Dublul canon biblic ebraic al lui „Ezdra

Dublul canon biblic ebraic al lui „Ezdra Fapt semnificativ, nu există un echivalent ebraic al noţiunii de „canon”, care e un termen creştin aplicat de altfel târziu Scripturii (abia în secolul IV). Cele mai vechi nu liste207, ci referinţe la numărul cărţilor sacre ebraice datează ambele din jurul anilor 90-100 d. Hr., şi ele sunt extrem de instructive în diferenţa lor. Astfel, spre anul 95 d. Hr., istoricul evreu elenizat şi romanizat, Iosif Flaviu, format în şcoala celebrului rabin fariseu Hillel, scria în apologia Contra lui Apion I, 37-42 că, spre deosebire de greci, iudeii n-au mii de cărţi în conflict, ci doar 22, din care nu s-a scos sau adăugat nimic de evrei, care le consideră decrete divine şi ar muri mai degrabă pentru ele. Dintre aceste cărţi, cinci sunt ale lui Moise şi cuprind legile şi istoria de la facerea omului până la moartea legiuitorului Moise, o perioadă de trei mii de ani; de la Moise şi până la moartea lui Artaxerxes, regele Persiei (464^124), istoria acestui timp a fost scrisă de profeţi în 13 cărţi. Restul de 4 cărţi cuprinde imne şi precepte de viaţă. Deşi istoria evreilor a fost scrisă şi pentru perioada de după Artaxerxes, ea nu are aceeaşi autoritate, pentru că profeţii n-au mai continuat în epoca de după moartea acestuia (424 î. Hr.). Reconstituirea probabilă a canonului biblic al lui Iosif Flaviu este: Pentateuhul 207 Cea mai veche listă rabinică a celor 24 de cărţi sacre iudaice cu numele lor şi în împărţirea actuală — TaNaK — e cuprinsă în tratatul talmudic Baba Bathra 14b-15a şi datează de la sfârşitul secolului II - începutul secolului III, când sub autoritatea „patriarhului” Rabbi Jehuda ha-Nasi a fost fixată în scris aşa-numita Mishna, care cuprinde Tora orală a rabinilor, interpretare a Torei scrise primite de Moise pe Sinai. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 157 (5 cărţi), profeţii (13), Iosua, Judecătorii + Rut, 1-2 Samuel, 1-2 Regi, Isaia, Ieremia + Plângerile, Iezechiel, cei 12 profeţi mici, Iov, Daniel, Ezdra- Neemia, 1-2 Cronici, Estera, Psalmii, Proverbele, Eccleziastul şi Cântarea Cântărilor. E o diviziune în orice caz diferită cea rabinică tripartită din TaNaK; Iosif Flaviu pare a cunoaşte, asemenea Noului Testament, doar o diviziune bipartită: Legea + Profeţii; Profeţii apar ca o clasă de cărţi sfinte deschisă, care include orice carte sfântă în afara Torei, pentru că impresia clară e că, pentru Iosif, imnele şi preceptele (psalmii lui David şi cărţile lui Solomon) par a fi fost scrise tot de profeţi. Cea mai veche mărturie a existenţei pe lângă Tora a unei colecţii de cărţi profetice largi o avem în capitolele 44-49 din înţelepciunea lui Isus Sirah scrisă în ebraică în jurul anului 190 î. Hr., prologul la traducerea greacă a acestei cărţi, realizată de nepotul lui Sirah în anul 117 î. Hr., sugerând pentru prima dată existenţa tripartiţiei Lege — Profeţi — alte scrieri, fără a le preciza mai îndeaproape. în Luca 24, 44, Iisus însuşi vorbeşte de Lege — Profeţi — Psalmi. Oricum, diviziunea clară între „profeţi” şi „scrieri”, în sensul canonului rabinic ulterior, nu pare a fi existat la sfârşitul secolului I d. Hr., când a fost scrisă şi cartea „apocrifă” 4 Ezdra 14, 22^-8 (prezentă în versiune latină ca apendice al Vulgarei). în finalul cărţii 4 Ezdra ni se vorbeşte de existenţa unui dublu canon biblic iudaic. Aici ni se spune că la treizeci de ani după devastarea Ierusalimului de către babilonieni în 587 î. Hr, deci în anul 557 î. Hr., ca răspuns la rugăciunile sale stăruitoare, Ezdra plin de Duhul Sfânt dictează timp de 40 de zile la cinci bărbaţi aleşi un număr de nu mai puţin de 94 de cărţi/suluri, 24 exoterice şi 70 ezoterice: „Iar când s-au împlinit patruzeci de zile, Cel Preaînalt a grăit zicând: «Cele pe care le-ai scris mai întâi pune-le la vedere, ca să le citească şi cei vrednici, şi cei nevrednici. Dar pe cele şaptezeci mai din urmă păstrează-le, ca să le predai celor înţelepţi din poporul tău. Căci în ele este vâna înţelegerii, izvorul înţelepciunii şi râul ştiinţei.» Şi am făcut aşa” (4 Ezr 14, 45-48). Cele două liste canonice de cărţi scripturistice iudaice de la sfârşitul secolului I d. Hr. atestă cu certitudine, dincolo de diferenţa lor, faptul că atât pentru evrei, cât şi pentru creştini, ulterior, momentul Ezdra a fost unul decisiv în constituirea Scripturilor ebraice, sau mai exact în „canonizarea” Torei (cf. Ne 8-10). Acum, în secolul V î. Hr., Tora devine normativă la modul absolut pentru iudaism, devine o carte citită în comunitate, care o acceptă ca Lege definitivă şi supremă a lui Dumnezeu, Lege interpretată de profeţi şi meditată în alte scrieri religioase. E însă vorba de o mutaţie profundă în înţelegerea relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Israel: cuvântul scris ajunge să ia locul Cuvântului viu al lui Dumnezeu. Sacralitatea cărţii devine o calitate 158 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s to l ic intrinsecă legată de prestigiul magic al cuvântului scris, nu mai e efectul dinamic al unei întâlniri personale între Dumnezeu şi popor mediate de profeţi, al căror loc este ocupat acum de scribi şi cărturari. De la Cuvânt la Scripturi — mutaţiile unui parcurs Anterior însă, fără a exclude textele cu caracter legislativ sau oracole profetice fixate în scris, revelaţia lui Dumnezeu era una activă, Cuvântul viu al lui Dumnezeu fiind transmis ca tradiţie orală vie, dinamică, în care formele vechi erau mereu repovestite, reinterpretate, abandonate, reluate şi transformate într-un proces atât oral, cât şi scriptic. Tradiţiile religioase erau totodată reflectarea istoriei Poporului Ales. Fixarea lor în scris a început abia odată cu stabilizarea monarhiei şi a cultului în Ierusalim prin David (1010-970) şi Solomon (970-930). Schisma celor două regate din 930 î. Hr. se reflectă în elaborarea a două variante ale istoriei naţional-religioase: una în regatul din sud al lui Iuda, în care numele lui Dumnezeu este Iahve (de aici relatarea ,jahvistă” — J) şi accentul e pus pe monarhia davidică; şi alta în regatul din nord, în care numele lui Dumnezeu este Elohim (de aici relatarea „clohistă” — E). care pune accentul pe peregrinare, pe patriarhi şi pe figurile preregale ale lui Moise şi Samuel. In 722, regatul din nord cade sub loviturile asirienilor, iar regele reformator al Ierusalimului Iezechia (din 729 coregent cu Ahaz, 716 687 singur) sub influenţa profetului Isaia (cca 740-700) reface unitatea naţională în jurul Templului, asumând şi tradiţiile religioase ale nordului, acum cele două naraţiuni (,jahvistă” şi „elohistă”) fiind compilate într-o relatare istorică unitară. Celălalt moment important este cel legat de un alt rege reformator al Ierusalimului, Iosia (640-609), în timpul căruia începe să activeze şi profetul Ieremia (cca 621-580) şi care în 622 declanşează aşa-numita reformă deuteronomistă: acum e descoperit şi depus apoi solemn în Templu sulul cu Deuteronomul (documentul „deuteronomisf ’ — D), iar tradiţia mozaică devine astfel instanţa supremă de control şi modelare a întregii vieţi religioase, cultice şi politice. A fost primul pas prin care o carte sacră — Legea lui Moise — va deveni tot mai mult etalonul ultim şi autoritatea religioasă supremă pentru Israel — cum nu par a sta lucrurile la Isaia, Ieremia sau, ulterior, la Iezechiel. Reforma religioasă deuteronomistă a avut un impact şi asupra redactării istoriei lui Israel de la facerea omului şi până la ultimii regi, care e rescrisă şi reinterpretată în lumina standardelor Legii mozaice. Procesul de redactare finală a Torei ca Pentateuh şi a istoriei lui Israel va avea loc însă după catastrofa distrugerii Templului şi a Ierusalimului în 587 de către Nabucodonosor, în timpul exilului de la Babilon, în cercul de preoţiscribi (sursa „preoţească” — P) grupat în jurul profetului Iezechiel (cca 597-570). întreaga literatură naţională şi religioasă ebraică este acum supusă C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 159 unui amplu proces de recitire, asamblare şi sistematizare. în esenţă, această mare literatură e repartizată în două blocuri: o istorie secvenţială de la facerea lumii şi a omului până la exilul babilonic, a cărei primă jumătate separată şi unită cu Legea (D) a fost absorbită în Pentateuh, cealaltă jumătate devenind ulterior grupul „profeţilor anteriori”; şi un set larg de cărţi „profetice”, multe din ele cunoscute şi receptate încă înainte de recunoaşterea şi impunerea supremaţiei Torei sub Ezdra, supremaţie care însă le va împinge într-o poziţie secundară. Tot în timpul exilului are loc o mutaţie decisivă şi în interiorul profetismului; mutaţia este evidentă încă la lezechiel, la care se observă foarte limpede trecerea de la profetul care vorbeşte şi rosteşte oracole divine cu conţinut etic şi politic precis şi implicaţii istorice clare, spre vizionarul apocaliptic care are vedenii ale unor realităţi cereşti, pe care le scrie într-o carte ezoterică. Profetul menţinea vie credinţa şi speranţa unei intervenţii active a lui Dumnezeu în istorie, al cărei viitor iminent devenea locul judecăţii Lui, al pedepsirii celor răi şi al răsplătirii celor buni şi fideli Lui. Distrugerea templului şi desfiinţarea monarhiei şi şocul exilului babilonic au condus la o repliere pe esenţialul etic al Torei, dar şi pe speranţa vizionară a unui nou Templu {Iz 40—48), peste care va reveni slava (shekhinah) lui Dumnezeu care, purtată de carul divin (merkavah), a abandonat Ierusalimul devastat şi s-a mutat alături de exilaţii de la Babilon {Iz 1). Profitând dc edictul din 538 al lui Cyrus, regele persan care a cucerit Babilonul şi a lichidat imperiul urmaşilor lui Nabucodonosor, un prim grup al exilaţilor se întoarce cu principele Zorobabel şi arhiereul Iosua, iar la îndemnul profeţilor Aggai şi Zaharia (cca 520) rezideşte al doilea Templu din Ierusalim, sfinţit în 516. Guvernatorul Neemia (445^433) reclădeşte zidurile Ierusalimului, iar în 458, sub Artaxerxes I (sau în 398, dacă e vorba de Artaxerxes II), scribul-preot Ezdra vine de la Babilon şi declanşează reforma care va da chipul definitiv iudaismului iar canonului biblic ebraic forma sa actuală. Ezdra dă Pentateuhului (definitivat de scribii-preoţi din şcoala sacerdotală babiloniană) poziţia unică de Scriptură iudaică, Lege divină oficială şi fundament ultim al întregii vieţi religioase, cultice, etice şi sociale a comunităţii iudaice. Impactul a fost covârşitor208: profeţii dispar odată cu Maleahi (cca 460-430), inspiraţia şi autoritatea profetică estompându-se (pentru a reveni ulterior într-o formă transformată, odată cu autorii Apocalipselor) în 208 La samarineni — data schismei lor e controversată: fie sub Neemia (432), fie abia sub Alexandru Macedon (332) — impunerea Torei a fost atât de totală, încât i-a marginalizat şi exclus cu totul pe profeţi. Centralitatea Torei o atestă şi traducerea ei greacă de cei 70 de înţelepţi (Septuaginta) la Alexandria sub Ptolemeu Filadelful (285-246). 160 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s to lic favoarea celei a scribilor-sacerdoţi. Aceştia din urmă rescriu încă o dată în Cronici istoria religios-naţională a lui Israel dându-i însă o nouă interpretare, diferită faţă de cea din cărţile Regilor. Faptul că noua relatare a „cronistului” (sursa C) nu a fost inclusă în colecţia cărţilor profeţilor „anteriori” atestă că aceasta era deja conturată, iar Sirah 48-49 (cca 190 î. Hr.) atestă acelaşi lucru cu privire la colecţia profeţilor „posteriori” (Isaia, Ieremia, Iezechiel şi cei 12 profeţi mici — fără Daniel). Alături de scribii-sacerdoţi din casta preoţească dominantă a „ţadokiţilor” întorşi de la Babilon şi care şi-au impus autoritatea şi hegemonia asupra iudeilor rămaşi în Palestina, sub dominaţia persană (538-331) au mai activat şi scribii laici din şcoala sapienţială; acestora li se datorează Proverbele, Iov, Iona, Eccleziastul, ulterior şi înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah. Criza internă a epocii inter-teslamentare — scindarea iudaismului Deşi evreii aveau acum un nou Templu şi o Toră, instituţiile restaurate erau simţite ca slabe şi provizorii, nemaifuncţionând drept garantele şi mediatoarele unei autentice restaurări mesianice. Sistemul religios-politic nu putea funcţiona doar cu sacerdoţi şi scribi în absenţa regalităţii davidice, a cărei restaurare numai putea aduce cu sine inaugurarea erei mesianice prezise de ultimii profeţi (la început s-a crezut că regele mesianic era chiar Cyrus eliberatorul). O criză ulterioară s-a produs în secolele IV-III209, prin schisma între cele două grupuri de preoţi, ale „ţadokiţilor” dominanţi şi „enohiţilor" îndepărtaţi şi marginalizaţi de cei dintâi, grupuri care şi-au transpus rivalitatea în două teologii şi practici opuse ale iudaismului. Pentru preoţii „ţadokiţi”, ca şi pentru scribii sapienţiali laici, ordinea divină fusese restabilită deja dc Dumnezeu odată cu cel de-al doilea Templu şi cu Tora prin sistemul de puritate etică şi rituală instituit de acestea, sistem a cărui respectare, cu ţinerea la distanţă a forţelor demonice ale haosului, era socotită a sta în puterea libertăţii responsabile a oamenilor. Pentru „enohiţii” excluşi şi frustraţi, ordinea sacerdotală şi etică impusă de „ţadokiţi” e doar o pervertire şi o imitaţie parodică a ordinii divine autentice, întreaga ordine creată fiind grav perturbată de o revoltă a îngerilor în cer. Căzute pe pământ, puterile angelice au dezlănţuit asupra lui haosul. Deşi prin providenţa Sa Dumnezeu a pus o limită acţiunii lor distructive în istorie, totuşi ordinea autentică a împărăţiei lui Dumnezeu urmează să fie restaurată abia eshatologic de un Judecător trimis din cer. Criza internă a iudaismelor a fost împinsă în paroxism în timpul 209 Cf. Gabriele BOCCACCINI, Beyond the Essene Hypothesis. The Parting o f the Ways between Qumran and Enochic Judaism, Eerdmans, Grand Rapids, 1998; $i Roots o f Rabbinic Judaism. An Intellectual History, from Ezekiel to Daniel, Eerdmans, Grand Rapids, 2001. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 161 dominaţiei elenistice şi apoi romane a Palestinei. în 331, Alexandru cel Mare a desfiinţat Imperiul Persan al ahemenizilor inaugurând în Orient propriul său Imperiu elenistic. La moartea sa timpurie, în 323, acesta va fi împărţit între generalii săi (aşa-numiţii „diadohi”). După ce în 320 Iudeea a fost anexată regatului elenistic al Ptolemeilor din Egipt, care au manifestat respect faţă de iudaism (la cererea lui Ptolemeu II Filadelful, 285-246, Tora mozaică a fost tradusă în greacă), din 198 şi până în 63 î. Hr. (când Pompei o va trece sub dominaţia romană), Palestina a trecut sub stăpânirea regilor elenistici din Siria care făceau parte din dinastia Seleucizilor. Mai ales prin Antioh IV Theos Epiphanes, aceştia au încercat să-i elenizeze forţat cultural şi religios pe evrei, interzicând circumcizia şi respectarea Torei şi profanând Templul în 167. Gestul a declanşat însă revolta fraţilor Macabei („ciocane”), fiii preotului Matatia; în decembrie 164, Iuda Macabeul a reocupat Ierusalim şi a resfinţit Templul; Iuda fiind ucis în luptă în 160, războiul a fost continuat de fraţii lui Ionatan (ucis şi el în 146) şi Simon, care în 143 va reuşi să elibereze cu totul de influenţele elenistice Iudeea. Până în 37 î. Hr., când, cu sprijin roman, va deveni rege idumeul Irod, Iudeea a fost stăpânită de regi din dinastia Macabeilor, numită şi a Haşmoneilor. Prezenţa pe tronul din Ierusalim a acestor regi-preoţi, care au deţinut şi funcţia de arhierei, fără să fie din casa lui Aaron, a agravat însă criza religioasă provocând în interiorul curentului „enohit” o disidenţă: cea a adepţilor separatişti ai „învăţătorului dreptăţii” din aşa-numilul „Document de la Damasc” (descoperit într-o veche geniză a sinagogii din Cairo în 1897) şi din manuscrisele de la Qumran. Răspunsul apocaliptic în timpul celui de-al doilea Templu a avut loc o mutaţie generală a sensibilităţii religioase iudaice: dacă în timpul primului Templu, israeliţii vorbitori de ebraică, grupaţi în triburi centrate naţional-religios în jurul unui templu şi conduşi religios de regi şi profeţi, aveau sentimentul intervenţiei nemijlocite a unui Dumnezeu imanent în viaţa reală concretă şi istorică în favoarea libertăţii şi dreptăţii, în timpul celui de-al doilea Templu însă, iudeii vorbitori acum de aramaică, fragmentaţi într-o multitudine de clanuri şi grupări religioase centrate în jurul Torei şi a Templului, divizaţi şi umiliţi de ocupaţii străine, demobilizaţi de dominaţia răului şi haosului, cred tot mai mult în predestinaţie, în demoni şi îngeri şi îşi pun tot mai multe speranţele în viaţa de dincolo şi într-un Dumnezeu transcendent. Expresia noii sensibilităţi religioase o găsim în scrierile apocaliptice „inter-testamentare”. Crizelor interne şi celor provocate de elenizare, apocalipticii le răspund proiectând sistematic în ceruri varianta autentică, nepervertită, a instituţiilor religioase pământeşti: Templu, cult, Toră, judecată, răsplată, viaţă adevărată, toate sunt acum reali162 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. C a n o n u l a p o s to lic tăţi celeste, accesibile doar unor vizionari la capătul unor purificări ascetice şi experienţe mistice, care-i transformă din simplii oameni în îngeri (angelitatea fiind o virtualitate a naturii umane autentice). Viziunea şi cartea ezoterică iau locul Legii şi profeţiei, autorii apocaliptici atribuind unor personaje ancestrale premozaice — lui Enoh sau patriarhilor biblici — „apocalipsele” (revelaţiile) sau „testamentele” care descriu secretele istoriei, ale cosmosului şi lumii cereşti revelate la capătul unor călătorii în lumea de dincolo. Grupurile sectare „enohite” şi-au compus chiar mini-Tora lor alternativă alcătuită ca un Pentateuh apocaliptic din cele cinci părţi (redactate pe parcursul mai multor secole) care formează actuala carte etiopiană I Enoh. Precis analizată de John J. Collins (n. 1946)210, literatura apocaliptică include scrieri ce gravitează majoritatea în jurul crizelor istorice din viaţa iudaismului, reprezentate de persecuţia elenistică din 167-164 î. Hr. şi de distrugerea templului de către romani în anul 70 d. Hr. şi a înăbuşirii de către aceiaşi a revoltei mesianice a lui Simon Bar-Kochba din anii 132-135 d. Hr. Originea acestor scrieri stă în cartea profetului Iezechiel, care, potrivit lui G. Boccaccini, deşi redactată dc un profet-sacerdot „ţadokit”, a fost şi inspiraţia pentru scrierile enohite premacabeene (Cartea Veghelorilor/Ingerilor şi Cartea Luminătorilor/Astronomică din componenţa actualei cărţi 1 Enoh etiopiană 1-36 şi 72-82). în criza care a urmat nemijlocit anilor 167-164 şi care a dus la secesiunea de mişcarea enohită a disidenţei stabilite la Damasc şi Qumran, apar apocalipsele din Cartea Vedeniilor antiţadokită şi din cartea canonică Daniel. Redactată în aramaică (2, 4 - 7 , 28) folosind materiale mai vechi, cartea Daniel a fost o încercare de a găsi o a treia cale, de mijloc, între „ţadokiţi” şi „enohiţi", preluând temele gândirii apocaliptice în interiorul unei teologii pozitive a Torei, a Templului şi a Legământului de pe Sinai; umanitatea îşi păstrează libertatea şi răul nu are origine celestă (ca în Cartea enohită a Veghetorilor), dar perioada istorică prezentă, cea a Templului al doilea, deşi legitim, e încă una de exil şi pedeapsă, condamnată la degenerare şi martiriul celor drepţi; judecata celor răi şi răsplata drepţilor nu mai au loc în lumea aceasta, ci doar la sfârşitul iminent al istoriei şi inaugurarea erei mesianice de către Fiul Omului, Judecătorul eshatologic coborât din cer. După revolta Macabeilor, „enohiţii” victorioşi au integrat în tradiţia lor şi revelaţia lui Moise, cum arată rescrierea cărţii Facerii în Cartea Jubileelor, Sulul Templului şi Scrisoarea halahică descoperite toate la Qumran. Mişcarea „enohită” nu se alătură însă protestului separatist al grupului sectar al „învăţătorului dreptăţii” stabilit la Damasc şi Qumran, unde nu s-au găsit celelalte scrieri apocaliptice, care vor circula însă 210 JOHN J. Collins, The Apocalyptic Imagination. An Introduction to Jewish Apocalyptic Literature, Eerdmans, 1984, 19982. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 163 între restul „enohiţilor” şi apoi între creştini, cum sunt Testamentele celor 12 Patriarhi, Epistola lui Enoh şi, mai ales, Cartea parabolelor lui Enoh (1 Enoh 37-71), care-1 arată pe Enoh ridicat la cer şi identifrcându-se extatic cu „Fiul Omului”, un fel de înger suprem, patronul drepţilor de pe pământ211, înainte de catastrofa anului 70 d. Hr., iudeii esenieni, farisei, creştini, au folosit cu toţii vasta literatură apocaliptică şi sapienţială.