{{Mănăstire|nume=Mănăstirea Prislop|Imagine=[[Fișier:Mănăstirea_Prislop.jpg|thumb|280 300 px|Biserica Mănăstirii Mănăstirea Prislop]]|jurisdicţie=[[Mitropolia Ardealului]]|tip=[[călugăr|călugărițe]]|înfiinţată=1530|ctitor=Sf. [[Nicodim de la Tismana|Nicodim]]<br>(în jurul anului 1400)<br>Domnița Zamfira<br>(între anii 1560-1580)|stareţ=|mărime aprox=30 [[călugăr|călugărițe]]|localizare= {{flag|Romania}} Silvașu de Sus,<br>județul Hunedoara|limba liturgică=[[limba română|română]]|cântarea=[[Cântarea bizantină|bizantină]]|schituri=|hramuri=[[Apostolul Ioan|Sf. Ioan Teologul]]<br>([[8 mai]])<br>[[Înălțarea Sfintei Cruci]]<br>([[14 septembrie]])|site=|}}'''Mănăstirea Prislop''', cu [[Hram|hramurile]] [[Apostolul Ioan|Sf. Ioan Teologul]] și [[Înălțarea Sfintei Cruci]], este o [[mănăstire]] ortodoxă din România situată în apropierea satului Silvașșu Silvașu de Sus (localitate care aparține în prezent de orașul Hațeg) din județul Hunedoara.

Străvechea Mănăstire Prislop (județul Hunedoara), considerată Considerată a fi cel mai de seamă altar de închinare al creştinilor creștinilor din Ţara HaţeguluiȚara Hațegului, străvechea Mănăstire Prislop este de aproape şase șase secole şi și unul din cele mai importante aşezăminte așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania. Ctitorită în primii ani ai veacului al XV-lea, de Sfântul Nicodim de la Tismana, a fost reconstruită, în secolul al XVI-lea, de domniţa domnița Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Basarab. Pe parcursul existenţei existenței sale, aşezământul așezământul monahal a trecut prin perioade foarte grele, fiind jefuit şi și distrus din ordinul stăpânirii habsburgice. Cu refaceri ulterioare, a rezistat până în zilele noastre, datorită călugărilor care s-au nevoit aici şi și au luptat pentru apărarea Ortodoxiei. Mănăstirea Prislop este cunoscută în prezent mai ales pentru vieţuirea viețuirea părintelui [[Arsenie Boca]], al cărui mormânt se află aici, fiind un adevărat loc de pelerinaj pentru mulţimile mulțimile de credincioşi credincioși din toată ţarațara.

Mănăstirea Prislop este situată în hotarul satului Silvaşu Silvașu de Sus, la 13 km de oraşul orașul Hațeg, la altitudinea de 580 m, într-una din regiunile cele mai pitoreşti pitorești din ţarățară. În jurul său se află numeroase sate româneşti românești care sunt atestate de străvechi izvoare documentare din era paleolitică. În acest loc încărcat de istorie a poposit Sfântul Nicodim de la Tismana, considerat a fi părintele monahismului românesc şi și unul dintre cei mai mari ctitori de biserici din ţara țara noastră. Era o perioadă în care exista pericolul impunerii catolicismului, prin invazia austro-ungară şi și erau restricţii restricții grave împotriva construirii de lăcaşuri lăcașuri ortodoxe. Cu toate acestea, înainte de a ajunge la Silvaşu Silvașu de Sus, Sfântul Nicodim reuşise reușise să zidească pe teritoriul românesc aşezămintele așezămintele monahale VodiţaVodița, TopolniţaTopolnița, Vişina şi Vișina și Tismana. Despre ajutorul pe care l-a primit la înălţarea înălțarea Mănăstirii Prislop, istoricul Ştefan Meteş Meteș ne spune următoarele: „''A întemeiat-o Nicodim, pe la 1400, desigur cu banii lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti Românești sau al unui bogat şi și darnic „nemeş” „nemeș” român din părţile Haţeguluipărțile Hațegului, unde ştim știm că erau mulţimulți, puternici şi și buni ziditori de numeroase biserici în vremurile vechi''”.<ref>Ştefan MeteşMeteș, „Mănăstirile româneşti românești din Transilvania şi și Ungaria”, Editură Sibiu, 1936, p. 103.</ref> Sfântul Nicodim a stat un timp la Prislop, unde a impus regulile vieţii călugăreşti vieții călugărești din marile mănăstiri muntene care existau în acea perioadă. În 1405, pe când se afla aici, a copiat cunoscutul [[Tetraevangheliar ]] slavon, care este scris pe pergament împodobit cu frontispicii şi și miniaturi, aflat în prezent la Muzeul de Artă şi și Istorie Naţională Națională din BucureştiBucurești.

După această primă perioadă de întemeiere a urmat o tăcere foarte îndelungată, de un secol şi și jumătate, din care nu s-au mai păstrat documente cu privire la trecutul său. Cu toate acestea, istoricii consideră că Mănăstirea Prislop a păstrat legăturile cu Tismana şi și a continuat lucrarea misionară de întărire a vieţii duhovniceşti vieții duhovnicești a credincioşilor şi credincioșilor și de apărare a Ortodoxiei.

Distrusă de vremuri, mănăstirea a fost apoi rectitorită, în 1564, de domniţa domnița Zamfira, fiica fostului domn muntean Moise Vodă Basarab, după cum arată o inscripţie inscripție din 1759, azi dispărută: „''Această sfântă mănăstire, hramul Sfântului Ioan Bogoslov s-au zidit din temelie de blagocestiva și creștina doamnă Zamfira, fiica blagocestivului domn lo Moise Voievod Basarab din București, la anul 7072 (1564)''”.<ref>Vătăşianu Vătășianu Virgil, „Vechile biserici de piatră româneşti românești din judeţul județul Hunedoara”, Editura Cartea Românească S.A., Cluj, 1980, p.54.</ref>

Despre Zamfira se ştie știe că a ajuns în Transilvania după moartea tatălui ei, într-o perioadă în care mulţi mulți boieri munteni s-au refugiat în aceste locuri. Aici s-a căsătorit cu un nobil maghiar, iar după moartea acestuia a moştenit moștenit o avere imensă. Urmând pilda înaintașilor săi din Ţara Românească, ctitori de lăcașuri sfinte, Zamfira s-a gândit să refacă Mănăstirea Prislop, care era situată în apropierea unor moşii moșii ale fostului soţsoț. Pe locul bisericii vechi a construit una nouă, de dimensiuni mici, cu ziduri din piatră de râu, groase de aproape un metru. Acest edificiu, format din altar, naos şi și pronaos, dăinuieşte şi dăinuiește și în zilele noastre. Tot atunci a fost împodobită cu o pictură nouă în frescă şi și înzestrată cu odoare scumpe, printre care şi și o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. De asemenea i-a dăruit moşii moșii care se aflau în şase șase sate din jurul său.

În aceste condiții, la Prislop a început o intensă viaţă viață monahală, cu călugări evlavioşi evlavioși care au pus bazele şi și unei şcoli școli de cultură bisericească. Importanţa Importanța ei în acea vreme era mare, dovadă că a devenit reşedinţă reședință episcopală, iar mai târziu, din rândul călugărilor de aici, unii au fost aleşi aleși pentru a fi promovaţi promovați în ierarhia superioară. Dintre aceştia aceștia amintim pe mitropolitul Ghenadie I al Transilvaniei, care a fost egumen atunci când biserica a fost rezidită de domniţa domnița Zamfira; mitropolitul Ioan din Alba Iulia, stareţul starețul care a înmormântat-o în 1585 pe ctitoră în noua biserică, el fiind şi și cel care a zidit catedrala din Alba-Iulia si reşedinta reședinta mitropolitană cu ajutorul lui Mihai Viteazul; de asemenea Teofil a ajuns [[Episcopia Vadului|episcop al Vadului]], în 1615. De trecutul mănăstirii se leagă şi și aminitirea unui sfânt, Ioan de la Prislop, vieţuitor viețuitor al acestui aşezământ așezământ monahal, retras după un timp într-o chilie din piatră în care şiși-a petrecut restul zilelor în post şi și rugăciune.

După această etapă de înflorire a urmat un secol de tăcere, de la 1600 până la 1700, din care nu s-au păstrat informaţii informații despre acest sfânt lăcaşlăcaș. Deşi Deși a fost o perioadă în care prozelitismul calvin s-a desfăşurat desfășurat cu mare intensitate în această regiune a ţăriițării, istoricii consideră că Mănăstirea Prislop şiși-a continuat misiunea în mijlocul credincioşilorcredincioșilor.

== Redută transilvană a dreptei credinţecredințe==

Veştile Veștile au apărut la sfârşitul sfârșitul secolului al XVII-lea, când Transilvania a fost scoasă de sub suzeranitatea otomană şi și anexată Imperiului Habsburgic, propaganda calvină fiind înlocuită cu cea catolică. Deşi Deși majoritatea locuitorilor de aici erau români ortodocşiortodocși, ei nu erau recunoscuţi recunoscuți de noua stăpânire ca fiind o naţiunenațiune, aşa așa cum erau maghiarii, saşii şi sașii și secuii, ci aveau statutul de „toleraţi”„tolerați”. Nici religia creştincreștin-ortodoxă nu era recunoscută legal, drepturi având doar confesiunile catolică, luterană, calvină şi și unitariană. Istoricul Constantin C. Giurescu arată că românii ortodocşi ortodocși din Ardeal au fost ademenţi ademenți cu propuneri pentru a accepta Unirea cu Biserica romano-catolică. Astfel, ţăraniițăranii, urmau să aibă dreptul de cetăţeniecetățenie, iar preoţiipreoții, care „erau puşi puși la dări şi și la munci umilitoare”, aveau să fie scutiţi scutiți de iobăgie şi și de alte obligaţiiobligații. O parte dintre aceştia aceștia au fost de acord cu Unirea, dar nu din cauza nemulţumirii faţă nemulțumirii față de veche credinţăcredință, ci pentru că doreau să iasă din această situaţiesituație.<ref>Constantin C. Giurescu, „Istoria Românilor”, Vol. 3, Fundaţia Fundația Regală pentru Literatură şi și Artă, BucureştiBucurești, 1944, p. 373.</ref> În faţa fața acestor promisiuni, mai mulţi mulți protopopi au semnat o listă de adeziune, în 1698, iar trei ani mai târziu, în 1701, a fost emis actul de naştere naștere a Bisericii române unite, numită şi și greco-catolică.

Încă de la început au fost voci care s-au împotrivit Unirii cu Biserica romano-catolică, un rol însemnat având călugării de la mănăstirile din Ardeal, care au făcut propagandă. Rezistenţa Rezistența lor a fost însufleţită însuflețită de apariţiaapariția, în 1744, a călugărului sârb, Visarion Sarai, care a mers prin mai multe sate şi și le-a vorbit ţăranilor țăranilor pentru a-i întări în vechea credinţăcredință. Prezenţa Prezența lui a fost de scurtă durată, dar a exercitat o influenţă influență însemnată asupra mulţimiimulțimii. În urma acestei mişcări mișcări religioase, Mănăstirea Prislop a avut un egumen ortodox, considerat un adevărat episcop, care a condus acțiunea de apărare a Ortodoxiei în satele din jurul Hațegului și Hunedoarei. Însă după trei ani, împărăteasa Maria Tereza a instituit un regim de teroare şi și de prigonire împotriva ortodocşilor ortodocșilor din Ardeal. Monahii de la Prislop au fost alungați, iar mănăstirea a ajuns din nou în mâinile greco-catolicilor. Aici au fost trimişi trimiși călugării Varlaam şi și Nichita, care se pare că fuseseră constrânşi constrânși de împrejurări să se declare uniţi uniți cu Roma. Pentru a începe lucrările de restaurare, aceştia aceștia au încercat să recâştige moşiile recâștige moșiile primite de la ctitora Zamfira, cu aproape 200 de ani. Însă din toate avuţiile avuțiile mănăstirii foarte puţine puține au fost restituite, deoarece refacerea sfântului lăcaş lăcaș a fost făcută, în anii care au urmat, cu ajutorul credincioşilorcredincioșilor.

Anul 1759 a adus schimbări importante Mănăstirii Prislop, pictura bisericii de pe vremea domniţei domniței Zamfira fiind restaurată de preotul zugrav Simeon din Piteşti şi Pitești și ucenicul său Nicolae. Aceştia Aceștia au realizat o operă remarcabilă care se încadrează în tradițiile picturale brâncovenești din Țara Românească. În acelaşi același an a izbucnit răscoala anticatolică şi și antiunionistă condusă de ieromonahul Sofronie, din satul Cioara, judeţul județul Alba, iar Prislopul a fost considerat atunci un puternic centru de apărare a Ortodoxiei. Revolta a cuprins întreaga Transilvanie şi și a avut un caracter religios şi și social, românii protestând faţă față de discriminările la care erau supuşisupuși. Atunci a avut loc o reîntoarcere masivă la Ortodoxie a preoților și credincioșilor care fuseseră ademeniți sau forțați să accepte unirea cu Roma. Însă după doar trei ani mănăstirea avea să treacă din nou printr-o perioadă tragică din existenţa existența sa.

Ca măsură de represalii, în 1762, din ordinul Mariei Tereza, generalul Nikolaus Adolf von Bukow a distrus în jur 150 de ctitorii ortodoxe din Ardeal. Unele au fost dărâmate cu tunurile, iar altele au fost incendiate, printre acestea fiind şi și Mănăstirea Prislop. Tot atunci aşezământul așezământul monahal a fost trecut în mod abuziv în stăpânirea Bisericii unite cu Roma, iar averea mobilă a fost trimisă în întregime la Blaj. Ca urmare a refuzului lor de a trece la greco-catolicism, călugării de aici au fost închiși la Sibiu, iar după un an de detenție au fost expulzați în Țara Românească. După toate acestea, calvinii și uniții din satele vecine au jefuit sfântul lăcaş lăcaș de toate bunurile pe care le avea. Despre toate acestea a scris, în 1763, ieromonahul Efrem, în poemul intitulat „Plângerea sfintei mănăstiri a Silvașului”, considerată a fi o lucrare cu o deosebită valoare istorică și literară: „'' Toţi Toți de la mine au fugit, / Am rămas pustie şi și săracă, / Neavând ctitori, nici maică, /Atunci pizmaşii pizmașii s-au sculat / Şi de toate părţile părțile m-au prădat. / Unii au luat satele și moșiile, / Alții grădinile și viile, / Și din odoară ce-am avut / Au luat cine ce-au putut. / Și m-am făcut, după prorocie, / Ca o colibă părăsită într-o vie, /Pustie și ofilită, / De toți, cu totul părăsită''”.

== Două secole de înstrăinare forţatăforțată==

După ce a fost distrusă de generalul austriac, Mănăstirea Prislop a rămas în stăpânirea greco-catolicilor timp de aproape două sute de ani, până în 1948. În 1770, aceiaşi aceiași călugări Varlaam și Nichita, siliți să accepte din nou Unirea cu Roma, au fost trimişi trimiși aici, de data aceasta ca să înfiinţeze înființeze o școală pentru tinerii din Țara Hațegului. Însă Varlaam a murit la scurt timp, iar Nichita s-a ocupat singur de refacerea sfântului lăcaş şi lăcaș și reînzestrarea lui cu obiectele de valoare pe care le-a avut altădată. În 1810 s-a întocmit un inventar cu bunurile mobile ale mănăstirii, din care reieşea reieșea că era destul de săracă, pentru că deținea doar câteva obiecte de cult şi și de uz casnic. De atunci, timp de aproape 100 de ani, aşezământul așezământul monahal nu a mai avut călugări, fiind dat în grija preoţilor preoților de mir din satele vecine. Se pare că în această perioadă nu s-au făcut deloc restaurări, ci doar unele reparaţii reparații mărunte.

Secolul al XX-lea este începutul unei etape importante din viaţa viața Mănăstirii Prislop. Între anii 1908 şi și 1909, a fost restaurată biserica în interior şi și exterior, a fost înlocuit iconostasul cu unul nou, iar în perioada următoare au fost construite câteva clădiri necesare pentru gospodărie. Un an mai târziu, pictorul Nagy Endre, trimis de Comisa Monumentelor Istorice din Budapesta, a constatat că sub pictură exista una mai veche, din timpul domniţei domniței Zamfira, dar era acoperită de unul sau chiar două straturi de zugrăveală. Toate aceste lucrări au fost făcute cu bani strânși de la preoții și credincioșii din Ţara Hațegului şi și cu fonduri de la stat şi și de la Episcopia Oradei. În mănăstirea astfel reînnoită şi înfrumuseţatăși înfrumusețată, au început să vieţuiascăviețuiască, din 1911, câţiva câțiva călugări. Au mai trecut doi ani şi și aici a fost readusă de la Blaj icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, una dintre cele mai valoroase din țară, care fusese dăruită de domniţa domnița Zamfira. Icoana este de tip Hodoghitria şi și are dimensiuni mari (83 x 62 cm), fiind înconjurată de 12 prooroci din Vechiul Testament.

Anul 1918 a adus mănăstirii vizitatori din rândul istoricilor şi arhitecţilorși arhitecților, aşa așa încât în scurt timp a intrat într-un proces de restaurare profundă. La iniţiativa inițiativa Comisiei Monumentelor Istorice, între anii 1923 şi și 1924, arhitectul Rudolf Wagner din Hunedoara a efectuat câteva lucrări de consolidare a zidurilor și soclului, precum şi și de restaurare ornamental exterioară. Cu toate acestea, pe la jumătatea secolului al XX-lea, Mănăstirea Prislop a ajuns din nou într-o stare jalnică.

Odată cu actul istoric de la 1948Doi ani mai târziu, prin care preoţii şi credincioşii uniţi s-au întors la credinţa ortodoxăîn 1954, Mănăstirea Prislop a redevenit ortodoxă, aşa cum fusese mai bine de trei secole şi jumătate. În acelaşi an început restaurarea sistematică a fost numit [[stareț]] [[ieromonah]]ul [[Arsenie Boca]]sfântului lăcaș, licenţiat în teologie şi absolvent al Academiei cu unele subvenții aprobate de Arte Frumoase. Doi ani mai târziuMinisterul Cultelor, din lipsă proiectarea fiind realizată de [[călugăr]]i, Prislopul a fost organizat ca mănăstire de maici cu viaţă de obştearhitectul Ștefan Balș, iar Părintele Arsenie a rămas aici ca preot-duhovnicsupravegherea lucrărilor, de arhitectul Gheorghe Naumescu. Atunci au început lucrările de renovare a fost consolidate toate zidurile exterioare ale bisericii şi a celorlalte clădiri, prin munca şi cu contribuţia bănească a personalului mănăstirii şi a familiilor lor, dar mai ales a Părintelui Arsenie, care a vândut două case pe care le precum și cele ale turlei. Însă mănăstirea avea ca moştenire, iar banii obtinuţi isă treacă printr-a donat mănăstiriiun alt moment de mare încercare. El În 1959, întreaga obște a sculptat personal catapeteasmafost nevoită să părăsească așezământul, ca urmare a pictat fresce şi icoane deosebit de valoroase şi Decretului 410 care prevedea desființarea schiturilor și mănăstirilor și excluderea din monahism a executat mai multe lucrări unui număr mare de renovare a bisericii şi călugări și maici. Părintele Arsenie s-a celorlalte clădiri. În aceeaşi perioadă, angajat la Prislop a fost înfiinţată o şcoală monahală şi o cooperativă mănăstireascăAtelierele Patriarhiei, în care se făceau ţesături cu motive străvechi, covoare şi tricotaje. De asemeneaBucurești, unde a crescut numărul călugăriţelorlucrat până la pensionare, dar şi al credincioşilor care veneau să se roage aicifără dreptul de a mai sluji. Pentru redarea frumuseţii şi strălucirii de care se bucură şi azi mănăstireaDupă pensionare, a pictat Biserica Dragănescu, dar şi pentru reorganizarea vieţii o realizare picturală de obşteexcepție, Părintele Arsenie este considerat ca cel deîntr-al treilea ctitor al acestui ansamblu monahalun stil propriu. Cu toate acestea, a fost urmărit mereu, mai ales pentru predicile sale, așa încâtAutoritățile din acea vreme au înființat la Prislop un cămin de bătrâni, iar în 1952 biserica mănăstirii, care a fost arestat și dus la Canalul Dunăre-Marea Neagrăînchisă, unde a muncit, în condiții de exterminare, timp de nouă luni, alături de mulți alți slujitori ai Bisericiislujit preotul din parohie.

Doi ani mai târziu, în 1954În 1976, la Prislop s-a început restaurarea sistematică a sfântului lăcaş, cu unele subvenţii aprobate așezat un grup de Ministerul Cultelorcălugărițe ardelence, proiectarea fiind realizată de arhitectul Ștefan Balș, iar supravegherea lucrărilor, de arhitectul Gheorghe Naumescu. Atunci care s-au fost consolidate toate zidurile exterioare ale bisericiistrăduit să înfrumusețeze biserica, precum şi cele ale turlei. Însă mănăstirea avea să treacă printrcontinue tradițiile monahismului românesc și să păstreze patrimoniul cultural-un alt moment de mare încercareartistic aflat aici. În 1959, întreaga obște a anii următori au fost nevoită să părăsească aşezământul, ca urmare a Decretului 410 care prevedea desființarea schiturilor montate în iconostas icoanele lucrate și mănăstirilor şi excluderea din monahism a unui număr mare donate de călugări şi maici. Părintele Arsenie s-a angajat la Atelierele PatriarhieiBoca: cele împărătești și cele de pe ușile diaconești și împărătești. De asemenea, în București, unde a lucrat până au fost făcute reparațiile necesare la pensionaretoate clădirile, dar fără dreptul de a mai sluji. După pensionare, fost amenajat cimitirul și a pictat Biserica Dragănescu, fost construită o realizare picturală de excepțieclădire în stil brâncovenesc, într-cu peste 15 chilii și un stil propriufrumos foișor, concepută tot de către Părintele Arsenie. Autorităţile din acea vreme au înființat Un alt model realizat de el este și cadrul sculptat al porții de lemn de la Prislop un cămin de bătrâniintrare, iar în biserica mănăstiriistil maramureșan, care a fost închisă, a slujit preotul din parohiemontat în 1987.

În 1976Parintele Arsenie Boca, supranumit și Sfântul Ardealului, a murit la Sinaia în 1989, iar mormântul său care se află la Prislop s-a așezat devenit un grup adevărat loc de călugărițe ardelence, care s-au străduit să înfrumuseţeze biserica, să continue tradițiile monahismului românesc şi să păstreze patrimoniul cultural-artistic aflat aicipelerinaj pentru credincioșii din întreaga țară. În anii următori au fost montate în iconostas icoanele lucrate şi donate de Părintele Arsenie Boca: cele împărăteşti şi cele de pe uşile diaconeşti şi împărăteşti. De asemeneaprezent, au fost făcute reparaţiile necesare la toate clădirile, a fost amenajat cimitirul şi a fost construită așezământul monahal are o clădire în stil brâncovenesc, cu peste 15 chilii şi viață duhovnicească aleasă și este un frumos foişor, concepută tot valoros monument de către Părintele Arsenie. Un alt model realizat de el este şi cadrul sculptat al porţii de lemn de la intrare, în stil maramureşan, care a fost montat în 1987artă medieval românească.

Parintele Arsenie BocaMănăstirea Prislop are două hramuri: pe [[8 mai]], de sărbătoarea Sfântului [[Apostolul Ioan|Ioan Evanghelistul]], și pe [[14 septembrie]], supranumit de [[Înălțarea Sfintei Cruci|Ziua Crucii]]. Se mai prăznuiesc și următoarele zile: [[26 decembrie]] – Sfântul Ardealului, a murit [[Nicodim de la Sinaia în 1989Tismana]], iar mormântul său care se află [[13 septembrie]] – Sfântul [[Ioan de la Prislop a devenit un adevărat loc de pelerinaj pentru credincioşii din întreaga ţară. În prezent]], așezământul monahal are o viață duhovnicească aleasă și este un valoros monument de artă medieval românească[[28 noiembrie]] – pomenirea Părintelui Arsenie Boca.

==O şcoală pentru călugări şi săteni==  Ca în oricare din mănăstirile românești, și la Prislop a existat în decursul secolelor o școală modestă pentru pregătirea călugărilor, în care unul dintre monahii cu carte împărtășea celor ce se pregăteau pentru călugărie și preoție cunoștințele necesare. Dar pe lângă aceștia, dobândeau învățătura și numeroși tineri din satele învecinate. O dovadă în acest sens este fondul de carte și manuscrise româneşti românești și slavone care se găsea aici. Însă multe dintre acestea s-au pierdut în curgerea timpului. Astfel, majoritatea manuscriselor pe care le-a avut înainte de apariția tiparului sau cărțile tipărite în secolele XVI și XVII au dispărut în 1762, când mănăstirea a fost arsă. Există și mărturii documentare care atestă existenţa existența unor cursuri școlare la Prislop, încă din 1614, care au continuat în 1670, în 1826 etc.

* Ștefan Meteș, ''Mănăstirile româneşti românești din Transilvania şi și Ungaria'', Sibiu, 1936* Constantin C. Giurescu, ''Istoria Românilor'', vol. III, partea I, Fundaţia Fundația Regală pentru Literatură şi și Artă, BucureştiBucurești, 1944* Virgil VătăşianuVătășianu, ''Vechile biserici de piatră româneşti românești din Hunedoara'', Editura Cartea Românească'', Cluj, 1980, p. 47 * Nicolae Iorga, ''Istoria Bisericii româneşti şi românești și a vieţii vieții religioase a românilor'', vol. II, Editura Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii și Instrucțiunii Publice, BucureştiBucurești, 1930 * Nicolae Iorga, ''Sate şi preoţi și preoți din Ardeal'', Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, BucureştiBucurești, 1902