2.632 de modificări
Modificări
Adăugare interpretarea lui P. P. Panaitescu
=== Trecutul nostru ===
Discutând sinteza părintelui Ștefan Meteș din ''Istoria Bisericii și a vieții religioase a Românilor din Transilvania și Ungaria'', Pr. [[Dumitru Stăniloae]] aduce următoarele reflecții<ref>[[Dumitru Stăniloae]], ''Ortodoxie și naționalism'', eseul ''Trecutul Nostru(1936)'', 2011, URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf</ref>:
==== General ====
Noi am avut un trecut unic. Popor născut și crescut în lacrimi și necazuri, trecutul nostru bisericesc nu vuiește de certurile dogmatice ale teologilor, nici de luptele ambițioase pentru întâietate între ierarhi și principi, nici de dezbinările fanatice sectare. Dar tocmai de aceea trecutul nostru bisericesc e mai veritabil religios: e viață de închinăciune a poporului, e jertfa umilă a celor mulți și săraci pentru a-și zidi și împodobi locașuri de rugăciune potrivit concepției lor, e luptă simplă fără armele vicleniei, ale teologiei și ale puterii lumești, pentru apărarea credinței. Luptă în care, din primul moment, trebuia sacrificată viața, ca în timpul primilor martiri ai creștinătății.
=== Biblia și sufletul românesc ===
Despre importanța [[Biblia|Scripturii]] în spiritualitatea românească, Dumitru Stăniloae spune următoarele<ref>[[Dumitru Stăniloae]], ''Ortodoxie și naționalism'', eseul ''Biblia și sufletul românesc(1938)'', 2011, URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf</ref>:
==== Înainte de Biblia din 1688 ====
Poporul nostru a fost în adevăr, nu aceşti mărginiţi aroganţi care pretind, certându-se între ei, că cunosc mai bine pe Domnul - pe baza textului biblic - decât apostolii care au trăit în preajma Lui.
=== Idealul național permanent ===
Discutând conceptul de ideal național permanent, Pr. Dumitru Stăniloae conclude următoarele<ref>[[Dumitru Stăniloae]], ''Ortodoxie și naționalism'', eseul ''Idealul național permanent (1940)'', 2011, URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf</ref>:
==== Românitatea ====
Neamul românesc este o sinteză biologic-spirituală a mai multor părți care au intrat în compoziția lui. Cele mai importante sunt: elementul dac, elementul latin și creștinismul ortodox.
Dar este o sinteză nouă, o individualitate proprie, cu un principiu de unitate deosebit de toate părțile componente. Legea cea mai înaltă de viață a neamului nostru, legea care îl exprimă ca ceea ce este el în chip propriu, este aceea pe care o trăiește ca întreg, nu care e proprie vreuneia din părțile lui. Caracteristicile elementelor componente sunt străbătute de un timbru nou, unitar, de timbrul individualității noi care este românitatea. Deci, putem spune că legea cea mai înaltă de viață a neamului nostru este românitatea.
Socotim, de aceea, naive toate lozincile care cer, unele să trăim după legea elementului dacic din noi, altele după a celui romanic, să promovăm fie substratul dacic, fie suprastructura romană. Judecata logică și bunul simț comun, ca și poruncile realității, cer să trăim după legea individualității noastre naționale, adică românește. Nu romanitatea, nu dacismul, ci românitatea cu tot ce cuprinde ea, aceasta este legea cea mai înaltă prin care ne menținem și ne împlinim misiunea noastră. Idealul nostru, exprimat în linii mari, este ca al oricărei entități: să ne menținem și să ne desfășurăm în toată plenitudinea însușirilor noastre.
==== Idealul permanent ====
Idealul permanent al neamului nostru este creșterea sa spirituală - aceasta presupune, desigur, și o bază corespunzătoare de existență fizică - printr-un fel de relație cu ordinea valorilor eterne, determinat de individualitatea sa etnică, de românism; printr-o comuniune română cu Dumnezeu.
Care este însă modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală transcendentă? Aceasta ne-o spune istoria și ne-o spune viața actuală a poporului nostru, este Ortodoxia. Desigur că și aici sunt necesare câteva precizări. Ortodoxia e ochiul prin care privește românul spre cer și plin de lumina de acolo și-l întoarce spre lume, conducându-se după el în atitudinile și pașii săi. Și noi știm că ea este singurul ochi corect, sănătos. Dar ochiul e al unei individualități etnice determinate, al unei unități sintetizate din mai multe elemente constitutive. Sau ochiul însuși este, pe lângă aparatul constituit după legile universale ale opticii, și o materie și o simbioză sufletească individuală. Românul întreține comuniunea cu ordinea eternă prin Ortodoxie, dar românește. Ortodoxia se află aici într-o sinteză anumită, care nu strâmbă Ortodoxia din punct de vedere formal, așa cum materialul și simbioza sufletească în care e îmbrăcat aparatul optic al ochiului nu strâmbă legile optice generale după care funcționează.
Desigur că în teorie este greu să înțelegem cum e cu putință această interpretare a Ortodoxiei cu românismul, fără ca vreuna să sufere. Dar viața bimilenară a neamului ne arată că în practică lucrul e întru totul cu putință. Deși, în practică, mijlocul prin care întreține neamul nostru comuniunea cu ordinea spirituală eternă este întregul contopit: Ortodoxie-românism, teoretic, se poate spune că o întreține prin Ortodoxie, căci românismul este implicat în calitatea subiectului Ortodoxiei și românismul însuși este străbătut de Ortodoxie.
Ortodoxia are o funcție esențială și chiar capitală în viața românismului. Idealul național permanent al neamului nostru nu poate fi conceput decât în legătură cu ea.
=== Inima neamului nostru ===
În acest eseu, Pr. Dumitru Stăniloae explică strânsa comuniune între români și adevărul Ortodoxie<ref>[[Dumitru Stăniloae]], ''Ortodoxie și naționalism'', eseul ''Ortodoxia, lumina lumii şi inima neamului nostru (1940)'', 2011, URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf</ref>:
==== Ortodoxia și sufletul ====
Toți gânditorii noștri care s-au îndeletnicit, în timpurile recente, cu scrutarea sufletului românesc, au descoperit două lucruri de mare importanță: întâi că acest suflet, acolo unde nu e tulburat de influențe străine, este o comoară unică de virtuți, de însușiri, de armonii, și al doilea că există o coincidență uimitoare între aceste calități și Ortodoxie, că sufletul românesc este o plasticizare, o întrupare minunată a duhului Ortodoxiei, o coborâre în concret a adevărului ortodox.
De aceea iubim noi atât de mult Ortodoxia: pentru că iubim sufletul neamului nostru, pentru că ne recunoaștem în ea tot ce e mai adânc și mai bun în noi, pentru că aspirațiile și idealurile ei au devenit aspirațiile și idealurile noastre. Dacă orice om și orice popor când trăiește pentru o misiune, și nu numai pentru a consuma bunuri materiale, este purtătorul unei idei, apoi neamul nostru este purtătorul prin excelență al Ortodoxiei.
Dar iubim Ortodoxia și pentru un alt motiv mai obiectiv. Atât din pătrunderea Ortodoxiei în sine, cât și din experiența ei ca spiritualitate română, a crescut în sufletul nostru de români, înaltă până peste noi și adâncă până dincolo de noi și masivă cum nu e tot betonul și tot fierul de pe lume la un loc, convingerea că Ortodoxia este descoperirea desăvârșită a adevărului și a dragostei dumnezeiești; că ea e drumul drept pentru viața sufletului nostru atât spre împodobirea cu toată virtutea, cât și spre mântuirea cea de peste veac; că ea e comuniunea cea mai caldă, cea mai familiară cu Părintele ceresc; că în ea se află ca într-o comoară fără margine tot binele, toată frumusețea, tot adevărul, toată fericirea câtă poate să existe, deci în ea trebuie să ne adâncim, în ea trebuie să căutăm toată lumina, calea și viața și nicăieri altundeva.
==== Ortodoxia și istoria ====
Datorită Ortodoxiei neamul nostru n-a fost singur în lunga sa istorie în care n-a avut niciun ajutor de la oameni. Ci a fost cu Iisus Hristos. Și, ajutat de El, toate le-a biruit. Au fost, în schimb, alte neamuri puternic încrezute în oameni ce se dădeau asemenea lui Hristos, care nu și-au putut menține existența lor ca stat.
=== Providența divină ===
Despre cum a lucrat Pronia Dumnezeiască prin neamul românesc, Pr. Dumitru Stăniloae spune următoarele<ref>[[Dumitru Stăniloae]], ''Ortodoxie și naționalism'', eseul ''Credem în providența divină (1942)'', 2011, URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf</ref>:
==== Providența în istoria română ====
Neamul nostru a experiat puterea de grijă a Providenței. Mic ca număr și așezat între popoare uriașe, la o răspântie deosebit de importantă, logica lucrurilor ar fi dus de mii de ori la strivirea lui sub roțile învălmășirii și încleștării spre care se chemau inexorabil acele neamuri. Și totuși, din mila lui Dumnezeu, trăim până azi și am împlinit și împlinim unul din cele mai importante roluri de paznici ai Europei, de domolire a valurilor sălbatice ale Asiei nord-orientale.
Menținerea neamului nostru, înconjurați din trei laturi de o mare de slavi, iar din alta și prin mijloc de alte primejdii, e o minune a istoriei, un semn al Providenței divine. Așa se explică de ce nu putem fi un neam de oameni orgolioși, de ce nu putem smulge din sufletul poporului credința în Dumnezeu și de ce nu prind la noi acele moderne îndemnuri la aventură, imperialism, tot atâtea ecouri de la neamurile mari care, în megalomania lor, cred că pot înfăptui prin puterile lor tot ce vor și nu mai au lipsă de ajutorul lui Dumnezeu.
==== Eroul român ====
Bun și frumos lucru e eroismul, dar mai presus de el neamul nostru pune încrederea în Dumnezeu, evlavia și omenia. În poveștile noastre nu e proslăvit titanismul omenesc, puterea eroică încrezătoare în sine însăși. Toți uriașii, toți zmeii sunt învinși de flăcăiașul credincios, sau de înțelepciunea vreunui românaș care nu uită granițele smereniei sale.
A dat și viteji neamul nostru, mai mari decât alte neamuri care ne înconjoară. Dar toți au fost viteji ai credinței, viteji și sfinți în același timp, nu viteji ai aventurii și ai orgoliului cuceritor, nu cavaleri lăudăroși, cu cântăreți ai faptelor lor după ei. Din istoria neamului nostru lipsește poza de erou, pentru că e prea covârșitoare conștiința că toate se datorează ajutorului lui Dumnezeu. Când veneau sultanii cu armate de câte două sute de mii de oameni, iar de la miazănoapte pătrundeau în același timp lacomii și orgolioșii noștri vecini, și voievozii noștri îi băteau cu o mână de oameni, ei vedeau că aci lucrurile au ieșit altfel decât o impunea logica naturală și intervenția lui Dumnezeu le părea prea evidentă ca să nu o recunoască.
Într-un anume sens, suntem și noi un neam ales în acest colț de răspântie al lumii, servind ca certificat al puterii lui Dumnezeu. Dar situația aceasta nu ne-o putem menține decât crezând în El. Nici orgoliul pe temeiul puterilor proprii, dar nici disperarea nu este partea noastră, ci încrederea neclintită a dreptului în brațul Domnului.
Ni se arată grele zilele de mâine. E necesar să fie acum așa, ca să simțim în chip neîndoielnic mâine că numai Dumnezeu le-a rezolvat atât de favorabil cum nici nu așteptam.
=== Mijlocitor de împăcări ===
În 1978, scriind despre rolul Ortodoxiei în formarea neamului românesc, Pr. [[Dumitru Stăniloae]] descrie spiritul român astfel<ref>[[Dumitru Stăniloae]], ''Ortodoxie și naționalism'', eseul ''Rolul Ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român şi a unității naționale (1978)'', 2011, URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf</ref>:
==== Rolul împăciuitor ====
Așezarea poporului nostru la întâlnirea curentelor spirituale, care uneori luau tăria vânturilor de aspră înfruntare, de la Apus și de la Răsărit, și faptul că neamul nostru unește în ființa lui latinitatea ce-l leagă de Apusul (mai depărtat) și Ortodoxia ce-l leagă de Răsărit, i-a pus adeseori în față probleme grele de existență. I-a trebuit multă înțelepciune, ca să se apere uneori față de o parte, rezemându-se pe cealaltă parte. Dar aceeași sinteză de latinitate și Ortodoxie, de legătură prin fiecare din ele cu o parte a lumii înconjurătoare, l-a ferit de extremități, de pasiuni unilaterale, dar i-a dat și putința să se mențină în originalitatea de o complexitate și bogăție unică și să înfățișeze o notă de echilibru cuminte, dar și de hotărâre în păstrarea ființei sale caracterizată prin acest echilibru, impunându-i misiunea să reprezinte și să împlinească un rol de punte între lumi foarte deosebite, de a căror ciocnire uneori a suferit, dar a căror impetuozitate a domolit-o, producând o temperare a ambelor părți. Locul pe care-l deține geografic și, ca urmare, și spiritual poporul nostru, care-l face să fie un fel de ''coincidentia oppositorum'', l-a învestit și-l învestește mai departe cu misiunea care e și grea, dar și măreață de popor mijlocitor de împăcări, de popor luptător pentru pace, de popor al întâlnirilor, cum ne-a caracterizat un englez (Allchin), pornind chiar de la semnificația termenului nostru pentru a ne comunica cuvântul (''conventus'').
Și precum poporul nostru s-a dovedit vrednic de această misiune în trecut, așa se dovedește vrednic de ea și în prezent, iar viața Europei reclamă prezența poporului nostru aici unde suntem pentru împlinirea acestui rol.
==== Importanța neamurilor ====
Ortodoxia română, conștientă de această misiune grea și nobilă a poporului român, care pe plan interior creștin se traduce printr-un rol ecumenic deosebit, a fost alături de el în toate greutățile, năzuințele frumoase și luptele lui de păstrare a ființei lui pentru împlinirea unui astfel de rost în lume, în tot efortul lui de a se menține între vânturile pornite dintr-o parte sau din alta, de multe ori în mod simultan, învățând și ea din această așezare a ei și îndemnând și poporul să-și păstreze echilibrul, cumințenia și tăria statorniciei în toate împrejurările, adeseori furtunoase.
Ea s-a simțit una cu poporul român și cu misiunea lui în acest spațiu al lui. Ea știe că neamurile sunt lăsate de Dumnezeu ca o expresie a bogăției imaginației Lui creatoare, care le-a dat însușiri deosebite, potrivite cu rolurile deosebite pe care au să le împlinească în locul unde au fost lăsate, între alte și alte națiuni. Ortodoxia română știe că a fost încredințată să lucreze în mijlocul poporului român pentru a-l ajuta să-și împlinească rolul special de factor de împăciuire între popoare. Ea l-a ajutat să ajungă la libertate și egalitate, când a fost ținut în stare de asuprire și de suferințe. Căci știe că niciun popor nu trebuie să sufere nedreptăți din partea altora. Dar acum, după ce a ajuns la libertate și egalitate, îl ajută să fie factor de pace și de înfrățire între popoare. Ea nu se poate împăca nici cu nedreptatea, dar nici cu ura între oameni și popoare.
==== Concluzie ====
Neamurile dau conținut concret și variat unității de credință în Ortodoxie; ea se îmbogățește prin varietatea însușirilor lor naturale, dar și ele se îmbogățesc din comuniunea lor frățească în tezaurul ei de valori spirituale.
Ortodoxia nu poate trăi în abstracțiuni, ci sădită concret în neamuri; și neamurile găsesc adâncime de sens, întărire, mângâiere, orizonturi din ce în ce mai înalte, puteri de curăție mereu sporită în năzuințe și în privirile sufletești spre oameni și spre taina nesfârșită a existenței, prin Ortodoxie.
Acesta e crezul Ortodoxiei românești și pe acesta l-a practicat în tot trecutul. Și așa va face și în viitor. Ea va lucra mai departe pentru apărarea ființei naționale a poporului nostru, pentru continua înnobilare sufletească a lui, pentru îmbogățirea lui spirituală în relațiile frățești cu celelalte popoare, toate sorbind putere de iubire din izvorul suprem și unic al iubirii, care pentru această unitate în iubire le-a făcut pe toate.
== Conform P. P. Panaitescu ==
Când daco-romanii au primit creștinismul, n-au fost temple dărâmate, nici idoli sfărâmați, n-a fost aici o luptă, nici chiar în conștiința oamenilor, ci poporul de la sate, păstrându-și vechile obiceiuri, nu vedea o contrazicere între vechea și noua credință. El s-a plecat în fața soliei noi care i se aducea și a pășit în biserică, aducând cu dânsul în fața altarelor și riturile sale preistorice.
Adoptarea creștinismului la români n-a reprezentat numai o îmbinare în cugetul popular al credinței universale creștine cu cea locală daco-romană, dar și alcătuirea unei interpretări românești a religiei. Toleranța religioasă față de alte credințe existente pe pământul românesc formează o caracteristică a mentalității religioase românești, spre deosebire de aceea a altor popoare. Din punct de vedere românesc, fiecare este liber să creadă așa cum înțelege el. Pentru români, religia înseamnă coborârea unei protecții venite de sus, un dar pentru cei ce fac apel la dânsa. În sfârșit, religia e înțeleasă colectiv; rugăciunea ca și ispășirea păcatului se face în comun, pe obști, pe familii mari înrudite prin sânge. Felul românesc de a înțelege creștinismul a fost un element hotărâtor pentru dezvoltarea culturii românești în evul mediu<ref>P. P. Panaitescu, ''Introducere la istoria culturii românești'', Editura Științifică, București, 1969.</ref>.
== Note ==
* [[Dumitru Stăniloae]], ''Neamul românesc – neam al comuniunii în credință'', URL: https://www.crestinortodox.ro/editoriale/neamul-romanesc-neam-comuniunii-credinta-70293.html
* [[Dumitru Stăniloae]], ''Spiritualitatea și cultura românească în lumina credinței ortodoxe'', Ortodoxia Românească, București, 1992, pag. 150-154. URL: https://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Dumitru-Staniloae/Dumitru%20Staniloae%20-%20Spiritualitatea%20si%20cultura%20romaneasca%20in%20lumina%20credintei%20ortodoxe.pdf
* [[Dumitru Stăniloae]], ''Ortodoxie și naționalism'', 2011, URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf
* P. P. Panaitescu, ''Introducere la istoria culturii românești'', Editura Științifică, București, 1969.
[[Categorie:Ortodoxia în România]]