Mişcarea ioaneică între Ierusalim, Efes şi Roma

Istoria extrem de instructivă a creştinismului ioaneic a fost cu perspicacitate reconstituită de Raymond E. Brown şi ea se prezintă ca o dramă în mai multe acte: la origini stă un preot/levit, ucenic al lui Ioan Botezătorul, devenit apoi discipol iubit al lui Iisus în Care a văzut nu doar noul Templu, ci şi Înţelepciunea/Cuvântul preexistent al lui Dumnezeu întrupat. Plecând de la hristologia preexistenţei, comunitatea ioaneică din Ierusalim s-a aflat în dispute cu iudeii rabinici adepţi ai monoteismului exclusiv, ceea ce a condus la expulzarea din sinagogi a ioaneicilor, care s-au deschis în schimb spre convertiri ale păgânilor. Stabilită la Efes, mişcarea şi-a accentuat universalismul şi şi-a fixat teologia în prima redactare a Evangheliei a Patra. Hristologia mistică „înaltă”, „de sus”, şi organizarea harismatică ale ioaneicilor au fost însă respinse de iudeo-creştinii ultraconservatori, pentru care Iisus era doar un profet, un nou Moise, un om inspirat, fiind însă privite cu rezerve de comunităţile moderate, petrine sau pauline, care puneau accentul pe Iisus Domnul răstignit şi înviat, dar şi întemeietorul unei Biserici organizate cu păstori văzuţi (acestora ioaneicii le reproşau tacit că nu înţeleg deplin divinitatea preexistentă a lui Iisus şi rolul Paracletului, al Duhului Sfânt, de adevărat învăţător şi Conducător al Bisericii). Aşa cum atestă Epistolele, mişcarea ioaneică a intrat însă în criză, scindându-se, la rândul ci, între adepţi radicali ai divinităţii lui Iisus, mergând până la a afirma că a avut doar un trup aparent (doketism), că El nu ţine de fapt de lume, iar revelaţia pe care a adus-o e o gnoză interioară care nu e legată de porunci etice (antinomism), grup de care ioaneicii apostolici s-au delimitat încercând să impună criteriile întrupării reale a Cuvântului şi cele ale obligativităţii respectării normelor morale. Nefiind în stare să stopeze deriva spre erezie (gnosticism) şi grava schismă internă din interiorul mişcării ioaneice radicalizate, ioaneicii apostolici moderaţi din Efes şi Asia au ieşit din izolare şi s-au unit, păstrându-şi specificul teologic, cu curentul creştin moderat legat de Roma şi centrat în jurul figurii simbolice a lui Petru (martirizat deja la data redactării epilogului Evangheliei a Patra). 232 232 Raymond E. Brown, The Community o f Ihe Beloved Disciple, New York, 1979. Reconstituirea parcursului teologic al mişcării ioaneice îşi menţine valabilitatea chiar şi fără acceptarea cadrului cronologic tardiv acceptat de exegetul american, pentru care originile mişcării şi protoevanghliei ar fi în anii 50-80, Evanghelia propriu-zisă ar data din anii ’90, criza internă cu Epistolele ioaneice s-ar plasa în jurul anului 100, iar dizolvarea mişcării fie în schismă, fie resorbită în creştinismul apostolic petrin ar fi avut loc în primele decenii ale secolului II. 186 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s t o l i c Este momentul istoric la care se referă simbolic episodul din Ioan2\ şi care a fost unificarea a două curente apostolice — ioaneic şi petrino-paulin cu centrele la Efes şi Roma — sub forma unei recunoaşteri reciproce şi a unei receptări a punctelor forte, specifice fiecăruia: curentul petrino-paulin a receptat hristologia înaltă ioaneică adăugându-i un accent mai mare pus pe umanitatea reală a lui Iisus (deşi folosirea Evangheliei după loan de către gnostici a făcut să planeze şi pe mai departe asupra ei rezerve persistente), iar mişcarea ioaneică a receptat ca operă a Duhului Sfânt o structură ierarhică mai bine conturată (nu exclusiv harismatică) în conducerea comunităţilor, precum şi autoritatea oficiului de moderator al creştinismului apostolic legat de figura simbolică a lui Petru, fără însă a renunţa la poziţia harismatică specială a lui loan ca ucenic favorit al lui lisus. Lui Petru i se recunoaşte primatul păstoririi şi autorităţii, lui loan fiindu-i afirmată prioritatea iubirii şi teologiei. Mesajul esenţial al episodului din loan 21 este însă ca ambele harisme — autoritatea şi iubirea, ordinea şi mistica — să fie exercitate nu izolat, nu în concurenţă şi rivalitate, nu prin subordonare sau absorbţie, ci conjugat şi în convergenţă reciprocă. (Acelaşi mesaj transpare şi din asocierea la Roma a lui Petru cu vocaţia unităţii şi ordinii şi a lui Pavel cu aceea a universalităţii şi depăşirii harismatice a oricăror limite în Hristos şi Duhul Sfânt.) Anul 69 — anul apocalipsei Deceniul cuprins între anii 60-70 a fost unul critic atât pentru creştinii din diversele centre (Ierusalim, Asia, Roma), cât şi pentru iudaismul palestinian care înainta cu paşi repezi spre catastrofă. Armatele romane conduse de Vespasian începuseră în iunie 69 asediul Ierusalimului; proclamat împărat în decembrie 69, el a plecat spre Roma — unde până la sosirea sa în iunie 70 l-a numit regent pe Domiţian (viitorul împărat între anii 81-96) — lăsându-l să continue operaţiunile pe fiul său, Titus, care în august 70 va cuceri oraşul şi va incendia Templul. Cunoscut şi drept „anul celor patru împăraţi”, anul 69 a fost timpul sumbru al unei anarhii militare care părea să aducă prăbuşirea Imperiului Roman. în intervalul aprilie-decembrie 69, când împărat vremelnic al Romei a fost Vitelius, şapte comunităţi creştine din Asia, ameninţate de asimilarea de mediul elenistic-păgân şi neliniştite de persecuţii şi de haosul militar şi religios din Imperiul Roman, primesc din partea unui profet creştin numit loan, exilat în Patmos, scrisori scrise într-un limbaj simbolic codificat cu avertismente însoţite de relatarea unor grandioase viziuni apocaliptice creştine. Persecuţiile sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a-i pune pe cei aleşi la încercare; domnia lui Dumnezeu şi Hristos Cel înviat asupra istoriei ostile se manifestă deja în rezistenţa martirilor, asociaţi puterii şi C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 187 slavei Mielului înjunghiat şi înviat, împotriva Babilonului/Romei cu şapte coline, a prostituatei şi fiarei cu şapte capete233 care i-a ucis deja pe cei doi martori principali ai lui Hristos (Petru şi Pavel). Ierusalimul e sub asediu, dar templul e încă în picioare. Femeia/Biserica e refugiată în deşert (la Pella, dincolo de Iordan). Parţial devastată deja de luptele dintre urmaşii lui Nero — bătălia de la Armaghedon fiind cele două sângeroase încleştări, cu zeci de mii de morţi, între armatele împăraţilor rivali de la Bedriacum (lângă Cremona) în 14 aprilie şi 24 octombrie 69 —, Roma se aşteaptă să cadă pradă asaltului trupelor lui Vespasian. Exilat de la Roma de către regentul Domiţian, Ioan văzătorul meditează din Patmos asupra evenimentelor de sfârşit de lume la care asistă pentru a da curaj şi perseverenţă Bisericii persecutate sau riscând asimilarea cu păgânismul, le aminteşte creştinilor deznodământul eshatologic al luptei lor: deşi Fiara poate reveni, Babilonul/Roma e în agonie, Satana şi slujitorii lui sunt învinşi de Mielul junghiat şi înviat, iar Noul Ierusalimul ceresc coboară din cer peste Babilon/Roma, Biserica urmând a fi Oraşul-Templul sfânt al lui Dumnezeu pe temelia celor Doisprezece Apostoli şi Doisprezece Patriarhi ca adevăratul Israel al lui Dumnezeu. In timp ce Ierusalimul ceresc va rămâne experienţa eshatologică din inima cultului Bisericii, Ierusalimul pământesc şi Templul al doilea vor cădea pradă flăcărilor în august 70. Anul 70 - - anul restabilirii ordinii înainte de căderea Ierusalimului, dar după proclamarea ca împărat a lui Vespasian în decembrie 69, pe când regent la Roma era Domiţian, Biserica din Roma scrie Bisericii din Corint o scrisoare redactată cu scopul de a pune capăt unei crize interne grave în sânul acesteia din urmă: aici avusese loc o revoltă care a condus la depunerea şi expulzarea prezbiterilor. Pentru a realiza canalul navigabil peste istmul Corint dorit şi inaugurat de Nero, în anul 66 în Corint fuseseră deportaţi şase mii de sclavi iudei dintre prizonierii luaţi de Vespasian cu ocazia recuceririi Galileii revoltate. Tradiţia ne dezvăluie numele autorului anonim al Epistolei către Corinteni în persoana lui Clement Romanul. Excurs despre Clement Origen vedea în Clement pe colaboratorul lui Pavel din Filipeni 4, 3. Literatura pseudoclementină face din Clement un nobil roman înrudit cu Cezarii (plecând de la cazul consulului Flavius Clemens, executat de Domiţian în 95 pentru „ateism’Vcreştinism), care, întâlnindu- se la Roma cu Bamaba, a plecat cu acesta în Iudeea, fiind prezentat la Cezareea lui 233 Cei şapte împăraţi ai Romei de la Augustus la Vitelius, după care se aştepta revenirea Fiarei persecutoare 666 (Neron Kaisar) ca „Nero redivivus”. 188 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic Petru; după această întâlnire l-a însoţit fidel pe Petru în toate misiunile sale, inclusiv la Roma, unde acesta l-a hirotonit episcop. Această literatură clementină apocrifă se cuprinde în cele 20 de aşa-zise „omilii” clementine greceşti şi în cele 10 cărţi ale „recunoaşterilor” clementine (păstrate doar în traducerea latină a lui Rufin, după care s-au făcut şi două „rezumate” greceşti). Ele alcătuiesc variante ale unui vast roman religios-filozofic — precedat de două scrisori ale lui Petru şi Clement adresate lui Iacob — şi descriu călătoriile lui Clement în Orient, întâlnirea sa cu Petru, conflictul acestuia cu gnosticul Simon Magul, la care a fost martor, şi multe legende despre vicisitudinile membrilor familiei lui Clement. La baza acestui roman stă prelucrarea de către redactori cu simpatii ariene a unei scrieri iudeo-creştine ebionite filopetrine şi antipauline (Kerygmata Pelrou). Hristos e un eon divin revelat anterior lui Adam şi Moise; Iisus e adevăratul Profet, şi un accent puternic e pus pe Biserica din Ierusalim şi pe Iacob, care apare superior lui Petru şi drept adevăratul cap al Bisericii. Celibatul e respins, dar Petru e vegetarian strict şi în Euharistie se foloseşte doar apă. Literatura pseudoclementină are o culoare heterodoxă clară, fiind principala expresie literară a iudeo-creştinismului radical, eretic şi preislamic, care ne-a parvenit. Pe lângă această literatură pseudoclementină heterodoxă, există şi o literatură pseudoepigrafică clementină ortodoxă — ilustrată de Constituţiile Apostolice prin Clement — în care Clement apare drept secretarul colegiului Apostolilor, cel care transmite Bisericii învăţătura şi tradiţia apostolică. Alături de acestea mai există o tradiţie hagiografică nu mai veche de secolul IV, care ne spune că, din pricina convertirilor făcute în aristocraţia romană. Clement a fost exilat in Crimeea pe timpul lui Traian, condamnat la muncă forţată în mine şi din cauza succeselor sale misionare a fost legat de o ancoră şi aruncat în Marea Neagră. După executarea ordinului, marea s-a retras trei mile, iar creştinii au descoperit în locul unde fusese înecat sfântul un templu de marmură construit de îngeri, în care se afla un sarcofag cu trupul acestuia; în fiecare an, de ziua martiriului său (24 noiembrie), marea se retrăgea şapte zile pentru ca creştinii să se închine sfântului. în 867, Sfântul Constantin/Chiril, apostolul slavilor, a adus trupul sfântului Clement la Roma, unde se păstrează până azi; după care minunea anuală nu s-a mai repetat. Cel mai aproape de adevăr este însă Păstorul lui Herma (Vedenia II, 4, 3), care ne prezintă un Clement prezbiter roman, secretar al colegiului prezbiterilor, însărcinat ctt corespondenţa Bisericii Romei şi relaţiile ei cu celelalte Biserici. Faimosul Codex Alexandrinus din secolul V se încheie, după Apocalipsă, cu textul a două Epistole ale lui Clement Romanul (ceea ce atestă posibila lor lectură publică în Biserici), prima dintre ele, scrisă ca răspuns la criza din Corint, fiind cu siguranţă autentică. Cea de-a doua e cea mai veche omilie păstrată şi ar putea fi predica prezbiterilor restabiliţi după potolirea spiritelor234. împotriva răzvrătiţilor harismatici din Corint, Clement invocă principiul autorităţii, al ordinii ierarhice şi al succesiunii ei în Biserică de la Tatăl la Hristos, de la Hristos la apostoli, de la apostoli la prezbiteri-episcopi. Ca şi în Faptele Apostolilor cap. 20 sau în Epistolele Pastorale, ierarhia bisericească e compusă, pe lângă popor, din doar două slujiri: prezbiteri cu funcţii de liturghisire şi supraveghere (episkope) şi diaconi. în Epistola lui Clement se regăsesc, aşa cum arăta Raymond E. Brown în 1983, motive similare 234 Cf. KARL PAUL DONFRIED, The Setting o f Second Clement in Early Christianity (Novum Testamentum Supplements 38), Brill, 1974. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 189 celei din întâia Epistolă a lui Petru şi totodată atitudini specifice comunităţii iudeo-creştine din Roma: aceeaşi insistenţă, spiritualizată, pe tradiţia cultică iudaică a Templului, aceeaşi insistenţă pe supunerea şi loialitatea faţă de autorităţile statale, în ciuda persecuţiilor, precum şi aceeaşi atenţie acordată ordinii în Biserică. Şi pentru Clement cea mai gravă primejdie pentru creştini este dezordinea şi anarhia comunitară în numele pretinsei libertăţi spirituale a indivizilor. Acestei derive el îi opune, pe lângă ideea stoică a ordinii cosmice, două modele de ordine (taxis) ierarhică strictă, valabile analogic şi pentru Biserică: cel al preoţiei levitice a Vechiului Testament şi cel al armatei romane şi al organizării politico-militare a imperiului. Epistola lui Clement ne arată Biserica Romei refuzând să devină un simplu cult oriental de mistere, şi optând deliberat pentru transformarea într-o societate clar structurată, capabilă nu doar să reziste persecuţiilor, dar şi să-şi depăşească persecutorul pe propriu său teren instituţional-social. Roma — noul centru de moderaţie şi echilibru al creştinismului apostolic Acest parcurs este de altfel descris de Faptele Apostolilor ca itinerar providenţial desfăşurat sub călăuzirea Duhului: început cu constituirea comunităţii apostolice din Ierusalim la Cincizecimea anului 30, el se încheie cu sosirea lui Pavel în anul 60 la porţile Romei. Tot mai refractar creştinilor şi căzut pradă violenţei interne a zeloţilor, Ierusalimul este abandonat de creştini înainte de distrugerea sa; trecând prin Antiohia şi Efes, apostolii nu vor stabili însă centrul de referinţă al Bisericii nici la Atena, nici la Alexandria, ci în Roma, capitala politică a imperiului şi centru lumii locuite, a cărui convertire o vor iniţia în ciuda ostilităţii şi persecuţiilor. în 1 Clement se observă caracterul conservator şi inovator în acelaşi timp al creştinismului Bisericii Romei, care împleteşte, pe urmele modelului petrin, preocuparea pentru ortodoxia credinţei şi zelul pentru unitatea internă a Bisericilor şi comuniunea Bisericilor între ele. Pasiunea pentru ordine şi structură, atât în religie, cât şi în societate, este evidentă în fuziunea clementină între modelul levitic iudaic şi cel militar-imperial roman. Imitând însă aceste modele de autoritate, Biserica Romei se expunea desigur anticipat exceselor reprezentate de riscurile clericalismului şi imperialismului (în a căror capcană avea să cadă ulterior). în epoca apostolică şi postapostolică însă, Biserica Romei a evitat aceste derapaje asumându-şi, asemenea Apostolului Petru, o poziţie moderatoare, de centru, între diversele curente ale creştinismului apostolic pe care a căutat să le echilibreze sub forma unei unităţi dinamice, a unor diferenţe de accente ţinute într-o tensiune reciproc îmbogăţitoare şi transfiguratoare. Datorită înţelepciunii şi moderaţiei lui Petru, Roma i-a asumat astfel şi împăcat atât pe 190 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s t o l i c Iacob şi pe Pavel, cât şi pe Ioan şi Pavel, încercând astfel să ţină în echilibru atât autoritatea (Iacob), cât şi libertatea (Pavel), dar şi iubirea (Ioan), şi să împace Ierusalimul, Efesul şi Antiohia, evitând derivele extremiste, eretice şi sectare ale ebionismului iudaizant sau gnosticismelor elenizante. Roma a ştiut să asume şi pe Pavel, dar şi pe Ioan, atât moştenirea Efesului, cât şi a Antiohiei, unde pentru prima dată ucenicii lui Hristos, convertiţi dintre păgâni, s-au numit „creştini” (FA 11, 26), întrucât iudeo-creştinii din Ierusalim se numeau „nazorei” (FA 24, 5). Antiohia a fost leagănul misiunii creştine la păgâni a lui Pavel şi, ulterior, a lui Petru, şi, după cum spune John Meier, ea a dat creştinismului mai întâi Evanghelia prin excelenţă — Evanghelia după Matei, Evanghelia unei Biserici atât pentru iudei, cât şi pentru păgâni, edificată pe piatra mărturisirii divino-umanităţii lui Iisus Hristos de către Petru — şi, ulterior, la sfârşitul secolului II, ierarhia bisericească tripartită: episcop — prezbiteri — diaconi, aşa cum o vedem în epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei „Teoforul”. „Creştinismul” (termen care apare pentru prima dată în epistolele ignatiene215) stă pe unitatea dintre divin şi uman în Hristos atestată euharistie şi martiric de un episcop care exprimă unitatea Bisericii în Euharistia una, pe care o celebrează înconjurat de prezbiteri, diaconi şi tot poporul. Formarea canonului tripartit a! ierarhiei apostolice Originea funcţiei episcopale şi a structurii ierarhice a Bisericii arc şi ca o poveste instructivă, ale cărei elemente trebuie evocate succint aici235 236. încă din Faptele Apostolilor se observă două tipuri de organizare şi conducere a comunităţilor creştine: una sedentară, la Ierusalim, şi alta misionară, la Antiohia. După risipirea apostolilor în urma persecuţiei din anul 42, Biserica din Ierusalim a fost condusă, ca urmaş al acestora şi ţinând locul lui Hristos, dc Iacob, fratele Domnului, înconjurat de un cerc de „prezbiteri”, iudei care-L cunoscuseră pe Domnul şi astfel îi puteau păstra tradiţia. Comunitatea din Antiohia, rămasă multă vreme sub tutela comunităţiimamă apostolice din Ierusalim, era condusă de un colegiu de „profeţi” şi „didascali” (cf. FA 13, 1-3) recomandaţi de harismele Duhului şi care-i 235 Magnezieni X .l, 3; Romani III.3; Filadelfieni etc. 236 Utilizez aici rezultatele investigaţiilor preotului Jean Colson (n. 1913), autor în 1947 al unei teze la Institutul Catolic din Paris consacrate dezvoltării teologiei episcopatului în primele trei secole, investigaţie ale cărei rezultate au fost publicate într-o serie de volume, între care menţionez aici: L 'évêque dans les communautés primitives. Tradition paulinienne et tradition johannique de l ’épiscopat des origines à Saint Irénée (Unam Sanctam 21), Paris, 1951, şi L ’Épiscopat Catholique. Collégialité et primauté dans les trois premiers siècles de l ’Église (Unam Sanctam 43), Paris, 1963. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 191 reprezentau pe apostoli în funcţiile liturgice şi pastorale. într-o primă fază doar Biserica din Ierusalim era socotită Ekklesia propriu-zisă, deplină; toate celelalte comunităţi erau Biserici doar prin afiliere la ea. Cu alte cuvinte, ele nu-şi aveau centrul de unitate în ele însele, ci în comunitatea din Ierusalim şi în apostolii itineranţi înşişi; colegiile lor de profeţi şi dascăli sau de prezbiteri nu aveau un cap propriu, acesta fiind apostolul întemeietor însuşi care, mergând de la o comunitate la alta, construia legătura vie a unităţii ca martor viu al tradiţiei lui Hristos. E ceea ce se vede în cazul Bisericii din Efes, al cărei colegiu de prezbiteri cu funcţii de supraveghere (episkope) — episcopia fiind aici funcţie colectivă a colegiului prezbiterial — e convocat de Pavel la Milet (cf. FA 20). Se vede însă şi în Epistolele Pastorale, unde, pe lângă colegiul prezbiterilor, sinonimi cu episcopii, apar şi diaconii, Timotei la Efes şi Tit în Creta funcţionând ca delegaţi plenipotenţiari ai lui Pavel, ca apostoli itineranţi prin participare. Rolul lor e să asigure în absenţa lui Pavel şi asemenea lui, ca vicar itineranţi ai lui, unitatea între diversele comunităţi, a căror unitate internă e asigurată de un colegiu de prezbiteri-episcopi sau episcopi-prezbiteri, lipsit însă de plinătatea puterilor apostolice, care aparţine doar apostolului însuşi, în absenţa căruia aceasta fiind delegată vicarilor săi apostolici. Pavel reprezintă aşadar o tradiţie ecleziologică inspirată de viziunea Bisericii ca Trup universal şi unic adunat în Unicul Hristos, chiar dacă el există concret în comunităţi multiple, şi a cărui legătură de unitate e asigurată de un apostolat supralocal itinerant. In această tradiţie paulină, care a devenit şi cea a Bisericii din Roma, cum se vede la Clement şi la Herma, episcopul e unul dintre prezbiterii locali, e secretarul şi purtătorul de cuvânt al colegiului prezbiterial, şi se şterge pe sine în faţa Bisericii pe care o prezidează. Cum se vede din adresarea şi din cuprinsul Epistolei lui Clement, în care numele acestuia nu apare niciodată şi pe care acesta o trimite Bisericii din Corint în numele Bisericii din Roma, sau, câteva decenii mai târziu, din adresarea Epistolei către Romani a lui Ignatie Teoforul, care se adresează direct Bisericii din Roma, mai exact colegiului prezbiterial-episcopal care o prezida, fără a numi vreun episcop. O altă tradiţie ecleziologică este cea ioaneică, proprie Asiei, şi care, plecând de la mistica întrupării, prelungind însă şi tradiţia comunităţii din Ierusalim adunată în jurul lui Iacob, vede în episcopul local unic primul dintre prezbiteri, întruparea Bisericii într-un loc: episcopul unic (monoepiscop) devine centrul întregii comunităţi şi concentrează în el toate slujirile şi funcţiile apostolice: didactice, liturgice şi pastorale. Episcopii nu mai sunt în Biserică, ci Biserica este în episcop, care devine — ca în Apocalipsă — „îngerul” Bisericii sale. Imaginea completă este însă cea reflectată de epistolele ignatiene: există un Dumnezeu, un Hristos, un templu, un altar, o Euharistie, o 1 192 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic credinţă, o iubire sau Biserică şi un episcop, care prezidează cultul înconjurat de prezbiteri şi diaconi, împreună cu întreg poporul sacerdotal al lui Dumnezeu. Cele două perspective, paulină şi ioaneică, se observă în Epistola Sfântului Policarp al Smymei către Biserica din Filipi. Policarp, ca şi prezbiterii, nu se numeşte pe sine episcop, nici nu se adresează unui episcop local din Filipi, ci Bisericii conduse tot de un colegiu de prezbiteri-episcopi. Primul care vorbeşte în Occident de „episcopi” în sens ignatian este Sfântul Irineu, ucenic asiat al Sfântului Policarp, care menţionează o succesiune a episcopilor Romei (Adversus haereses III.lii.l) martori ai tradiţiei apostolice; dar tot Irineu le atribuie acestora, ca şi apostolilor înşişi, titlul de „prezbiteri” — sinonim cu martor şi păstrător al tradiţiei apostolice — vorbind şi de o succesiune a prezbiterilor. La Sfântul Irineu se realizează deci fuziunea între cele două tradiţii de organizare ierarhică: prezbiterial-apostolică şi monoepiscopală, precum şi între cele două terminologii paulină/romană şi ignatiană/ asiată. Cu accentul pe întruparea locală euharistică a catolicităţii Bisericii, menită iniţial să combată riscurile venite din partea falşilor apostoli itineranţi, structura ignatiană tripartită: episcop unic — prezbiteri — diaconi, care s-a menţinut astfel în Răsărit mereu, dar s-a impus şi în Apus, reprezintă un corectiv esenţial la viziunea universalistă a unui Corp unic cu un cap unic. viziune care în absenţa acestei structuri locale risca să transforme în monarhie de tip imperial ceea ce era menit să fie o comuniune universală alcătuită din comuniuni locale. De Ia început însă în Biserica apostolică a existat nu doar o funcţie prezbiterial- episcopală, ci şi una diaconală237, provenită din responsabilitatea comunitară asumată faţă de creştinii defavorizaţi. Şi aici au existat mai multe modele de exercitare a acestei solicitudini: unul strict comunitar, bazat pe punerea în comun a tuturor posesiunilor şi distribuirea lor după necesităţi de apostoli (model similar celor al grupurilor eseniene), şi altul mai liber, de inspiraţie rabinică, al contribuţiilor benevole şi colectelor de întrajutorare. Cu viziunea sa universalistă, Pavel a văzut întreaga Biserică, alcătuită din evrei şi din păgâni, ca o comuniune unică universală, extinzând practica întrajutorării fraterne prin colecte de la nivelul Bisericilor locale şi la relaţiile dintre Biserici. Responsabili cu aceste forme de asistenţă mutuală ca expresii ale misterului koinoniei ecleziale sunt apostolii, dar încă de la început ei au delegat aceste funcţii unor persoane cu răspunderi speciale, numite „prezbiteri” în grupul iudeu majoritar, şi „diaconi” în cel al eleniştilor. Ceea ce a dus ulterior la o diferenţiere între aceste funcţii a fost aprofundarea conştiinţei creştinilor Bisericii apostolice de a alcătui atât creaţia nouă (Ga 6, 15) 237 Cf. JEAN COLSON, La fonction diaconale aux origines de l ’Église, Desclée, 1960. Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 193 eshatologică în Hristos Domnul răstignit şi înviat, cât şi Templul viu al lui Dumnezeu, un Popor sacerdotal unic (cf. Rm 12, 1; 1 Pir 2, 4-10)238, al cărui Mare Preot (Archiereus) Unic şi Veşnic este (cf. Evr) Iisus Hristos Care realizează preoţia veşnică şi desăvârşită prin moartea, învierea şi înălţarea Sa. încorporaţi în Hristos, toţi creştinii — nu doar un clan, ca în preoţia ereditară levitică — devin la rândul lor preoţi (hiereis) şi popor de preoţi, o preoţie sfântă (hierateuma hagion), chemaţi să se aducă pe ei înşişi jertfe vii lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, binevestind binefacerile Celui ce i-a chemat de la întuneric la lumina Sa. Participarea supremă a creştinilor la această preoţie sfântă bazată pe sacrificiu este martiriul, care-i sfinţeşte preoţi în veac (Ap 20, 6), participarea cotidiană e reprezentată de ofranda propriei lor persoane în rugăciune şi în donarea bunurilor materiale pentru nevoile săracilor şi ale slujitorilor Bisericii. Fiindcă pe lângă această preoţie universală primită prin Botez şi Mirungere în Biserica apostolică a existat şi există şi o preoţie specială primită prin darul Duhului sfânt în punerea mâinilor ca slujire apostolică a celor însărcinaţi, pe de o parte, cu actualizarea prin predică şi cult a preoţiei veşnice a Unicului Arhiereu şi cu zidirea poporului sfânt al Bisericii ca templu sfânt şi preoţie sfântă, iar, pe de altă parte, cu primirea, prezentarea şi distribuirea ofrandelor poporului sfânt, atât a celor către Dumnezeu, cât şi pentru nevoile frăţeşti. Astfel, slujirea preoţească specială, de sus, s-a dublat înlr-una prezbiterial-episcopală, de prezidare a Euharistiei şi a cultului divin, de învăţare şi conducere a poporului, şi alta propriu-zis diaconală. Prezbiteratul-episcopatul apare drept slujirea apostolică sacerdotalizantă, care consacră prin predică şi Euharistie ofranda Poporului sacerdotalizat, a cărui ofrandă o primeşte, o organizează şi o prezintă diaconatul. Diaconatul este astfel cinul instituit şi el de apostoli în numele lui Hristos pentru a însufleţi, organiza şi prezenta la altar slujirea specifică Poporului sacerdotalizat: aceea de a prezenta lui Dumnezeu ofranda vieţii/persoanelor lor, iar Bisericii, ofrandele bunurilor lor. Aceste două funcţii i-ar avea, crede Jean Colson, drept prototipuri biblice pe Petru şi pe Maria: dacă Petru (cf. Mt 16, 18-19) e tipul slujirii sacerdotalizante primite ca apostol protosacerdot de la FIristos, Maria, „slujnica Domnului” (Lc 1, 38) este, cum arată episodul nunţii din Cana (In 2), tipul Bisericii slujitoare sacerdotalizate, exemplificând desăvârşit atât ofranda spirituală a dăruirii totale de sine lui Dumnezeu, cât şi organizarea ofrandelor materiale ca o veritabilă protodiaconiţă. Aşa s-ar explica şi faptul că, dacă pentru slujirea apostolică sacerdotalizantă (in persona 238 Cf. JEAN COLSON, Ministère de Jésus-Christ on Sacerdoce de l'Évangile. Étude sur la condition sacerdotale des ministres chrétiennes dans l Église primitive (Théologie historique 4), Paris, 1966. 194 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . Canonul apostolic Christi Capitis) de prezentare şi sfinţire la altar a ofrandelor Biserica n-a hirotonit decât bărbaţi (cf. E f 5, 23-24), în schimb la slujirea diaconală de pregătire şi organizare a ofrandei credincioşilor {in persona Ecclesiae sponsae) apostolii au hirotonit şi femei diaconiţe (Rm 16, 1; 1 Tim 3, 11). Există însă, cum arată şi tradiţia liturgică răsăriteană, o diferenţă esenţială între diaconiţe şi diaconi: diaconiţele nu sunt diaconi femei, ci simple înlocuitoare ale diaconilor în unele slujiri nepotrivite pentru bărbaţi şi au o slujire simplu eclezială nonliturgică; în tip ce diaconii sunt un cin în care se intersectează atât slujirea eclezială de însufleţire şi organizare a ofrandelor Bisericii, cât şi slujirea apostolică de prezentare a acestor ofrande la altar episcopilor şi prezbiterilor spre sfinţire. Ca atare, ei au o importantă funcţie liturgică de mediere între preoţia universală sacerdotalizată a poporului şi preoţia specială sacerdotalizantă a episcopatului-prezbiteratului, pe care le unifică, evitând scindarea inacceptabilă a Poporului sfânt, Preoţie împărătească a Bisericii, în două segmente izolate sau antagonice: cler (clericalism) şi laici (laicism), cum se va întâmpla ulterior în creştinismul occidental medieval şi modern.