'''Paulin al II-lea al Antiohiei''', lider conducător al grupului «„[[Eustatie al Antiohiei|eustatienilor]]»”, a fost considerat [[episcop]] al [[Antiohia|Antiohiei]] de susținătorii săi din 362 și până la moartea sa în 382 sau 383. Paulin nu a fost recunoscut în Orient (și de aceea nu apare în [[Listă a patriarhilor Antiohiei|lista patriarhilor de AntioniaAntiohiei]]), dar a fost recunoscut de [[Biserica Romei]] și de [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Biserica Alexandriei]].

În anul 331, episcopul [[Eustatie al Antiohiei]], apărător al credinței ortodoxe de la [[Sinodul I Ecumenic]] de la [[Niceea]], este a fost depus de un [[sinod]] [[Arianism|arian]] sub acuzația de [[sabelianism]] și adulter<ref>Philostorgoius, in Photius, "Epitome of the Ecclesiastical History of Philostorgoius". book 2, chapter 7.</ref>, iar susținătorii săi din [[Antiohia]] formează au format un grup de apărători intransigenți ai învățăturii Sinodului de Niceea împotriva arianismului, numiți „eustatieni”. Eustatie este trimis în exil în 331, unde și moare la o dată necunoscută (în 336 sau 337, după unii<ref>http://www.newadvent.org/cathen/05627b.htm</ref>, sau mai târziu de 338, după alții<ref>Pierre Maraval, ''Le christianisme de Constantin à la conquête arabe'', coll. Nouvelle Clio, PUF, 1997, p. 334-347.</ref>), iar în fruntea grupului „eustatienilor” apare [[preot]]ul Paulin.

După aproape 30 de ani de tulburări, în anul [[360]] [[Meletie al Antiohiei|Meletie]] este ales episcop de Antiohia ca și un candidat de compromis, cu sprijinul arienilor moderați pe linia lui [[Acachie de Cezareea]], prieten al lui Meletie<ref>http://ro.orthodoxwiki.org/Meletie_al_Antiohiei</ref>. Meletie era un om admirat pentru pietatea și moralitatea sa, dar care neacceptând să se compromită printr-o mărturisire ariană[[arian]]ă, a fost depus și trimis în exil la doar o lună după înscăunare, și înlocuit cu arianul Euzoïos (începutul anului 361). Dar împăratul arian [[Constanțiu al II-lea]] a murit la 3 noiembrie 361, iar succesorul său, împăratul păgân [[Iulian Apostatul promitând ]], promițând să nu se amestece în problemele interne ale Bisericii creștine, a permis întoarcerea tuturor episcopilor exilați.

Totuși, „eustatienii”, partizani intransigenți ai Sinodului de la Niceea, nu așteptau întoarcerea lui Meletie (primăvara lui 362), pe care-l respingeau ca pe unul ales cu sprijinul arienilor și aprobarea împăratului Constanțiu al II-lea. În acest context, sinodul [[sinod]]ul [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Bisericii Alexandriei]], prezidat de [[Atanasie al Alexandriei]], a trimis un ''Tom către Antiohieni'', prin care îndemna cele două grupuri, „meletienii” și „eustatienii”, să caute împăcare (în jurul lui Meletie, episcop canonic ales, hirotonit și recunoscut), dar „eustatienii” nu vroiau să accepte comuniunea cu Meletie. Tot în 362, episcopul [[Lucifer de Cagliari]] se întorcea și el din exil din Egipt și trecând prin Antiohia și constatând că cele două partide nu puteau fi împăcate, l-a hirotonit episcop pe Paulin, declanșând o [[schismă]] care avea să dureze cincizeci de ani (până la alegerea lui Alexandru ca episcop al Antiohiei în 413)<ref>http://en.wikisource.org/wiki/Dictionary_of_Christian_Biography_and_Literature_to_the_End_of_the_Sixth_Century/Paulinus,_bp._Eustathian_party_at_Antioch</ref>.

Arhiepiscopul [[Atanasie al Alexandriei]], o personalitate importanta importantă a "partidei" „partidei” niceene în Orient, a recunoscut legitimitatea lui Paulin cu ocazia unei calatorii călătorii la Antiohia spre a-l întâlni pe împaratul Iovian în toamna anului 363, cu atât mai mult cu cât "estatienii" „eustatienii” au fost întotdeauna aliatii sai aliații săi în lupta împotriva arianismului. La papauté aussi ignora [[Mélèce Ier d'Antioche|Mélèce]], puis, après l'arrivée à [[Rome]] de [[Pierre II d'Alexandrie|Pierre d'Alexandrie]], successeur d'[[Athanase d'Alexandrie|Athanase]], expulsé de son siège par les [[arianisme|ariens]] revenus au pouvoir sous [[Valens]] ([[373]]), prit une position encore plus claire : en [[376]], le pape [[Damase Ier]] reconnut Paulin comme évêque légitime d'[[Antioche]]. Cependant les figures de proue de la tendance « orthodoxe » dans l'Église grecque, comme [[Basile de Césarée]] (mais à l'exception notable d'[[Épiphane de Salamine]]), soutenaient [[Mélèce Ier d'Antioche|Mélèce]], et c'est celui-ci qui participa au [[Premier concile de Constantinople|concile de Constantinople]] de [[381]], qu'il présida d'ailleurs au début, avant de mourir pendant sa tenue. Une solution, désirée par [[Rome]] et [[Alexandrie]], et soutenue par [[Grégoire de Nazianze]], président du concile après la mort de [[Mélèce Ier d'Antioche|Mélèce]], eût été que Paulin soit reconnu comme successeur, et apparemment des engagements avaient été pris dans ce sens. Elle ne fut pas retenue, et c'est le prêtre [[Flavien Ier d'Antioche|Flavien]], qui avait accompagné [[Mélèce Ier d'Antioche|Mélèce]] au concile, et y avait représenté l'Église d'[[Antioche]] après la mort de ce dernier, qui fut consacré successeur à son retour en [[Syrie]] et reconnu par l'épiscopat oriental.