Se știu puține despre viața sa înainte de a deveni [[episcop]]; indicarea anului 315 ca an al nașterii sale reprezintă doar o simplă presupunere. Se pare că a fost [[hirotonie|hirotonit]] [[diacon]] de Episcopul [[Macarie I al Ierusalimului]] în jurul anului 335 , iar [[preot ]] 10 ani mai târziu , de către [[Maximal III-lea al Ierusalimului]]. Având o fire împăciuitoare, înclinată către reconciliere, a avut la început o poziție relativ moderată, dar categoric împotriva [[arianism]]ului, dar (spre deosebire de câțiva dintre contemporanii săi ortodocși) câtuși de puțin doritor de a accepta intransigentul termen de ''[[homoousios]]'' (- [[cosubstanțialdeoființă]]). Separându-se de [[mitropolit]]ul său [[Acachie de Cezareea]], adept a lui [[Arie]], a trecut de partea eusebienilor, "aripa dreaptă" a partidului conciliator post-niceean, intrând astfel în conflict cu [[ierarh]]ul său, conflict agravat și de [[invidia]] acestuia provocată de importanța atribuită de [[Sinodul I Ecumenic|Primul Sinod de la Niceea]] diocezei Sf. Chiril. În 358, un conciliu ținut sub autoritatea lui Acachie, l-a îndepărtat pe Sf. Chiril, silindu-l să se retragă în [[Tars]]. La vremea aceea fusese oficial însărcinat să vândă proprietatea bisericii pentru a-i ajuta pe săraci, deși adevăratul motiv s-a dovedit a fi faptul că Sf. Chiril propovăduia în [[cateheză|catehezele]] sale doctrina niceeană și nu cea ariană. Pe de altă parte, în anul următor, [[Sinodul de la Seleucia]], la care Sf. Chiril a fost prezent, l-a condamnat pe Acachie. În 360, sub influența tribunalului prezidat de mitropolit, Sf. Chiril a fost din nou trimis în exil până la urcarea pe tron a lui [[Iulian Apostatul]], care i-a permis să se întoarcă. Dar împăratul arian [[Valens]] l-a surghiunit încă o dată în 367, după care a fost lăsat în pace până la moartea sa, autoritatea sa fiind confirmată de [[Sinodul II Ecumenic|Primul Sinod de la Constantinopol]] (381), la care a fost prezent. În cadrul acestui [[sinod]], el a acceptat termenul de ''homoousios'', convingându-se în cele din urmă că nu există o alternativă mai potrivită.

Deși la început scrierile sale teologice erau oarecum vagi în exprimare, fără îndoială, ele reflectau poziția sa de adept al ortodoxiei niceene. Chiar dacă evită controversatul termen de ''homoousios'', el sugerează ideea în multe paragrafe care exclud formula patripasiană, sibeliană și ariană "A fost o vreme când Fiul nu exista". În altă parte el adoptă poziția [[Sfinții Părinți|Părinților]] Răsăriteni punând accentul pe libertatea voinței, ''autexousion'' (auto-determinare), și abordează parțial problema acelui element atât de mult pomenit în Apus – [[păcat]]ul. Pentru el păcatul este consecința libertății, nu o stare naturală. Corpul nu este cauza, ci instrumentul păcatului, iar leacul acestuia, asupra căruia sfântul insistă, este [[Pocăință|pocăința]]. Ca mulți dintre Părinții Răsăriteni, concepția sa despre creștinism este esențialmente axată pe principii morale. Doctrina sa despre [[Înviere]] nu este la fel de realistă ca cea a altor Părinți. Dar concepția sa despre Biserică este categoric de ordin empiric, Biserica Sobornicească în forma sa actuală fiind cea adevărată lăsată de [[Iisus Hristos|Hristos]], cea care desăvârșește Biserica din [[Vechiul Testament]]. Doctrina sa despre Sfânta [[Euharistie]] este demnă de toată atenția. Deși uneori pare că abordează problema în mod simbolic, alteori se apropie de doctrina realistă conform căreia pâinea și vinul sunt înseși Trupul și Sângele lui Hristos.

:Şi Și ai răspândit înțelepciunea lor.

:Şi Și insuflat fiind de Duhul

înainte=[[Maxim al III-lea al Ierusalimului|Maxim al III-lea]]|

==SursaSurse==