și sate, 203 mănăstiri și schituri, 2313 biserici de mir, 1860 călugări, 45 protopopi, 4229 preoți, 733 diaconi.
=== Aplicarea legii ===
:''pentru greșeli mai mici fiecare se pedepsește de către mai marele său: diaconul de preot, preotul de protopop, ieromonahul și călugărul de egumen sau arhimandrit, protopopul, egumenul și arhimandritul de episcop, episcopul de mitropolit, mitropolitul de domn... Pentru greșeli mai mari, care trebuie pedepsite sau cu moartea ori cu luarea preoției, numai preoții, iermonahii sau călugării stau sub judecata episcopilor lor. Iar starețul, arhimandriții și arhiereii nu se pot pedepsi decât de către domn.''
De asemenea, preoții satului judecau - de regulă duminica, după terminarea slujbei - diferite neînțelegeri dintre credincioși.
=== Pedepse pentru preoți ===
Pedepsele variau de la caz la caz.
Abaterile mai grave (hirotonii necanonice, recăsătorire) erau pedepsite cu caterisirea, altele cu arest sau închisoare („opreală”), pe diferite termene, fie la centrele eparhiale, fie la unele mănăstiri (în Mitropolia Ungrovlahiei, preoții vinovați erau închiși, de regulă, la Snagov, uneori la Cernica și Căldărușani), cu „bătaie la falangă” (mai ales pentru beție) etc. Cei caterisiți erau trecuți în rândul țăranilor și puși îndată la plata birului (uneori li se tundeau părul și barba, în satul lor, „spre pildă și altora”).
===Protopopii===
O parte din aceste atribuții le reveneau datorită faptului că pe atunci mitropoliții și episcopii eparhioți erau aceia care pronunțau sentințe de divorț, dădeau dispense de căsătorie și pedepseau pe cei care trăiau în concubinaj. Trebuie menționat că mitropoliții, uneori și episcopii, erau însărcinați adeseori de domnii țării cu judecarea unor procese civile și penale (de moștenire, proprietate, furt, ucideri etc.), deci aveau [[Raportul dintre domniile românești și Biserică|atribuții judecătorești]] foarte largi.
=== Preoții poslușnici ===
În secolul XVIII, în afară de slujba la altar și de munca în gospodăria lor, mulți preoți aveau și alte îndeletniciri. Exista o categorie de preoți și diaconi „poslușnici”, care se învoiau cu Mitropolia sau cu Episcopiile să le facă anumite servicii, urmând să primească, în schimb, scutirile de dările tagmei preoțești.
* Preoți pogonași: care lucrau viile Mitropoliei.
* Preoți postăvari: care se obligau să lucreze anual, pentru Mitropolie sau Episcopii, o anumită cantitate de postav.
* Preoți lumânărari și cerari: care lucrau lumânări și ceară.
* Preoți călărași: care serveau în calitate de curieri, transmițând ordinele Mitropoliei sau Episcopiilor.
* Preoți și diaconi zapcii sau vătășei: care stringeau dările preoțești.
=== Preoții domnești ===
O situație bună aveau „preoții domnești” din ambele țări, deci aceia care slujeau la bisericile Curții, la bisericile și mănăstirile ctitorite de domnii țării sau la bisericile din orașele-reședință ale județelor.
În afară de faptul că nu plăteau nicio dare către vistierie (nici după averea personală) sau către chiriarh, mai primeau și felurite ajutoare din partea domnilor (de pildă, dreptul de a încasa vinăriciul dintr-o anumită regiune), precum și o leafă sau „simbrie” din partea vistieriei domnești (în 1797, preoții de la biserica domnească din București aveau câte 250 de taleri anual), diferite daruri la Paști și la alte sărbători (postavuri, încălțăminte, bani etc).
De același favoruri se bucurau preoții și diaconii care slujeau la mănăstiri sau la catedralele episcopale și mitropolitane, socotiți tot „preoți domnești”. În unele cazuri, chiar și unii preoți de țară primeau scutiri de toate dările către vistierie și chiriarh în urma intervenției vreunui mare boier, ctitor al bisericii din satul respectiv.
=== Distincții preotești ===
Preoții merituoși primeau anumite distincții din partea chiriarhilor.
Distincțiile erau luate după numele demnitarilor bisericești de la Patriarhia Ecumenică: hartofilax, sachelar, protonotar, referendar, exarh, protecdic, iconom. Unii dintre ei primeau vrednicia de protopopi, câte unul de plasă (plai), fiind, în această calitate, cei mai apropiați colaboratori ai ierarhilor.
== Dobrogea ==