Referitor la timpul scrierii cărţilor, este sigur că ele s-au scris în timpul robiei babilonice. autorul n-a trăit eliberarea poporului din robie de către [[Cirus]], deoarece n-ar fi lăsat neamintită această dată atât de importantă şi îmbucurătoare. Ultimul termen istoric amintit în carte este anul 37 al robiei, anul eliberării lui Ioiachim din temniţă şi repunerea lui în onoarea de rege (4 Regi 25.27). Aşadar termenul a quo al scrierii cărţii este 562 î.Hr, iar termenul ad quem, 536 î.Hr, anul eliberării.

,,Cartea I a Regilor” începe cu evocarea domniei faimoase, tihnite şi prospere, de 40 de ani, a lui [[Solomon]] (ce se tâlcuieşte ,,pace’’), care, cerând de la [[Dumnezeu]] [[înţelepciuneînţelepciunea|înţelepciune]] pentru a-şi conduce poporul, primeşte ,,o minte înţeleaptă şi pricepută” cum n-a avut nimeni înainte de el, şi cum nu va avea nimeni după el (3.10-12). Solomon rosteşte trei mii de pilde (care alcătuiesc cea mai mare parte a cărţii ,,[[Proverbele lui Solomon]]’’) şi a alcătuit o mie cinci cântări (4.32), a vorbit despre copaci, de la cedrul de Liban până la isopul ce creşte pe zid, despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti (4.33), fiindcă Dumnezeu îi dăduse, alături de [[înţelepciune]] şi pricepere, şi ,,cunoştinţe multe ca nisipul mării’’ (4.29). [[Faima]] înţelepciunii sale devenise aşa de mare încât veneau oameni din toate colţurile lumii (10.24-25), inclusiv cei trimişi de împăraţii pământului (4.34) ca să audă [[înţelepciunea]] pe care o pusese Dumnezeu în inima lui. El rezolvă magistral încurcata problemă a celor două prostituate.Pe deasupra, [[Dumnezeu]] îi dă şi ceea ce n-a cerut, adică îi dăruieşte [[bogăţii]] şi [[slavă]], aşa încât în timpul vieţii lui nu va mai fi niciun [[împărat]] ca el. Dumnezeu îi mai promite că, dacă va păzi poruncile Domnului, îi va lungi şi zilele (3.13). În privinţa slavei, locuitorii Israelului şi Iudei ,,care mâncau, beau şi se veseleau” ajunseseră ca ,,nisipul de pe ţărmul mării” iar [[Solomon]] stăpânea peste toţi împăraţii de dincoace de Râu, care îi aduceau daruri şi i-au fost supuşi tot timpul vieţii lui.

Fiindcă Domnul i-a dat odihnă din toate părţile, el neavând nici potrivnic, nici nenorociri(5.4), Solomon zideşte o casă [[Numele Domnului|Numelui Domnului]]. precum l-a anunţat însuşi [[Dumnezeu]] pe [[David]] (5.4, 2Sam 7.13) şi o face în al 480-lea an de la ieşirea copiilor lui Israel din ţara Egiptului, în al patrulea an al domniei lui peste Israel, în luna a doua. [[Templul]] a fost construit în 7 ani, isprăvit în anul al 11-lea, în a opta lună. (6.1,37,38).

Deşi Solomon, ,,omul odihnei’’ ,, iubea pe Domnul şi se ţinea de obiceiurile tatălui său, [[David]], el se lasă ,,târât de iubire’ şi se ,,alipeşte’’ de unele neamuri interzise de Dumnezeu împăraţilor Israelului, având de neveste, în afară de fata lui Faraon (probabil faraonul Siamon, dinastia a XXI-a), 700 de crăiese împărăteşti (moabite, amonite, edomite, sidoniene şi hetite) şi 300 de ţiitoare. La [[bătrâneţe]], nevestele iubite ,,i-au abătut inima’’ şi ,,i-au plecat inima spre dumnezei străini" astfel că nu a mai rămas ,,cu totul a lui Dumnezeu, cum fusese inima tatălui său David’’, aşa cum prevăzuse Domnul că se va întâmpla cu acei [[împărat|împăraţi]] care se vor încuscri cu vreunul din cele 7 popoare mai puternice decât Israelul. Dumnezeu îl pedepseşte pe Solomon cu ruperea împărăţiei de la el din mâna fiului său, [[Roboam]], şi oferirea a 10 seminţii slujitorului său, [[Ieroboam]], cu lăsarea unei seminţii fiului său (11.11-13). Dumnezeu îi mai ridică şi doi vrăjmaşi pe [[Hadad]], Edomitul(11.14-22) şi pe [[Rezon]], fiul lui Eliada, împărat al Siriei(11.23-25)

Ultima parte a cărţii aduce în prim-plan pe profetul [[Ilie Tesviteanul|Ilie]], făcător de minuni (învie fiul unei văduve, face ca untdelemnul şi făina acesteia să nu se împuţineze), aducător şi opritor de ploaie şi conflictul său cu [[idolatrieînchinarea la dumnezei străini|idolatrul]] [[împărat]] [[Ahab]], care a făcut ,,ce este rău mai mult decât toţi cei ce fuseseră înaintea lui’’. Ilie îl lămureşte pe idolatrul Ahab, în faţa întregului popor, că Dumnezeul lui Israel este adevăratul [[Dumnezeu]] şi poporul se întoarce la adevărata [[credinţa|credinţă]]. [[Ahab]] se face [[uciderea|ucigaş]] şi [[furt|hoţ]] pentru o vie (consimţind la o judecată mârşavă, cu [[mărturia mincinoasă|martori mincinoşi]], pusă la cale de [[Izabela]], soţia sa, judecată în urma căreia [[Nabot]], proprietarul viei, este condamnat la moarte pentru [[hula|blasfemie]]; iar via pe care acesta nu vroia s-o vândă pentru că era moştenire de familie revine împăratului). Astfel acuzat de Ilie, [[Ahab]] se smereşte înaintea lui Dumnezeu: îşi rupe hainele, îşi pune un sac pe trup, în care doarme, posteşte, şi în care merge încet în timpul zilei. Dumnezeu ţine cont de smerirea lui Ahab şi îi spune că nenorocirea va cădea peste regatul său nu în timpul vieţii sale, ci în timpul vieţii fiului său.

Fiul lui [[David]] pe care acesta ,,nu-l mustrase niciodată", [[Adonia]], fiul Haghitei, ,,frumos la chip’’, s-a sumeţit şi s-a răzvrătit , împreună cu [[Ioab]] şi cu preotul Abiatar, împotriva propriului tată, făcându-se pe sine [[împărat]] (1.5-10). La sugestia proorocului [[Natan]], [[Batşeba]] îi aminteşte foarte bătrânului David că i-a jurat că [[Solomon]] va sta pe scaunul de domnie(1.17), îi spune că [[Adonia]] s-a proclamat împărat(1.18-20) şi îi spune că după moartea sa ea şi Solomon vor fi priviţi ca vinovaţi(1.21). Bătrânul David ordonă ca Solomon să fie uns împărat de preotul Ţadoc şi proorocul [[Natan]] la Ghihon(1.32-40). Auzind de înscăunarea lui Solomon, toţi cei poftiţi la ospăţul de cinstire a ,,împăratului Adonia’’, s-au umplut de spaimă, s-au sculat şi au plecat care încotro. Adonia însuşi, temându-se de Solomon, fuge şi se apucă de coarnele altarului, implorând ca [[împărat]]ul împăratul să-i jure că îi va cruţa viaţa(1.49-50). Solomon îi mai dă o şansă (legea îi dădea dreptul să-l pedepsească cu moartea pentru uzurparea tronului) şi îi promite că, dacă va fi cinstit, un fir de păr nu-i va cădea, dar dacă se va găsi răutate în el, va muri. Adonia se închina noului împărat şi Solomon îi spune să meargă acasă(1.52-53). Totuşi, Adonia o roagă pe [[Batşeba]], să ceară de la Solomon pe [[Abişag-Sunamita]](2.13-18), fecioară tânără şi frumoasă pusă să slujească şi să-i încălzească patul lui David, care nu se împreunase cu împăratul(1.1-4). Întrucât gestul era un prim pas spre o nouă revendicare a tronului, o nouă tentativă de uzurpare a tronului(2.22), Solomon ordonă uciderea lui Adonia, după promisiunea făcută (2.22-25).(nota S2).Abiatar este scos din slujbă şi trimis la moşiile lui din Anatot(2.26-27) şi înlocuit cu preotul Ţadoc.

Împăratul Solomon îl cheamă pe [[Şimei]], care aparţinea familiei şi casei lui Saul, la el şi îi spune să-şi construiască o casă la Ierusalim, avertizându-l că, în situaţia în care va trece pârâul Chedron, va muri. Porunca avea menirea de a testa temeinicia fidelităţii faţă de noul împărat, Solomon.(Acesta se făcuse vinovat de aducerea de mari blesteme împotriva împăratului David, infracţiune care se pedepsea cu moartea. Astfel, într-un moment în care [[Absalom]] preluase puterea şi David fugea de el, [[Şimei]] îl blestemase pe David şi aruncase cu pietre după el şi după toţi slujitorii împăratului. Şimei, ca om din familia şi casa lui [[Saul]], îi mai spusese că este un om al sângelui şi un om rău, adăugând că Dumnezeu face să cadă asupra lui pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ar fi luat (acesta era un neadevăr) prin darea împărăţiei în mâna lui [[Absalom]]. Abişai, slujitorul lui David, îi cere atunci permisiunea de a aplica legea, adică de a-i tăia capul, dar David refuză spunând:

[[Şimei]] jură pe Domnul în faţa lui Solomon că aşa va face. După trei ani, doi slujitori de-ai săi au fugit la Achiş, împăratul Gatului şi Şimei s-a dus după ei şi i-a adus înapoi. Pentru că a nesocotit jurământul Domnului şi porunca lui [[Solomon]], Şimei este pedepsit cu moartea. Aşa cum constată însuşi Solomon, Dumnezeu a întors tot răul pe care i-l făcuse acesta împăratului David asupra capului său. Şi astfel împărăţia s-a întărit în mâinile lui Solomon(2.36-46).

Dumnezeu a dat lui Solomon şi foarte mare pricepere şi cunoştinţe multe ca nisipul mării. Înţelepciunea sa întrecea înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului şi toată înţelepciunea [[Egipt|egiptenilor]]. El era mai înţelept decât orice om, mai mult decât Etan, Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol şi Darda, fiii lui Mahol<ref>1Împ4.29-31)</ref>

Solomon a rostit trei mii de [[pildă|pilde]] şi a alcătuit o mie cinci [[cântări]],<ref name="Alfred"/> a vorbit despre [[copaci]], de la cedrul de Liban până la isopul ce creşte pe zid, despre [[dobitoace]], despre [[păsări]], despre târâtoare şi despre [[peşti]]<ref>1Împ4.32-33</ref><ref name="Alfred"/>

Faima înţelepciunii sale devenise aşa de mare încât veneau oameni din toate colţurile lumii, inclusiv cei trimişi de împăraţii pământului ca să audă înţelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în mintea lui. Împărăteasa din [[Seba]] a venit să-l încerce prin întrebări grele iar Solomon i-a răspuns la toate întrebările, aşa încât împărăteasa exclamă că „nici pe jumătate nu i s-a spus” şi că are mai multă înţelepciune şi propăşire decât i se răspândise faima. <ref>1Împ 4.34, 10.1-13, 24-25)</ref><ref name="Alfred"/>

Căpătând [[dar]]ul darul cerut de la Dumnezeu, [[înţelepciunea]], el rezolvă magistral încurcată problema a copilului revendicat de două prostituate. Una o acuză pe cealaltă că şi-a omorât copilul culcându-se din neglijenţa peste el, şi că l-ar fi schimbat cu al ei, în condiţiile în care ele trăiau în aceeaşi casă, născuseră la trei zile distanţă şi nu era nimeni cu ele în casă. Solomon cere o sabie şi spune să fie tăiat copilul în două şi sa le fie dat fiecăreia jumătate. Mamei adevărate i se rupe inima pentru copil, aşa că îi spune lui Solomon să nu îl omoare ci să-i dea mai bine celeilalte copilul, în timp ce cealaltă este de acord cu intenţia împăratului. Atunci Solomon îşi dă seama al cui este copilul şi-l încredinţează acesteia. Tot Israelul a auzit de hotărârea pe care o rostise împăratul. Şi oamenii s-au temut de [[împărat]], căci au văzut că [[înţelepciunea]] lui Dumnezeu era în el, povăţuind -l în judecăţile lui.(3.16-28)

[[Dumnezeu]] îi dă pe deasupra şi ceea ce n-a cerut, adică îi dăruieşte [[iubirea de arginţi|bogaţii]] şi [[slavă]], aşa încât în timpul vieţii lui nu va mai fi niciun împărat ca el. Dumnezeu îi mai promite că dacă va păzi [[poruncile]] Domnului, îi va lungi şi zilele.<ref> 1Împ 3.13</ref>În privinţa slavei, Solomon stăpânea peste [[Iuda]] şi [[Israel]], unde locuitorii, care „mâncau, beau şi se veseleau” ajunseseră ca „nisipul de pe ţărmul mării”. El stăpânea şi toate împărăţiile „de la Râu până în ţara filistenilor şi până la hotarul Egiptului”, „stăpânea peste toată ţara de dincoace de Râu, de la Tisah până la Gaza, peste toţi împăraţii de dincoace de Râu” iar supuşii săi „îi aduceau daruri, fiindu-i supuşi tot timpul vieţii lui”. În plus, avea pace pretutindeni de jur împrejur.<ref name="Studiul"/>

Solomon îi trimite vorbă lui [[Hiram]], care „îl iubise totdeauna pe David” şi care-şi trimisese slujitorii la el, spunându-i că tatăl său, David, n-a putut să zidească o casă Domnului, Dumnezeului lui, din pricina războaielor cu care l-au înconjurat vrăjmaşii lui, dar că, acum Domnul i-a dat lui odihnă din toate părţile, el neavând nici potrivnic, nici nenorociri, aşa că are de gând să zidească o casă Numelui Domnului, precum l-a anunţat însuşi Dumnezeu pe David <ref>1Împ 5.3-4, 2Sam 7.13</ref>Cartea istoriseşte cum Solomon îi cere lui Hiram, împăratul [[Sidon]]uluiSidonului, să aducă cedrii şi chiparoşi pentru construcţia [[Templul]]uiTemplului, ştiut fiind faptul că „nimeni nu se pricepe să taie lemne ca sidonienii” şi îi promite simbria dorită de acesta. Hiram îi răspunde că cedrii vor fi trimişi pe mare în plute până la locul dorit, iar Solomon îi trimite merinde, aşa cum i se ceruse. Între Hiram şi Solomon a fost pace, şi au făcut legământ împreună. Totuşi, mai târziu, apar neînţelegeri, căci Hiram este nemulţumit de cele 20 cetăţi oferite de Solomon, (numind ţara în care se aflau [[Cabul]], nume rămas până în zilele noastre) în schimbul lemnelor de cedru, chiparos şi aurului(120 talanţi) pe care le livrase împăratului Israelului.

Solomon a zidit casa Domnului, în al patru sute optzecilea an după ieşirea copiilor lui [[Israel]] din ţara [[Egipt]]uluiEgiptului, în al patrulea an al domniei lui peste Israel, în luna Ziv, care este luna a doua. Templul a fost construit în 7 ani, isprăvit în anul al 11-lea, în a opta lună.<ref>1Împ3.16-28</ref><ref name="Studiul"/><ref name="Alfred"/>.

#Casa sa, Milo şi casa din pădurea [[Liban]]uluiLibanului. Solomon şi-a zidit şi casa lui, pe care a terminat-o în 13 ani; a zidit mai întâi casa din pădurea Libanului(100 lungime, lăţimea de 50 şi înălţimea de 30).<ref>1Împ3.16-28</ref><ref name="Studiul"/><ref name="Alfred"/>.Pentru adunări şi serbări de stat, era folosită „casa Pădurii Libanului”, care-şi trage numele de la numeroasele coloane din lemn de cedru libanez, care împodobeau încăperea. În această clădire se afla garda regală formată din 300 de ostaşi cu lănci şi scuturi de aur. (Alfred Hârlăoanu). Cea de-a doua reşedinţă era pentru soţia sa, prinţesa egipteană şi suita sa numeroasă.<ref name="Alfred"/>

Deşi [[Dumnezeu]] interzisese încuscrirea cu 7 neamuri „mai mari la număr şi mai puternice” decât cel israelian(hitiţi, ghirgasiţi, amoriţi, canaaniţi, fereviţi, heviţi, iebusiţi), aşa cum relatează cartea Exodului şi Deuteronomului<ref>Exod 34.11-17, Deut7.1-5</ref> pentru ca fiilor lui [[Israel]] să nu le fie întoarse negreşit inimile către dumnezei străini, Solomon a nesocotit porunca Domnului. Cartea de faţă relatează cum el s-a „alipit” de unele din aceste neamuri „târât de iubire”: a iubit, pe lângă fata lui Faraon, 700 de crăiese împărăteşti moabite, amonite, edomite, sidoniene şi hetite şi 300 ţiitoare. La bătrâneţe, femeile i-au abătut inima, i-au plecat inima spre alţi dumnezei, după cuvântul Domnului, şi, astfel, inima „nu i-a rămas în totul a lui Dumnezeu, cum fusese inima tatălui său, David”.<ref>1Împ11.1-8</ref><ref name="Studiul"/><ref name="Alfred"/>

Domnul s-a mâniat pe Solomon- continuă relatarea- pentru că el îşi abătuse inima de la Domnul Dumnezeul lui Israel, care i se arătase de două ori, şi nu păzise [[poruncă|poruncile]] Domnului care-i spusese să nu meargă după alţi dumnezei. Dumnezeu îl pedepseşte cu ruperea domniei de la el, din mâna fiului său ([[Roboam]]) şi darea acesteia slujitorului său ([[Ieroboam]]), cu lăsarea totuşi a unei seminţii fiului său.<ref>1Împ 11.9-13</ref>Pe lângă asta, cartea relatează că, fiindcă era „tare şi viteaz”, Ieroboam, slujitorul lui Solomon (fiul lui Nebat şi al văduvei Ţerua), primeşte de la împărat „privegherea peste toţi oamenii de corvoadă din casa lui Iosif” şi se întâlneşte cu proorocul Ahia din Silo, care îi prooroceşte stăpânirea asupra a zece din seminţiile împărăţiei lui Solomon.<ref name="Studiul"/> Solomon încearcă să-l omoare pe Ieroboam, dar acesta se refugiază în [[Egipt]], la faraonul [[Şisac]], unde stă până la moartea urmăritorului său.<ref name="Studiul"/>

Dumnezeu îi „ridică vrăjmaşi” lui Solomon pe [[Hadad]], Edomitul,<ref name="Studiul"/> pe [[Rezon]], fiul lui Eliada, împărat al [[Siria|Siriei]] dar şi pe [[Ieroboam]]. Hadad, edomitul, din neamul împărătesc al [[Edomului]], fugise în Egipt şi se încuscrise cu Faraon, căsătorindu-se cu sora împărătesei Tahpenses, şi acum vroia să se reîntoarcă în ţara lui când aude că [[David]] şi cu [[Ioab]] muriseră. Rezon îi era şi el vrăjmaş în această perioadă-continuă relatările- căci David ucisese oştile stăpânului său. Solomon a domnit 40 de ani.

[[Roboam]] pierde domnia asupra Israelului căci, urmând sfatul tinerilor cu care crescuse, anunţă o înăsprire a condiţiilor guvernării şi poporul se revoltă, chiar omorându-l pe Adoram, mai marele peste biruri. Rămas stăpân doar peste Iuda, el încurajează idolatria şi îngăduie pe sodomiţi; este înfrânt de [[Şişac]] care jefuieşte bogăţiile curţii şi ale [[Templul]]uiTemplului; poartă un război neîntrerupt cu [[Ieroboam]].

[[Asa]], domnitor timp de 41 de ani în Iuda, a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, ca tatăl său [[David]], inima sa fiind în totul a Domnului în tot timpul vieţii lui: a scos din ţară pe [[homosexualitatea|sodomiţi]], a îndepărtat [[idolatrieînchinarea la dumnezei străini|idolii]] pe cari -i făcuseră părinţii lui (inclusiv [[idolatrie|idolul]] mamei sale), nereuşind totuşi să facă să piară toate înălţimile; a îndepărtat-o pe mama sa de la conducerea ţării din pricina [[idolatrie|idolatriei]] ei; a avut război permanent cu [[Baeşa]].

Domn peste [[Iuda]] timp de 25 de ani, [[Iosafat]] a umblat în toată calea tatălui său, Asa, şi nu s-a abătut deloc de la ea, făcând ce este plăcut înaintea Domnului: a scos din ţară pe [[homosexualitate|sodomiţii]] care mai rămăseseră de pe vremea tatălui său, Asa, dar nu a reuşit nici el să îndepărteze înălţimile; a trăit în pace cu [[Ahab]], împăratul lui Israel.

Ilie pleacă şi se întâlneşte cu [[Ahab]], şi arată poporului [[închinarea la dumnezei străini|idolatru]] care este adevăratul [[Dumnezeu]]: în timp ce preoţii lui Baal nu reuşesc nimic cu rugăciunile lor, [[rugăciunea]] sa face ca Dumnezeu să pogoare foc peste junc şi peste şanţul cu apă care împrejmuia animalul.(18.1-38). Văzând puterea lui Dumnezeu, poporul se întoarce cu inima spre El.(18.39). Ilie împlineşte porunca lui Dumnezeu şi junghie pe toţi proroocii (profeţii) lui Baal(18.40)(căci proorocii care îndemnau la răzvratire împotriva lui Dumnezeu şi la slujirea altor dumnezei era pedepsiţi cu moartea-Deut13.5,18.20, 4 Regi10.25). La cuvântul lui Ilie, ploaia cade în sfârşit peste Israel.(18.41-46)

Măniată de nimicirea preoţimii care-l slujea pe Baal, [[Izabela]], soţia lui Ahab jură [[răzbunarea|răzbunare]] şi porneşte să-l ucidă pe Ilie. Acesta, speriat, fuge şi ajunge în pustie, unde, aşezat sub un ienupăr, îşi doreşte să moară: ,, Destul. Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei”.(19.1-4). Un [[înger]] vine la el două zile la rând lăsându-i de fiecare dată pâine şi apă, şi îl anunţă că are drum lung de făcut. Recăpătându-şi puterea, el merge 40 de zile şi 40 de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb.(19.5-8)

[[Dumnezeu]] i se arată lui Ilie pe când stătea în peşteră şi îi spune ce să facă: să-l ungă pe [[Hazael]], împărat al Siriei, pe [[Iehu]], împărat al lui Israel şi pe [[Elisei]] în locul său şi-l anunţă că va lăsa în Israel 7000 de bărbaţi care nu s-au închinat lui Baal.(19.9-18).[[Elisei]], un plugar, devine ucenicul lui Ilie, care aruncă mantaua peste el.(19.19-21). Războaiele dintre [[Ahab]] şi [[Ben-Hadad]], ajutat de 32 de împăraţi se termină cu victoriile primului în pofida disproporţiei de forţe în favoarea ultimului(cap20).

[[Ahab]] se face [[uciderea|ucigaş]] şi [[furt|hoţ]] pentru o vie (consimţind la o judecată mârşavă, cu [[mărturie mărturia mincinoasă|martori mincinoşi]], pusă la cale de [[Izabela]], soţia sa, judecată în urma căreia [[Nabot]], proprietarul viei, este condamnat la moarte pentru [[hula|blasfemie]]; iar via pe care acesta nu vroia s-o vândă pentru că era moştenire de familie revine împăratului). [[Ilie]] îl acuză că s-a vândut ca să facă ce este rău înaintea Domnului, aţâţat de Isabela ca nimeni altul, făcându-se ucigaş şi hoţ(21)(căci consimţirea de a-l ucide echivala tot cu o ucidere, în acelaşi mod în care proorocul [[Natan]] îi spune lui [[David]] că acesta l-a ucis pe [[Urie]] cu sabia fiilor lui Amon, vezi [[Cartea II a Regilor]] şi in acelaşi mod în care [[Iisus]] va spune că a te uita la o femeie poftind-o înseamnă că respectivul a şi preacurvit în inima sa- Mt5.28) şi prezice moartea sa, a soţiei şi a cetăţii sale.