La început era ca un mic şal care se punea pe umeri în timul rugăciunii, cum se vede până astăzi la evreii practicanţi. Apoi, prin adaptare la Liturghia creştină, a luat forma unei bucăţi de pânză lungă şi îngustă, pe care o purtau diaconii pe umărul stâng şi cu care ştergeau la gură pe cei ce se împărtăşeau. Cea mai veche menţiune a orarului datează din secolul al IV-lea. În [[canon|canoanele]] 22 şi 23 ale [[sinod]]ului local din Laodiceea (364) se vorbeşte despre orar ca fiind un veşmânt specific diaconului, cum a rămas până astăzi.

Orarul simbolizează aripile [[înger]]ilor care zboară neîncetat în jurul tronului ceresc, slujind Domnului. De aceea, pe orarele diaconilor din vechime erau scrise cuvintele: "Sfânt, Sfânt, Sfânt", cuvinte cu care îngerii preamăresc pe Dumnezeu ([[Isaia]] VI, 3: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Atotţiitorul, plin e tot pământul de slava Sa!"). El este şi simbolul [[dar]]ului cu care este învrednicit diaconul, de a sluji lui Dumnezeu.