'''Cântarea Cântărilor''' (gr. Άσμα Ασμάτων) este una din cele 49 de cărți ale [[Vechiul Testament|Vechiului Testament]], atribuită regelui [[Solomon]]. În canonul scrierilor sacre iudaice, Cântarea Cântărilor este socotită printre scrierile „aghiografice”, dar în canonul creștin al [[Sfânta Scriptură|Bibliei]] ea este inclusă printre cărțile poetice (sau de învățătură).  Repetarea cuvântului pentru exprimarea unei noțiuni este, în limba ebraică, o modalitate de redare a superlativului: ''șir hașși-rim''; lat. ''canticum-canticorum'' înseamnă cântare sublimă, mai presus de oricare altă cântare, așa cum explică [[Origen]] titlul cărții<ref>Ca și Sfânta Sfintelor — partea cea mai sfântă din locașul de închinare la evrei; (''Studiul Vechiului Testament pentru Institutele Teologice'', – colectiv: pr. prof. V. Prelipceanu, pr. prof. N. Neaga, pr. prof. Gh. Barna și pr. prof. M. Chialda, București, 1985.)</ref>.  Unii cercetători au exclus paternitatea lui Solomon, considerând Cântarea Cântărilor o carte de proveniență populară, deoarece între textele ei și cântecele de nuntă ale țăranilor sirieni și ale vechilor evrei ar exista multe asemănări, dovadă textele cuneiforme, descoperite în urma săpăturilor arheologice din Mesopotamia, între care au fost descifrate două poeme erotice cuprinzând versuri și expresii identice cu cele din poemul biblic. Scrisă într-un stil înflăcărat, plin de metafore și comparații ce degajă senzualitate și erotism, descriind dragostea regelui pentru Sunamita<ref>Sulamita, pe care unii cercetători o identifică cu fiica faraonului Hiram, devenită soția lui Solomon, alții cu regina din Saba sau cu o păstoriță adusă în haremul regelui.</ref>.  Deci, considerând forma și fondul literar, au apărut îndoieli privind caracterul religios al acestei cărți. [[Teodor de Mopsuestia]] (sec. V) consideră că Solomon a scris acest poem în apărarea soției sale egiptene, fiica faraonului, care, având pielea neagră, nu era agreată și nu se bucura de popularitate în [[Ierusalim]].  Biserica a recunoscut pe Solomon ca autor al cărții, dar respinge interpretarea literară și, printr-o interpretare mistica, îi atribuie un înțeles alegoric. Autorul își exprimă sentimentele religioase în forma unei cântări de dragoste între Mire și Mireasă, căci numai așa se putea face înțeles de coreligionarii săi. Cântarea Cântărilor a intrat în ritualul evreiesc, fiind citită în prima zi de Paști, ca o [[rugăciune]], sub forma unei drame mistice, fiind împărțită în monologuri și dialoguri, îmbinate cu cântări corale. Conținutul vrea să exprime transformările care au avut loc în raporturile dintre [[Israel]] și [[Iahve]], începând cu perioada de la ieșirea din Egipt și până la sfârșitul vieții fiecărui iudeu, când se eliberează de suferințele pământești și se unește cu Iahve. Începând din sec. III d.Hr. și creștinismul a inclus Cântarea Cântărilor între cărțile canonice, dându-i o nouă interpretare. Cartea este o alegorie a unirii dintre [[Hristos]] și Biserică. Hristos e logodnicul, iar logodnica e Biserica creștină; prietenii celor doi logodnici sunt reprezentați alegoric sub chipul [[îngeri]]lor, [[prooroc]]ilor și patriarhilor.