Isihasm: Diferență între versiuni
m (→Practica isihastă) |
m (→Disputa isihastă) |
||
| Linia 11: | Linia 11: | ||
===Varlaam din Calabria=== | ===Varlaam din Calabria=== | ||
| − | Călugărul [[Varlaam din Calabria]] era un teolog învăţat care mai înainte de izbucnirea disputei isihaste, în tratativele de unire dintre Biserica Ortodoxă şi papa Benedict al XII-lea (1334-1342) | + | Călugărul [[Varlaam din Calabria]] era un teolog învăţat care mai înainte de izbucnirea disputei isihaste, în tratativele de unire de la Avignon, din 1339, dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, condusă de papa Benedict al XII-lea (1334-1342), a apărat doctrina ortodoxă. |
| − | Totuşi, venind la Constantinopol în 1340, el a condamnat metoda şi doctrina isihastă. Ca şi alţi teologi raţionalişti aflaţi sub influienţa teologiei scolastice apusene, el critica, uneori în termeni batjocoritori şi ironici, diferite aspecte teologice ale mişcării isihaste ( | + | Totuşi, venind la Constantinopol în 1340, el a condamnat metoda şi doctrina isihastă. Ca şi alţi teologi raţionalişti aflaţi sub influienţa teologiei scolastice apusene, el critica, uneori în termeni batjocoritori şi ironici, diferite aspecte teologice ale mişcării isihaste (Harul necreat, unirea cu Dumnezeu prin energiile necreate etc.), dar şi unele aspecte ale practicii Rugăciunii lui Iisus. Bunăoară, Varlaam parodia şi batjocorea practica unor isihaşti de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul... |
| − | El susţinea că lumina care emană din | + | El susţinea că lumina care emană din ființa sau substanța lui Dumnezeu nu este necreată, căci în felul acesta s-ar admite în Dumnezeire existenţa a doi dumnezei - esenţa divină, invizibilă, şi energia divină, vizibilă, deci creată -, şi-i acuza pe isihaști de diteism. |
===Sfântul Grigorie Palama şi doctina isihastă=== | ===Sfântul Grigorie Palama şi doctina isihastă=== | ||
| − | În sprijinul isihaştilor s-a ridicat atunci | + | În sprijinul isihaştilor s-a ridicat atunci Sfântul [[Grigorie Palama]], bun cunoscător al practicii isihaste, pe care însuşi a urmat-o, mai întâi pe când era încă în lume, apoi în [[pustnicie]], la [[Muntele Athos]] (între anii 1318-1326), iar apoi – între 1326-1331 – într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia. |
| − | Atât Sfântul Grigorie cât şi ceilalţi isihaşti învăţau că există deosebire între fiinţa lui Dumnezeu - | + | Atât Sfântul Grigorie cât şi ceilalţi isihaşti învăţau că există deosebire între fiinţa lui Dumnezeu - nevăzută şi inaccesibilă oamenilor – şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană în mod personal din fiinţa divină, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor. Această învăţătură este deosebit de importantă, întrucât fără legătura dintre Dumnezeu şi om prin energiile necreate, "Dumnezeu ar rămâne faţă de oameni într-o splendidă izolare". |
| − | El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevazută, fără să fie identică cu ea. Este deci deosebire între fiinţa lui Dumnezeu cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor - căci "pe Dumnezeu nimeni nu L-a | + | El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevazută, fără să fie identică cu ea. Este deci o deosebire între fiinţa lui Dumnezeu cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor - căci "pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată" (In. 1, 18; I In. 4,12) - şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra cărora revarsă harul Său, puterea Sa, spre a dobândi mântuirea şi îndumnezeirea pâna la "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efeseni 4, 13). |
| − | Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei | + | Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei Persoane ale Sfintei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia [[Noul Testament|Noului Testament]] şi în învăţătura [[Sfinţii Părinţi|Sfinților Părinti]] greci. Prin [[energiile necreate]] ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru, "părtaşii firii celei dumnezeieşti" (II Petru 1, 4), fără ca prin aceasta fiinţa noastră omenească să devină [[fiinţa lui Dumnezeu]], adică fără să devenim coesenţiali cu Dumnezeu, Care rămâne în veşnicie ascuns în esența Sa, cunoscută numai de [[Dumnezeu-Fiul|Fiul]] şi de [[Duhul Sfânt]]. "Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să fim îndumnezeiţi" (Sf. [[Atanasie cel Mare]] († 373), ''Cuvânt despre întruparea Logosului'', Migne, P.G., XXV, 192 B). |
| − | În Apus, [[Toma de Aquino]] († 1274) învăţa că între [[fiinţa lui Dumnezeu]] şi energiile Sale divine, care, după el şi [[teolog]] | + | În Apus, [[Toma de Aquino]] († 1274) învăţa că între [[fiinţa lui Dumnezeu]] şi energiile Sale divine, care, după el şi [[teolog|teologii]] latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face imposibilă [[îndumnezeire|îndumnezeirea]] omului, deoarece Dumnezeu rămâne faţă de oameni într-o "splendidă izolare". |
===Sinodul de la Constantinopol, 1341=== | ===Sinodul de la Constantinopol, 1341=== | ||
| − | + | Sinodul ţinut la [[27 mai]] 1351 la Constantinopol s-a pronunţat în favoarea isihaştilor. Isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, patrunzând în tot Răsăritul ortodox: [[fiinţa lui Dumnezeu]], inaccesibilă omului, şi [[Energiile necreate|energiile]] Sale divine nu sunt separate, deşi se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa însăşi a Dumnezeirii, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor (însă li Se poate împărtăşi prin energiile divine). | |
Varlaam, fiind condamnat, pleacă în Italia, trece la Biserica Latină şi ajunge în 1342 [[episcop]] de Gerace, în sudul Italiei, unde a continuat să atace violent nu numai isihasmul ca metodă şi doctrină, ci şi Ortodoxia pe care o apărase mai înainte. | Varlaam, fiind condamnat, pleacă în Italia, trece la Biserica Latină şi ajunge în 1342 [[episcop]] de Gerace, în sudul Italiei, unde a continuat să atace violent nu numai isihasmul ca metodă şi doctrină, ci şi Ortodoxia pe care o apărase mai înainte. | ||
| Linia 36: | Linia 36: | ||
După 1341, lupta împotriva isihasmului a fost continuată de Grigore Achindin. | După 1341, lupta împotriva isihasmului a fost continuată de Grigore Achindin. | ||
| − | Isihasmul avea şi adversari politici de temut, în persoana împărătesei [[Ana de Savoia]] († 1347) şi a patriarhului ecumenic Ioan al XIV-lea Calecas (1334-1347), care susţineau pe varlaamiţi. În sinodul întrunit în 1345 la Constantinopol, sub presedinţia patriarhului Ioan al XIV-lea Calecas, Sfântul [[Grigorie Palama]] a fost condamnat şi anatematizat. | + | Isihasmul avea şi adversari politici de temut, în persoana împărătesei [[Ana de Savoia]] († 1347) şi a patriarhului ecumenic [[Ioan al XIV-lea Calecas]] (1334-1347), care îi susţineau pe varlaamiţi. În sinodul întrunit în 1345 la Constantinopol, sub presedinţia patriarhului Ioan al XIV-lea Calecas, Sfântul [[Grigorie Palama]] a fost condamnat şi anatematizat. |
| − | În două sinoade ţinute la Constantinopol | + | În două sinoade ţinute la Constantinopol însă, unul în 1347 şi altul în 1351, se aprobă doctrina isihastă, căci din 1347 ajunse pe tron împăratul [[Ioan al VI-lea Cantacuzino]] (1347-1355) ca asociat al împăratului [[Ioan al V-lea Paleologoul]] (1341-1391), care era susţinătorul isihaştilor. După 1355, el devine monah, mai întâi în mănăstirea Manganelor din [[Constantinopol]], apoi într-una din mănăstirile [[Muntele Athos|Muntelui Athos]], sub numele de Ioasaf. |
| − | În 1347 deci, patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas a fost înlăturat, iar sinodul din acest an a aprobat isihasmul, în timpul patriarhului ecumenic [[Isidor de Monemvasia]] (1347-1350). Aceasta a ridicat în 1347 pe [[Grigorie | + | În 1347 deci, patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas a fost înlăturat, iar sinodul din acest an a aprobat isihasmul, în timpul patriarhului ecumenic [[Isidor de Monemvasia]] (1347-1350). Aceasta a ridicat în 1347 pe Sfântul [[Grigorie Palama]] la rangul de arhiepiscop al Tesalonicului, unde a păstorit până la moartea sa, în [[13 noiembrie]] 1359. |
| − | În sinodul tinut la [[27 mai]] 1351 | + | În sinodul tinut la [[27 mai]] 1351 în biserica [[Vlaherne]] din Constantinopol, în timpul patriarhului ecumenic [[Calist I]] (1350-1353; 1355-1363) isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, pătrunzând şi fiind receptat ca atare în tot Răsăritul ortodox. |
==Rezumat teologic== | ==Rezumat teologic== | ||
Versiunea de la data 11 ianuarie 2007 17:35
| Acest articol face parte din seria Spiritualitate ortodoxă | |
| Sfintele Taine | |
| Botezul – Mirungerea Sf. Împărtășanie – Spovedania Căsătoria – Preoția Sf. Maslu | |
| Starea omului | |
| Păcatul – Patima – Virtutea Raiul – Iadul | |
| Păcate | |
| Păcate strigătoare la cer | |
| Păcate capitale | |
| Alte păcate | |
| Păcatele limbii | |
| Virtuți | |
| Virtuțile teologice | |
| Virtuțile morale Înțelepciunea – Smerenia | |
| Etapele vieții duhovnicești | |
| Despătimirea (Curățirea) Contemplația Îndumnezeirea | |
| Isihasm | |
| Trezvia – Pocăința Isihia – Discernământul Mintea | |
| Asceza | |
| Fecioria – Ascultarea Statornicia – Postul Sărăcia – Monahismul | |
| Rugăciunea | |
| Închinarea – Cinstirea Pravila de rugăciune Rugăciunea lui Iisus Sf. Moaște – Semnul Sf. Cruci | |
| Sfinții Părinți | |
| Părinții apostolici Părinții pustiei Părinții capadocieni Filocalia Scara dumnezeiescului urcuș | |
| Editați această casetă | |
Isihasmul este o mişcare religioasă care a pornit sub influienţa scrierilor Sfântului Dionisie Areopagitul (sec. V) şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog († 1022) în Sfântul Munte Athos, unde unii monahi s-au dedicat vieţii contemplative, în linişte desăvârşită (gr. isihia - linişte), termen de la care această mişcare şi dispută teologică şi-a luat numele de isihasm.
Cuprins
Practica isihastă
Metoda sau practica isihastă se realiza astfel: călugarii dedaţi acesteia se retrăgeau în locuri singuratice şi – prin concentrarea gândului la rugăciune – se ridicau la un înalt nivel de percepere a realităţii, mai presus de impresiile simţurilor şi de tot ceea ce îi înconjura, ajungând să vadă prin contemplaţie lumina dumnezeiască necreată, pe care Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan au văzut-o pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36), realizând astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Aceasta lumină strălucitoare nu este fizică, ci dumnezeiască.
Isihaştii rosteau continuu această scurtă rugăciune, numită Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" (sau sub alte forme, întotdeauna scurte, asemănătoare: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă").
Disputa isihastă
În jurul mişcării isihaste s-a declanşat, în secolul al XIV-lea, disputa teologică cea mai însemnată a mileniului al doilea în Răsăritul creştin. Aceasta a mai fost numită şi "disputa palamită", după numele Sfântului Grigorie Palama († 13 noiembrie 1359), sau "disputa varlaamită", după numele lui Varlaam din Calabria († 1350). La rândul lor, adepţii celor două tabere erau numiţi, după caz, palamiţi sau varlaamiţi.
Varlaam din Calabria
Călugărul Varlaam din Calabria era un teolog învăţat care mai înainte de izbucnirea disputei isihaste, în tratativele de unire de la Avignon, din 1339, dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, condusă de papa Benedict al XII-lea (1334-1342), a apărat doctrina ortodoxă.
Totuşi, venind la Constantinopol în 1340, el a condamnat metoda şi doctrina isihastă. Ca şi alţi teologi raţionalişti aflaţi sub influienţa teologiei scolastice apusene, el critica, uneori în termeni batjocoritori şi ironici, diferite aspecte teologice ale mişcării isihaste (Harul necreat, unirea cu Dumnezeu prin energiile necreate etc.), dar şi unele aspecte ale practicii Rugăciunii lui Iisus. Bunăoară, Varlaam parodia şi batjocorea practica unor isihaşti de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul...
El susţinea că lumina care emană din ființa sau substanța lui Dumnezeu nu este necreată, căci în felul acesta s-ar admite în Dumnezeire existenţa a doi dumnezei - esenţa divină, invizibilă, şi energia divină, vizibilă, deci creată -, şi-i acuza pe isihaști de diteism.
Sfântul Grigorie Palama şi doctina isihastă
În sprijinul isihaştilor s-a ridicat atunci Sfântul Grigorie Palama, bun cunoscător al practicii isihaste, pe care însuşi a urmat-o, mai întâi pe când era încă în lume, apoi în pustnicie, la Muntele Athos (între anii 1318-1326), iar apoi – între 1326-1331 – într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia.
Atât Sfântul Grigorie cât şi ceilalţi isihaşti învăţau că există deosebire între fiinţa lui Dumnezeu - nevăzută şi inaccesibilă oamenilor – şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană în mod personal din fiinţa divină, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor. Această învăţătură este deosebit de importantă, întrucât fără legătura dintre Dumnezeu şi om prin energiile necreate, "Dumnezeu ar rămâne faţă de oameni într-o splendidă izolare".
El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevazută, fără să fie identică cu ea. Este deci o deosebire între fiinţa lui Dumnezeu cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor - căci "pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată" (In. 1, 18; I In. 4,12) - şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra cărora revarsă harul Său, puterea Sa, spre a dobândi mântuirea şi îndumnezeirea pâna la "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efeseni 4, 13).
Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei Persoane ale Sfintei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi în învăţătura Sfinților Părinti greci. Prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru, "părtaşii firii celei dumnezeieşti" (II Petru 1, 4), fără ca prin aceasta fiinţa noastră omenească să devină fiinţa lui Dumnezeu, adică fără să devenim coesenţiali cu Dumnezeu, Care rămâne în veşnicie ascuns în esența Sa, cunoscută numai de Fiul şi de Duhul Sfânt. "Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să fim îndumnezeiţi" (Sf. Atanasie cel Mare († 373), Cuvânt despre întruparea Logosului, Migne, P.G., XXV, 192 B).
În Apus, Toma de Aquino († 1274) învăţa că între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine, care, după el şi teologii latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face imposibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămâne faţă de oameni într-o "splendidă izolare".
Sinodul de la Constantinopol, 1341
Sinodul ţinut la 27 mai 1351 la Constantinopol s-a pronunţat în favoarea isihaştilor. Isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, patrunzând în tot Răsăritul ortodox: fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, şi energiile Sale divine nu sunt separate, deşi se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa însăşi a Dumnezeirii, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor (însă li Se poate împărtăşi prin energiile divine).
Varlaam, fiind condamnat, pleacă în Italia, trece la Biserica Latină şi ajunge în 1342 episcop de Gerace, în sudul Italiei, unde a continuat să atace violent nu numai isihasmul ca metodă şi doctrină, ci şi Ortodoxia pe care o apărase mai înainte.
Disputa isihastă după 1341: sinoadele din 1345, 1347 şi 1351
După 1341, lupta împotriva isihasmului a fost continuată de Grigore Achindin.
Isihasmul avea şi adversari politici de temut, în persoana împărătesei Ana de Savoia († 1347) şi a patriarhului ecumenic Ioan al XIV-lea Calecas (1334-1347), care îi susţineau pe varlaamiţi. În sinodul întrunit în 1345 la Constantinopol, sub presedinţia patriarhului Ioan al XIV-lea Calecas, Sfântul Grigorie Palama a fost condamnat şi anatematizat.
În două sinoade ţinute la Constantinopol însă, unul în 1347 şi altul în 1351, se aprobă doctrina isihastă, căci din 1347 ajunse pe tron împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1355) ca asociat al împăratului Ioan al V-lea Paleologoul (1341-1391), care era susţinătorul isihaştilor. După 1355, el devine monah, mai întâi în mănăstirea Manganelor din Constantinopol, apoi într-una din mănăstirile Muntelui Athos, sub numele de Ioasaf.
În 1347 deci, patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas a fost înlăturat, iar sinodul din acest an a aprobat isihasmul, în timpul patriarhului ecumenic Isidor de Monemvasia (1347-1350). Aceasta a ridicat în 1347 pe Sfântul Grigorie Palama la rangul de arhiepiscop al Tesalonicului, unde a păstorit până la moartea sa, în 13 noiembrie 1359.
În sinodul tinut la 27 mai 1351 în biserica Vlaherne din Constantinopol, în timpul patriarhului ecumenic Calist I (1350-1353; 1355-1363) isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, pătrunzând şi fiind receptat ca atare în tot Răsăritul ortodox.
Rezumat teologic
Miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie constă în faptul că fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibila omului, şi energiile Sale divine nu sunt separate, deşi se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa însăşi Dumnezeirii, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor.
Răsărit şi Apus
Poziţia lui Varlaam din Calabria este caracteristică Apusului raţionalist, care menţine distanţa dintre divin şi uman, în timp ce învăţătura Sfântului Grigorie Palama e caracteristică religiozităţii răsăritene, care trăieşte pe deplin sentimentul comuniunii celor două lumi.
Apărători şi adversari ai isihasmului în secolele XIV-XV
Susţinători ai isihasmului
- Sf. Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, canonizat sfânt in 1368, de sinodul din acest an prezidat de ucenicul său, patriarhul Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), fiind sarbatorit in fiecare an in Duminica a II-a din Postul Pastelui
- Sf. Grigorie Sinaitul († 1346), în Paroria, în muntii Sikar, lânga Adrianopol
- Nil Cabasila († 1363), arhiepiscopul Tesalonicului din 1361, care a murit în 1363, fără să-şi fi putut ocupa efectiv scaunul din cauza tulburărilor interne prin care trecea atunci Tesalonicul
- Sf. Nicolae Cabasila († după 1371)
- Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului († 1429).
Adversari ai isihasmului
Între cei mai mari adversari ai isihasmului au fost:
- Varlaam din Calabria
- Grigorie Achindin
- Grigorie si Nichifor Grigoras († 1360)
- monahul atonit Dimitrie Kydones († după 1397)
- canonistul Constantin Armenopoulos († pe la 1380).
Isihasmul după secolul al XVIII-lea
În secolul al XVIII-lea, isihasmul a cunoscut o noua înflorire în Biserica Ortodoxă, în principal datorită Sfântului Nicodim Aghioritul († 1804), care publică Filocalia, o culegere de texte de spiritualitate ortodoxă apropiate de viziunea isihastă.
Traducerea Filocaliei în Ţările Române şi slave
Neoisihasmul românesc
- http://biserica.org/Publicatii/1996/NoX/27_index.html
- http://biserica.org/Publicatii/1996/NoX/31_index.html
- http://www.rugulaprins.go.ro/
- Mişcarea Rugul Aprins
Bibliografie
- Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, Bucureşti, 1992
- Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1992, p. 283-286
- Pr. Prof. Ioan Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981
