name= Patriarhia Serbiei[[File:Serbia logo.gif|center|240px]]|

recognition= 1219 de [[Biserica de ConstantinopolOrtodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]], din nou în 1879 |primate=[[Pavle Irineu (StojcevicGavrilovic) al Serbiei|Patriarhul Irineu(Irinej) Gavrilovic]]|

territory=Serbia, Bosnia-HerţegovinaHerțegovina, CroaţiaCroația, Ungaria, Republica Macedonia (disputată), Muntenegru, Slovenia|

language=[[Slavona bisericeascăLimba slavonă|Slavonă]]; sârbasârbă|

calendar=[[Calendar IulianCalendarul iulian|Iulian iulian (neîndreptat)]]|population=158.000.000<ref>[https://www.oikoumene.org/member-churches/serbian-orthodox-church ''Serbian Orthodox Church''], World Council of Churches, accesat 20 decembrie 2023</ref>|

===De la așezarea slavilor în Balcani la Patriarhia de Peć===La scurt timp după ce ajung au ajuns în Balcani, triburile sârbe au fost [[Botez|botezate]] de [[misionar]]ii creștini și astfel sârbii au devenit creștini ortodocși. [[Înscăunare]]a Sfântului [[Sava al Serbiei|Sava]] ca arhiepiscop primat (întâistătător ) al unei Biserici sârbe autocefale în 1219 a consolidat și mai mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbești față de [[Biserica de ConstantinopolOrtodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]] și solidaritatea acestora cu Răsăritul creștin. Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval creștea ca dimensiuni și prestigiu și după ce Ștefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) își arogă titlul imperial de țar (1346-1355), arhiepiscopia de Pec a fost și ea înălțată la rangul de [[patriarhie]]. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a Bisericii Serbiei. După cucerirea de către turci a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei a devenit pașalîc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenije al II-lea în 1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit ''de facto'', iar Biserica Serbiei a trecut sub jurisdicția [[Biserica de Constantinopol|Patriarhiei Ecumenice]]. Patriarhia Serbiei a fost reinstituită în 1557 de către sultanul otoman Soliman Magnificul când [[Makarije (Sokolovic) de Pec|Makarije]], fratele celebrului Mehmed Pașa Sokolovic, a fost ales patriarh în orașul Pec.

Emigrarea sârbilor sub conducerea patriarhului Arsenie Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval a crescut ca dimensiuni și prestigiu și după ce Ștefan Dusan (rege al IIISerbiei din 1331) și-a arogat titlul imperial de țar (1346-lea1355), în 1690, pe teritoriul Imperiului habsburgic arhiepiscopia de Peć a fost și ea înălțată la rangul de [[patriarhie]]. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a făcut posibilă înfiinţarea unei noi structuri eclesiastice, cu un rol esenţial în emanciparea poporului sîrbBisericii Serbiei.

Trecerea După cucerirea de către turcii otomani a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei de astăzi a devenit pașalâc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenie III al II-lea în nordul Dunării şi Savei la mânăstirea Cruşedol (pînă în 1701) şi apoi la Sf1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Andrei ridică problema înfiinţării unei noi organizaţii bisericeştiAstfel, cunoscută patriarhatul a fost abolit ''de facto'', iar Biserica Serbiei a trecut sub numele de Mitropolia de Karloviţjurisdicția [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhiei Ecumenice]].

Împăratul Leopold I le-Patriarhia Serbiei a oferit sîrbilor o serie fost reinstituită în 1557 de privilegii în perioada 1690-1696către sultanul otoman Soliman Magnificul când [[Macarie (Sokolovic) de Peć|Macarie]], privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată. Patriarhul sîrb era în acelaşi timp şi şef politicfratele celebrului Mehmed Pașa Sokolovic, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "''Toţi să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, şi în cele duhovniceşti şi a fost ales patriarh în cele lumeşti''"orașul Peć.

Înainte de pacea ===Mitropolia de la Belgrad (1739), un al doilea grup de sârbi s-a refugiat, sub conducerea Carloviț===Trecerea patriarhului Arsenie al IVIII-leaîn nordul Dunării și Savei, în anul 1690, la mânăstirea Cruședol (până în 1701) și apoi la Szentandrej (Sf. Andrei), în Imperiul habsburgic. Numărul sîrbilor a crescutfăcut posibilă înființarea unei noi structuri bisericești a sârbilor ortodocși, iar rolul lor care a jucat un rol crucial în Imperiu a început emanciparea poporului sârb și care avea să fie mult mai importantcunoscută sub numele de Mitropolia de Carloviț (Karlovitz).

Deşi războaiele rusoÎn anii 1690-austro1696, împăratul Leopold I le-turce a oferit sârbilor o serie de privilegii (privilegii pe care românii din secolul al XVIIIImperiu nu le-lea au afectat Serbiaavut niciodată). Patriarhul sârb era în același timp și conducătorul politic al sârbilor ortodocși, întotdeauna poporul sîrb a văzut fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "''Toți să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, și în cele duhovnicești și în ele tot atâtea posibilităţi de a-şi dobândi independenţacele lumești''".

După Pacea Înainte de pacea de la Şiştov Belgrad (17911739), aproximativ 50. 000 un al doilea grup de sîrbi au trecut râul Savasârbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, cerând azil la habsburgiîn Imperiul habsburgic. Pentru Numărul sârbilor a frâna o masivă depopularecrescut, Poarta le-iar rolul lor în Imperiu a oferit amnistie şi o serie de scutiri. Un număr de [[egumen]]i, ca cei de la Studenica, şi cneji fugiţi la Panciova au cerut început să se întoarcă în Serbiafie mult mai important.

Descoperirea complotului pus la cale de sîrbi şi decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sîrbi şi otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sîrbi. Încă Deși războaiele ruso-austro-turce din 1791secolul al XVIII-lea au afectat Serbia, deci cu mult înainte întotdeauna poporul sârb a văzut în ele tot atâtea posibilități de declanşarea răscoalei, arhimandritul sîrb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia ţării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia şi Moldova. Asemănător, în 1803, arhimandritul Arsenios Jankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sîrb. La un proiect asemănător adera şi mitropolitul de Karlovitz, Ştefan Stratimiroviciși dobândi independența.

Mai menţionăm că în istoria Mitopoliei După Pacea de Karloviţ, există 3 perioade distincte : epoca privilegilor la Şiștov (1690-17791791), aproximativ 50.000 de sârbi au trecut râul Sava, cerând azil în care viaţa bisericească şi raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriuImperiul Habsburgic. Pentru a frâna o masivă depopulare, al Regulamentului şi Sistemului consistorial (1779Poarta Otomană le-1782-1868)a oferit amnistie și o serie de scutiri. Un număr de [[egumen]]i, şi cum a fost cazul celor de la Studenica și de cneji fugiți la Panciova au cerut să se întoarcă în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920)Serbia.

Rolul Bisericii Ortodoxe Sîrbe Descoperirea complotului pus la cale de sârbi și decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sârbi și otomani, având ca efect dobândirea independenţei şi în realizarea unităţii poporului sîrb în decursul secolelor XIX şi XX a fost autonomiei politice de o importanţă majorăcătre sârbi. În acest efortÎncă din 1791, deci cu mult înainte de declanșarea răscoalei, arhimandritul sârb Stepan Jovanovic a alcătuit un loc important l-a avut crearea Mitropoliei manifest prin care cerea autonomia țării sale, dând ca exemplu statutul special de Karlovitz/Carloviţ, care însemna înfiinţarea unei structuri bisericeşti autonome într-o ţară creştină şi liberăse bucurau Muntenia și Moldova.

Mitropolia din Carloviţ a avut Tot astfel, în sec1803, arhimandritul Arsenie Iankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sârb. XIX lea în deosebi 2 ierarhi mari: [[La un proiect asemănător adera și mitropolitul de Carloviț, Ştefan (Stratimirovici)]] (1790-1836/1837) şi [[Iosif (Raiacici)]] (1842-1861).

În anul 1757 Mai menționăm că în Bacika, a venit în viaţă, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă istoria Mitropoliei de tânăr a avut o mare înclinaţie spre a dobândi cât mai multe informaţii, în diverse domeniiCarloviț, cum ar fi există 3 perioade distincte : învăţarea limbiilor străine, a filozofiei şi sepoca privilegilor (1690-a axat bineînţeles pe teologie1779), pe în care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoricviața bisericească și raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegiilor acordate; a scris poezii care nu au fost publicateepoca Rescriptului declaratoriu, dar au fost publicate diverse lucrări canonice şi istorice şi a întemeiat cercul de literari şi oameni de cultură la Karloviţ al Regulamentului și Sistemului consistorial (1779- el fiind ales membru al «Societăţii ştiinţifice» din Göttingen. A avut o mare influenţă asupra vieţii bisericeşti, a luptat pentru creştinii ortodocşi din Imperiul habsburgic, pentru ca ei să nu1782-şi piardă credinţa în Dumnezeu, a întemeiat primul gimnaziu sîrb1868), la Karloviţ și în anii 1791-1792, pe care a susţinutfine epoca Rescriptului imperial (1868-o din toate punctele de vedere, atât pe profesori cât şi pe pe elevii acesteia, a întemeiat un internat pentru cei neajutoraţi, peste 300 şcoli, şi a luptat contra influenţei catolice, iar în 1794 a deschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie1920).

Iosif Raiacici/Iosif Rajačić, (mitropolit 1785-1861), Rolul Bisericii Ortodoxe Sârbe în dobândirea independenței și în realizarea unității poporului sârb în decursul secolelor XIX și XX a luptat contra dominaţiei ungurilor, împreună cu poporul sîrb (1848) la Karloviţ, iar la fost de o Adunare generală a delegaţilor la Sremski Karloviciimportanță majoră. În acest efort, un loc important l-a fost desemnat [[patriarh]] de Franz Iosef /Francisc Iosif avut crearea Mitropoliei de la VienaCarloviț, el beneficiind de putere şi influenţă care însemna înființarea unei structuri bisericești autonome într- a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sîrbilor, deoarece era aliat cu Viena şi a subordonat episcopi de alte naţionalităţițară creștină și liberă.

În toate evenimentele politice majore Mitropolia din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă Carloviț a avut un cuvânt de spus. Răscoala sîrbă izbucnită în 1804 a antrenat şi clerul sîrb, devenit în timpul conflictelor forţă conducătoaresec. Revoluţionarii sîrbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea doi ierarhi deosebit de populaţii majoritare de altă religie – musulmani cunoscuți: [[Ştefan (Stratimirovici)]] (1790- sau aveau o politică proprie 1836/1837) și [[Iosif (Raiacici)]] (1842- precum Macedonia1861).

Începutul anului 1804 lÎn anul 1757 în Bacika, a venit în viață, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă de tânăr a avut o mare înclinație spre a dobândi cât mai multe informații, în diverse domenii, cum ar fi : învățarea limbilor străine, a filozofiei și s-a determinat axat bineînțeles pe teologie, pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară ţarului ajutor militar pentru ca sîrbii săcare a aprofundat-şi dobândească libertatea. Răscoala sîrbilor şi revoluţia grecilor o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au dus fost publicate diverse lucrări canonice și istorice și a întemeiat cercul de literari și oameni de cultură la Carloviț - el fiind ales membru al «Societății științifice» din Göttingen. A avut o apropiere între popoarele balcanicemare influență asupra vieții bisericești, pe baza credinţei religioasea luptat pentru creștinii ortodocși din Imperiul habsburgic, care îi obliga pentru ca ei să fie solidari nu-și piardă credința în timpul conflictelor cu Imperiul otoman. În 1805 se formeazăDumnezeu, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului)a întemeiat primul gimnaziu sârb la Carloviț în anii 1791-1792, un consiliu de conducere în pe care un rol important l-au avut preotul Nenadovic şi juristul Teodor Filipovica susținut din toate punctele de vedere, sprijinindu-i atât pe profesori cât și pe pe elevii acestuia; a întemeiat un internat pentru cei nevoiași, peste 300 școli, cel care și a luptat contra influenței catolice. În anul 1794 a conceput organizarea statului sîrb pe principiile raţionalismului francezdeschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie.

În timpul primei răscoale sîrbeşti împotriva turcilor Iosif Raiacici [sr. Iosif Rajačić] (18041785-18061861)a luptat contra dominației ungurilor, eroul Karagheorgheîmpreună cu poporul sârb (1848) la Carloviț, pentru iar la o Adunare generală a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinuluidelegaților la Sremski Karlovici, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşe fost desemnat [[patriarh]] de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Vidin. Cu anumite ocaziiViena, românii sel beneficiind de putere și influență -au aliat cu sîrbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de a dus o politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoaledublă ca mitropolit politic al sârbilor, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună deoarece era aliat cu o armată de 3. 000 de oameni Viena și a desfinţat satele "neascultătoare" locuite subordonat episcopi de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timocalte naționalități.

Distrugerea Mânăstirii Studenica ===Lupta pentru emanciparea politică și bisericească===În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sârbă izbucnită în 1806 1804 a antrenat și clerul sârb, devenit în timpul conflictelor forță conducătoare. Revoluționarii sârbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de către trupele otomane a însemnat declanşarea conflictului deschis dintre sîrbi şi Poartăglorie, luptă care a readus popoarelor balcanice speranţa independenţeichiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populații majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o guvernare politică proprie - precum Macedonia.

Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară țarului ajutor militar pentru ca sârbii să-și dobândească libertatea. Răscoala a încetat în 1812sârbilor și revoluția grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinței religioase, Poarta încercând care îi obliga să readucă liniştea fie solidari în Serbiatimpul conflictelor cu Imperiul otoman. În 1805 se formează, acordând amnistie răsculaţilorsub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului), introducând impozite moderate şi o autonomie administrativă localăun consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic și juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sârb pe principiile raționalismului francez.

Mânăstirile şi bisericile au devenit adăposturi ale răsculaţilor sîrbi. Mânăstirile Valjavic şi Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenţei sîrbilor. Călugări precum PaisieÎn timpul primei răscoale sârbești împotriva turcilor (1804-1806), Ioanichieeroul Karagheorghe, Gavriilpentru a putea face legătura cu trupele rusești din zona Vidinului, Samuila cerut să se răscoale și populația din județele timocene, Gherasimcare aparțineau Pașe de la Vidin. Cu anumite ocazii, preoţii Meletie Niksicromânii s-au aliat cu sârbii, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif şi arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa însă nu au devenit simpatizanţi ai mişcării revoluţionare. O serie avut multe de mânăstiri şi locaşuri câștigat din acest tip de cult au fost distrusepolitică. În 1815 Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a constituit fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună cu o delegaţie sîrbăarmată de 3. 000 de oameni a desființat satele "neascultătoare" locuite de români, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru cerând încă din anul 1809 ca granița răsăriteană a semna armistiţiul. Pe parcursul mişcării revoluţionare, răsculaţii sîrbi au arborat steaguri cu simboluri şi icoane ortodoxeviitoarei Serbii să fie râul Timoc.

Miloş Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de Ujiţe), era un erou naţional sîrb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul Porţii. Şi-a folosit poziţia de unic reprezentant politic al Serbiei în relaţiile cu guvernul otoman pentru a câştiga din ce Distrugerea Mânăstirii Studenica în ce mai multă autonomie. El reia mişcarea 1806 de eliberare către trupele otomane a poporului său şi obţine în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Beşgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni însemnat declanșarea conflictului deschis dintre Morava de Est şi Timocsârbi și Poartă, însă nu luptă care a cucerit Timocul şi Crainareadus popoarelor balcanice speranța independenței.

Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830Răscoala a încetat în 1812, care aduce Bisericii Sîrbe şi statului libertateaPoarta încercând să readucă liniștea în Serbia, oferită de patriarhul de Constantinopol şi prin Hatişeriful de la 1830, Miloş Obrenovici reuşeşte să anexeze judeţele majoritar româneştiacordând amnistie răsculaților, Timoc şi Crainaintroducând impozite moderate și o autonomie administrativă locală.

Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din TimocMânăstirile și bisericile au devenit adăposturi ale răsculaților sârbi. Mânăstirile Valjavic și Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenței sârbilor. Educatorii români sunt înlocuiţi de sîrbiCălugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoții Meletie Niksic, Luka Lazarevic, care nu vorbeau română. Preoţii români sunt alungaţi în RomâniaDjoko Djuric, fiind înlocuiţi călugărul Hagi Iosif și arhimandritul Hagi Meletie de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonăla Rasa au devenit simpatizanți ai mișcării revoluționare. Procesul O serie de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci mânăstiri și locașuri de ani, şi a crescut în intensitate şi complexitate. Comunităţiile române cult au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevatdistruse. În aceaşi perioadă1815 s-a constituit o delegație sârbă, avându-l în recensământurile oficialefrunte pe Meletie Niksic, comunitatea română scade în importanţă de la 93pentru a semna armistițiul.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961Pe parcursul mișcării revoluționare, răsculații sârbi au arborat steaguri cu simboluri și icoane ortodoxe.

Situaţia Bisericii Ortodoxe Sîrbe sMiloș Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de Ujițe), era un erou național sârb -politica lui era să construiască treptat pe baza a îmbunătăţit ceea ce putea realiza în timpul guvernării lui Miloş Obrenovici, prin înfiinţarea, teritoriul său cu acordul Porții. Şi-a folosit poziția de unic reprezentant politic al Serbiei în 1822, relațiile cu guvernul otoman pentru a Consistoriului şi a Seminarului Teologic, câștiga din ce în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 ce mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericeascămultă autonomie. Textul acestei legi a fost elaborat El reia mișcarea de mitropolitul Petru care eliberare a contribuit la crearea Consistorului, a vieţii monahale, întemeiind poporului său și obține în 1836 seminarul la Belgradaprilie 1815 autonomia Serbiei, iar în 1827 a întemeiat Catedralalimitele Pașalâcului de Beșgrad, dorinduse promovarea unui cler instruit. Mitropoliţii Mihail Jovanovic şi Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petrureușind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est și Timoc, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă faţă crizei declanşate de formarea Exarhatului bulgar şi puternicei propagande catoliceînsă nu a cucerit Timocul și Craina.

Episcopii greci care i-au păstorit pe sîrbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler naţional a fost dusă atât de simplii credincioşi sîrbi, cât şi Prin «Pacea de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloş Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinţ în cadrul Imperiului otoman. În Adrianopole» din 1830, Serbia obţine un nou statut politiccare aduce Bisericii sârbe și statului libertatea, o autonomie politică şi economică, problemele religioase fiind în continuare oferită de competenţa Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat patriarhul de Constantinopol şi semnat de patriarhul ecumenic și prin Hatișeriful de Constantin I (rege al Greciei???), Biserica Ortodoxă Sîrbă şi-a obţinut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele şi dreptul conform căruia cneazul şi poporul sîrb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenicăla 1830, Miloș Obrenovici reușește să obiecteze cu privire la modalitatea de alegereanexeze județele majoritar românești, la persoana aleasă şi la locul naşterii acestuiaTimoc și Craina.

Prin convenţia Obrenovici inițiază un program agresiv de asimilare forțată a românilor din 1832Timoc. Educatorii români sunt înlocuiți de sârbi, Patriarhia recunoştea independenţa Bisericii Sîrbecare nu vorbeau română. Preoții români sunt alungați în România, clerul şi poporul sîrb putând alege pe cine voiaufiind înlocuiți de preoți slavi, iar patriarhul trimiţându-le confirmarea şi binecuvântareaserviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forțată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, și a crescut în intensitate și complexitate. Comunitățile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevatz. În aceași perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanță de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.

Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de "mitropolit al întregii Serbii". Patriarhia Ecumenică trebuia anunţată asupra alegerii mitropolituluiSituația Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a îmbunătățit în timpul guvernării lui Miloș Obrenovici, prin înființarea, în 1822, acesta primind automat şi aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenica Consistoriului și a Seminarului Teologic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis 1836 Skupstina (Parlamentul) de Sfla Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Sinod al Constantinopolului Textul acestei legi a fost semnat elaborat de Antim de Cizicmitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieții monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, Panaret de Nicomidiaiar în 1827 a întemeiat Catedrala, Nichifor de Dercosdorindu-se promovarea unui cler instruit. Mitropoliții Mihail Jovanovic și Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, Metodie de Rhodos şi Dionisie mitropolitul Mihail fiind obligat să facă față crizei declanșate de Versiaformarea Exarhatului bulgar și puternicei propagande catolice.

Biserica din Karloviţ pierde Episcopii greci care i-au păstorit pe sârbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului şi popor. Lupta pentru un cler național a fost dusă atât de simplii credincioși sârbi, cât și de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloș Obrenovici, care până la 1873 pe cea urmă a Bucovineifost recunoscut ca prinț în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obține un nou statut politic, o autonomie politică și economică, problemele religioase fiind în continuare de competența Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, unită cu cele două episcopii – Zaro şi Cattaro – din Dalmaţiaîn 1832, rămânând deci numai cu centrele bisericeşti : Karloviţprin Tomosul sinodal dat de Constantinopol și semnat de patriarhul ecumenic și de Constantin I (rege al Greciei???), NovisadBiserica Ortodoxă Sârbă și-a obținut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele și dreptul conform căruia cneazul și poporul sârb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, BudaPatriarhia Ecumenică, Carlştadt şi Pacraţsă obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, în Sloveniala persoana aleasă și la locul nașterii acestuia.

În anul 1875Prin convenția din 1832, Bosnia şi Herţegovina încep răscoale împotriva turcilorPatriarhia recunoștea independența Bisericii Sârbe, iar în 1876 Muntenegrul şi Serbia declară război Turciei, la acest război împotriva turcilor se aliază Rusia şi România. Are loc în anul 1878 încheierea unui tratat, numit «Tratatul de la San Ştefano»clerul și poporul sârb putând alege pe cine voiau, act numit şi «preliminarii ale Păcii», prin care Serbia şi Muntenegru sunt declarate independente, şi obţin teritorii în plus, şi anume : valea superioară a Moravei pentru Serbia şi Muntenegrul avea acces la Adriatica; iar Bosnia şi Herţegovina trec sub autoritate austriacă, până în anul 1908patriarhul trimițându-le confirmarea și binecuvântarea.

În Bosnia şi Herţegovina erau patru mitropoliţiMitropolitul de Belgrad purta titulatura de "mitropolit al întregii Serbii". Patriarhia Ecumenică trebuia anunțată asupra alegerii mitropolitului, şi anume la : Sarajevoacesta primind automat și aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, Zvornic, Mostar şi Banja Luca, care erau sub juristicţia urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Constantinopole, iar datorită discuţiilor purtate între Constantinopole şi Viena, în anii 1902Belgrad era obligat să-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome. După dobândirea independenţei naţionale, în 1878, situaţia politică a Serbiei s-a schimbat. Patriarhul l pomenească pe patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbecadrul Sfintei Liturghii. În acest sens, Milan Obrenovici (văr Tomosul sinodal emis de gradul al VI-lea Sf. Sinod al lui Miloş Obrenovici) s-Constantinopolului a adresat Patriarhiei fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879Nicomidia, în care îşi exprima ataşamentul şi credinţa faţă Nichifor de Marea BisericăDercos, rugându-l pe patriarhul ecumenic să ofere independenţă religioasă SerbieiMetodie de Rhodos și Dionisie de Versia.

În viaţa popoarelor ortodoxeBiserica din Karlovitz pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului și la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro și Cattaro – din Dalmația, istoria bisericească s-a împletit mereu rămânând deci numai cu istoria lor politică. Aşa se face că Serbiacentrele bisericești : Karlovitz, devenită în 1878 principat independentNovisad, îşi dobândeşte în anul următor şi neatârnarea din punct de vedere bisericescBuda, prin recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe SîrbeKarlstadt și Pacraț, de către patriarhul ecumenic Ioachim al III leaîn Slovenia.

Mitropolitul Mihail de BelgradÎn anul 1875, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879Bosnia și Herțegovina încep răscoale împotriva turcilor, explică cererea autocefaliei prin noua situaţie politică iar în care se găsea statul sîrb. Patriarhia Ecumenică a emis1876 Muntenegrul și Serbia declară război Turciei, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoştea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sîrbeacest război împotriva turcilor se aliază Rusia și România. Actul era semnat de Agathanghelos de EfesAre loc în anul 1878 încheierea unui tratat, Filotei numit «Tratatul de Nicomidiala San Ştefano», Calinic de Calcedonact numit și «preliminarii ale Păcii», Ioachim de Dercosprin care Serbia și Muntenegru sunt declarate independente, Ierotei de Neocezareeași obțin teritorii în plus, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos şi Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sîrbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de și anume : valea superioară a Moravei pentru Serbia și Muntenegrul avea acces la ConstantinopolAdriatica; iar Bosnia și Herțegovina trec sub autoritate austriacă, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfinţirea Sf. Mir este simbolul independenţei bisericeştipână în anul 1908.

Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului şi Mitropolia SerbieiÎn Bosnia și Herțegovina erau patru mitropoliți, și anume la : Sarajevo, iar Arhiepiscopia Muntenegrulu şi Arhiepiscopia Carloviţului funcţionau ca bisericii independente. După războiZvornic, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei şi Herţegovinei Mostar și Banja Luca, Biserica din Serbia veche şi din Macedonia şi o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovineierau sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, iar datorită discuțiilor purtate între Constantinopol și Viena, în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de Scoplieanii 1902-1905, pe grecul Ambrosioscele patru mitropolii sunt declarate autonome.

În După dobândirea independenței naționale, în 1878, situația politică a doua jumătate Serbiei s-a secolului XIX schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor (1878-1884; 1901-1912) este rugat în conducerea numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii de KarlovitzSârbe. În acest sens, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse Milan Obrenovici (văr de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniţi pentru această cauză ajungând mai mare decât gradul al VI-lea al clericilor la congresul naţional – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888lui Miloș Obrenovici) şi canonistul Emilian Radici, în 1897 au desfiinţat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidelea adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, fiind impulsionate în care își exprima atașamentul și credința față de influenţele austriace şi maghiare şi sMarea Biserică, rugându-a reformat viaţa mânăstireascăl pe patriarhul ecumenic să ofere independență religioasă Serbiei.

Încheierea primului război mondialÎn viața popoarelor ortodoxe, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului istoria bisericească s-a împletit mereu cu istoria lor naţionalpolitică. La 1 decembrieAșa se face că Serbia, la Belgraddevenită în 1878 principat independent, a fost proclamat regatul sîrbo-croato-slovenîși dobândește în anul următor și neatârnarea din punct de vedere bisericesc, prin recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sârbe, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actualede către patriarhul ecumenic Ioachim al III lea.

După ce teritorile bisericeşti ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod Mitropolitul Mihail de la Constantinopole a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sîrbă să devină patriarhieBelgrad, în 1920 luna martieprin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, iar explică cererea autocefaliei prin noua situație politică în luna septembrie, în catedrala din Carloviţ, care se găsea statul sârb. Patriarhia Ecumenică a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sîrbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de Karlovitzemis, care avea şapte eparhii, Mitropolia Muntenegruluila 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care avea trei eparhii şi recunoștea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Actul era o mitropolie autonomăsemnat de Agathanghelos de Efes, Biserica Ortodoxă Sîrbă din Dalmaţia şi Boca-CataroFilotei de Nicomidia, care avea două eparhii şi era o mitropolie autonomă din 1873Calinic de Calcedon, Arhiepiscopia BelgraduluiIoachim de Dercos, care avea cinci eparhiiIerotei de Neocezareea, care avea autocefalia dobândită din 1879Meletie de Smirna, Biserica Ortodoxă din Bosnia şi HerţegovinaPaisie de Mithimnis, care avea patru ierarhiiNichifor de Imbros, care a devenit independentă în anul 1878Constantie de Fanariozaralos și Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Ortodoxă din Serbia Veche şi MacadoniaSârbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, care avea şase eparhiicu toate că, care până în 1912 s-a găsit sub juristicţia Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sîrbă din Americapunct de vedere liturgic, care avea la început o singură eparhiesfințirea Sf. Mir este simbolul independenței bisericești.

În 1923 a fost construită o episcopie sîrbă în ChicagoTrebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului și Mitropolia Serbiei, ea fiind subordonată Patriarhiei iar Arhiepiscopia Muntenegrului și Arhiepiscopia de la BelgradCarloviț funcționau ca biserici independente. După război, ai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935)mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei și Herțegovinei, Irineu Georgevici (1935-1938), Damaschin (1938-1939), şi Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1863 comunităţiile Bisericii Ortodoxe Sîrbe Biserica din Serbia veche și din Macedonia și o parte din America, formează trei eparhii, la episcopiile care s-au ales şi trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestuluifăceau parte din Mitropolia Bucovinei, Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mişlociu şi Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de Răsărit şi a CanadeiSkopje un ierarh grec, Ambrozie.

Primul patriarh În a fost ales în 1920 şi s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc unificarea legislaţiei bisericeşti lupte pentru dobândirea drepturilor în 1927, iar după zece ani ca patriarh al conducerea Bisericii Ortodoxe Sîrbede Karlovitz, a urmat în locul lui Varnava (1930-1937)Biserică considerată cea mai ridicată cultural, fost mitropolit lupte duse de Scopliemireni, acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Biseicii în 1931, iar datorită opoziţiei lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în 1935, guvernul Iugoslav frunte cu Vaticanul. În anii precedenţi, avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniți pentru această cauză ajungând mai exact 1938mare decât al clericilor la congresul național – bisericesc, a urmat ca patriarh Gavril iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici (1938-1950† 1888)și canonistul Emilian Radici, fost mitropolit al Muntenegruluiîn 1897 au desființat congresul, care a avut o activitate demnă de respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui dar în ajutorarea celor în dificultăţii următoarele congrese din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultăţii ca patriarh, datorită implicării lui verbale care provocau neplăceri celor de la putere, el fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau şi în sanatoriul de la Karlovyanii 1902-Vary1907, des-abia în 1946 el este eliberat. În aceşti ani dureroşi ai războiului au avut loc crime în masăunit partidele, mai ales asupra mitropoliţilor, episcopilor, preoţi, profesori şi toţi cei care erau implicaţi întrfiind impulsionate de influențele austriace și maghiare și s-un fel sau altul în viaţa creştină ortodoxă, chiar şi toate lăcaşurile de cult, au fost distruse cu brutalitatea reformat viața mânăstirească.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, ===Biserica Ortodoxă a Serbiei a trecut prin numeroase încercări. Numeroși episcopiSârbă în secolul XX===Încheierea primului război mondial, în 1918, preoți și aproape 700.000 de [[mirean|mireni]] ortodocși au fost uciși de fasciștii croați și musulmani (conform datelor Episcopiei de Ras și Prizren). Sute de biserici au fost complet distruse sau profanateaducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor național. După al doilea Război MondialLa 1 decembrie, Biserica a trecut prin noi încercări din partea regimului cominst care a interzis predarea religiei în școlila Belgrad, a confiscat proprietățile bisericești și a folosit diferite metodefost proclamat regatul sârbo-croato-sloven, pe față sau nu, pentru a persecuta Biserica și a reduce influența acesteia în rândurile populațieipunându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale.

După moartea lui patriarhului Gavril (†1950)ce teritoriile bisericești ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopol a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, urmează în scaunul patriarhal Vichentie (1950-1958)catedrala din Karlovitz, cel care a reuşit să stabilească legături de amiciţie cu celelalte Bisericii Ortodoxe autocefale; activitatea lui fost proclamată ca patriarh fiind doar Biserică Ortodoxă Sârbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de opt aniKarlovitz, care avea șapte eparhii, Mitropolia Muntenegrului, după care în 1958 acesta trece la Domnulavea trei eparhii și era o mitropolie autonomă, Biserica Ortodoxă Sârbă din Dalmația și Boca-Cataro, care avea două eparhii și era o mitropolie autonomă din 1873, iar scaunul patriarhal este cedat Episcopului JiceiArhiepiscopia Belgradului, Gherman care merge pe urmele lui Vichentieavea cinci eparhii, el întărind şi mai tare relaţiile cu Bisericile Ortodoxe autocefalecare avea autocefalia dobândită din 1879, prin vizite reciproce şi alianţe; acesta reuşeşte ca Biserica Ortodoxă Sîrbă să devină membră din Bosnia și Herțegovina, care avea patru ierarhii, care a Consiliului Ecumenic al Bisericilordevenit independentă în anul 1878, el fiind ales Biserica Ortodoxă din Serbia Veche și Macadonia, care avea șase eparhii, care până în 1968 preşedinte al Consiliului1912 s-a găsit sub jurisdicția Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sârbă din America, care avea la început o singură eparhie.

Biserica Ortodoxă autonomă În 1923 a Macedoniei apelează fost construită o episcopie sârbă în 1966Chicago, ea fiind subordonată Patriarhiei de la Soborul arhierescBelgrad, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefalăai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935), Irineu Georgevici (1935-1938), dar dorinţa aceasta este respinsă de Sfântul SoborDamaschin (1938-1939), pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macedoniei nu îndeplineşte exigenţele necesare pentru a deveni autocefalăși Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1963 comunitățile Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, iar aceastaformează trei eparhii, la scurt timp după refuzcare s-au ales și trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestului, se declară unilateral Biserică autocefală. Aceasta Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mijlociu și Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii de Răsărit și a rămas însă nerecunoscută de celelalte Biserici Ortodoxe autocefaleCanadei.

Aşa se ajunge Primul patriarh a fost ales în 1920 și s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), a avut loc unificarea legislației bisericești în 19701927, Biserica Ortodoxă Sîrbăiar după zece ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, să deţină 28 eparhiia urmat în locul lui Varnava (1930-1937), atât pe teritoriul Iugoslavieifost mitropolit de Scoplie, cât şi acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Bisericii în exteriorul acesteia1931, iar cuvântul hotărâtor datorită opoziției lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în chestiuni bisericeşti îl are Sfântul Sobor Arhieresc1935, guvernul Iugoslav cu Vaticanul. În anii precedenți, format din mai exact 1938, a urmat ca patriarhGavril (1938-1950), fost mitropolit al Muntenegrului, care poartă numele a avut o activitate demnă de « Arhiepiscop de Pec şi respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui în ajutorarea celor în dificultății din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultății ca patriarh al Serbiei», cel datorită implicării lui verbale care conduce Soborulprovocau neplăceri celor de la putere, şi din mitropoliţiel fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau și în sanatoriul de la Karlovy-Vary, arhiepiscopi, episcopi şi arhiereide-vicariabia în 1946 el este eliberat. În prezentacești ani dureroși ai războiului au avut loc crime în masă, mai ales asupra mitropoliților, episcopilor, preoți, Patriarhul Serbiei este Preaprofesori și toți cei care erau implicați într-Fericitul Pavle (din 1991)un fel sau altul în viața creștină ortodoxă, chiar și toate lăcașurile de cult, au fost distruse cu brutalitate.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă a Serbiei a trecut prin numeroase încercări. Numeroși episcopi, preoți și aproape 700.000 de [[mirean|mireni]] ortodocși au fost uciși de fasciștii croați și musulmani (conform datelor Episcopiei de Ras și Prizren). Sute de biserici au fost complet distruse sau profanate. După al doilea Război Mondial, Biserica a trecut prin noi încercări din partea regimului comunist care a interzis predarea religiei în școli, a confiscat proprietățile bisericești și a folosit diferite metode, pe față sau nu, pentru a persecuta Biserica și a reduce influența acesteia în rândurile populației.  După moartea lui patriarhului Gavril (†1950), urmează în scaunul patriarhal Vichentie (1950-1958), cel care a reușit să stabilească legături de amiciție cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale; activitatea lui ca patriarh fiind doar de opt ani, după care în 1958 acesta trece la Domnul, iar scaunul patriarhal este cedat Episcopului Jicei, Gherman care merge pe urmele lui Vichentie, el întărind și mai tare relațiile cu Bisericile Ortodoxe autocefale, prin vizite reciproce și alianțe; acesta reușește ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el fiind ales în 1968 președinte al Consiliului.  Biserica Ortodoxă autonomă a Macedoniei apelează în 1966, la Soborul arhieresc, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefală, dar dorința aceasta este respinsă de Sfântul Sobor, pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macedoniei nu îndeplinește exigențele necesare pentru a deveni autocefală, iar aceasta, la scurt timp după refuz, se declară unilateral Biserică autocefală. Aceasta a rămas însă nerecunoscută de celelalte Biserici ortodoxe autocefale.  Așa se ajunge ca în 1970 Biserica Ortodoxă Sârbă, să dețină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât și în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericești îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh, care poartă numele de «Arhiepiscop de Peć și patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, și din mitropoliți, arhiepiscopi, episcopi și arhierei-vicari. În prezent, Patriarhul Serbiei este Prea-Fericitul Irineu (din 2010). ===Situaţia =Situația din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei====

Autoritatea supremă în Biserica Ortodoxă a Serbiei este Sfântul Sinod, alcătuit din toți episcopii acestei Biserici; acesta se întrunește de două ori pe an. Un Sinod Permanent de șase membri se ocupă de administrarea problemelor cotidiene ale Bisericii. De-a lungul anilor, reședința întâistătătorului Bisericii Serbiei a fost schimbată de mai multe ori (44 din cei 54 de patriarhi ai Serbiei au avut totuși reședința la PecPeć).

* '''Arhiepiscopia de Belgrad şi și Sremski Karlovci''', cu reședința la Belgrad (include și Mănăstirea Pećka Patrijaršija)'''Chiriarh (episcop eparhiot):''' Preafericitul Patriarh Dr. [[Pavle Irineu (StojcevicGavrilovic) al Serbiei|PavleIrineu]]

* '''Episcopia Banatului''', cu reședința la Vršac (Vârșeț)'''Chiriarh:''' PS [[Nikanor Nicanor (Bogunovic) al Banatului|NikanorNicanor]]

'''Episcop-vicar:''' PS Dr PorfirijePorfirie, episcop-vicar de Jegra

'''Chiriarh:''' IPS Dr. [[Ignatije Ignatie (Midic) de Pozarevac şi și Branicevo|IgnjatijeIgnatie]]

'''Chiriarh:''' PS PahomijePahomie

'''Chiriarh:''' PS Hrizostom Hrisostom

'''Chiriarh:''' PS PF Irinej, patriarhul Serbiei (ales pe 22 ianuarie 2010)* '''Episcopia de Ras şi și Prizren''', cu reședința la Prizren '''Chiriarh:''' PS Dr ArtemijeArtemie

'''Episcop-vicar:''' PS TeodosijeTeodosie, episcop-vicar de Lipljan

'''Chiriarh:''' PS VasilijeVasile

'''Chiriarh:''' PS LavrentijeLavrentie

'''Chiriarh:''' PS JovanIovan

'''Chiriarh:''' PS [[ Milutin (Knezevic) de Valjevo|Milutin]]

'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Dr [[Amfilohije Amfilohie (Radovic) al Muntenegrului şi și Litoralului|AmfilohijeAmfilohie]]

'''Episcop-vicar:''' PS JovanIovan, episcop-vicar de Dioclea* '''Episcopia de Budimlje şi și Nikšic''', cu reședința la mănăstirea�Ciurdevi mănăstirea �Ciurdevi Stupovi de lângă Berane'''Chiriarh:''' PS JoanikijeIoanichie

=== Bosnia şi și Herzegovina ===

'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Dr NikolajNicolae

'''Chiriarh:''' PS [[Jefrem]] Efrem * '''Episcopia de Bihac şi și Petrovac''', cu reședința la Bosanksi Petrovac '''Chiriarh:''' PS HrizostomHrisostom* '''Episcopia de Zahumlje şi și Herzegovina''', cu reședința la mănăstirea Tvrdoš de lângă Trebinje '''Chiriarh:''' PS GrigorijeGrigorie* '''Episcopia de Zvornik şi și Tuzla''', cu reședința la Bijeljina (temporar, întrucât reședința oficială este la Tuzla)'''Chiriarh:''' PS VasilijeVasilie

=== Croaţia Croația ===* '''Mitropolia de Zagreb şi și Ljubljana''', cu reședința la Zagreb; ''jurisdicția cuprinde și Italia și toată Slovenia'''''Chiriarh:''' IPS Mitropolit JovanIovan

'''Chiriarh:''' PS GerasimGherasim* '''Episcopia DalmaţieiDalmației''', cu reședința la Šibenik'''Chiriarh:''' PS Dr FotijeFotiee* '''Episcopia de Osjecko polje şi și Baranja''', cu reședința la Dalj'''Chiriarh:''' PS LukijanLuchian

* '''Episcopia de TimişoaraTimișoara''', cu reședința la Timişoara Timișoara

'''Chiriarh:''' IPS Jovan Iovan

'''Chiriarh:''' PS JoakimIoachim

* '''Episcopia Britainiei şi și Scandinaviei''', cu reședința la Stockholm; ''cuprinde parohiile din Marea Britanie, Norvegia, Suedia şi și Danemarca'''''Chiriarh:''' PS DositejDositei* '''Episcopia de Buda (Budim)''', cu reședința la Szentandrej; ''pentru sârbii ortodocşi ortodocși din Ungaria'' '''Chiriarh:''' PS LukijanLuchian* '''[[Episcopia Ortodoxă Sârbă a Franţei şi Franței și Europei Occidentale|Episcopia Europei Occidentale]]''', with see in cu reședința la Paris; ''pentru sârbii ortodocși din Franța, Belgia, Olanda și Spania'''''Chiriarh:''' PS [[Luka Luca (Kovacevic) al Franţei şi Franței și Europei Occidentale|LukaLuca]]

'''Chiriarh:''' PS KonstantinConstantin

'''Chiriarh:''' PS Dr [[Maxim (VasilijevicVasilievic) al Americii de Vest|Maxim]]

'''Chiriarh:''' PS GorgijeGheorghe* '''Mitropolia de Noua Gracanica, episcopia Statelor Unite şi și Canadei''', cu reședința la Mănăstirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Grayslake, Illinois ''(fosta Episcopie Ortodoxă Sârbă Liberă a Statelor Unite şi și Canadei, care nu s-a aflat în comuniune deplină cu Patriarhia Serbiei între 1963 și 1992).'''''Chiriarh:''' PS [[Longin Longhin (Krco) al Statelor Unite şi și Canadei|LonginLonghin]]

* '''[[Biserica Ortodoxă a Australiei şi și Noii Zeelande (Sârbă)| Episcopia de Australia și Noua Zeelandă]]''', cu reședința la Mănăstirea Noii Kalenica, Hall (lângă Canberra) (New Kalenic Monastery).'''Chiriarh:''' Episcopul [[Irinej Irineu (Dobrijevic) al Australiei şi și Noii Zeelande|IrinejIrineu]]

*[http://www.mitropolija.cg.yu/index.html Mitropolia Montenegrului şi și Litoralului]*[http://www.mitropolija-zagrebacka.org Mitropolia de Zagreb şi și Ljubljana]

*[http://www.e-budimljansko-niksicka.cg.yu Episcopia de Budimlje şi și Niksic]

===OrganizaţiiOrganizații===

 # * Diac. Silviu Anuichi, "Relaţiile bisericeşti Relațiile bisericești româno-sârbe din secolul al XVII-lea şi și al XVIII-lea", în: ''Biserica Ortodoxă Română'', XCVII 1979;# * Pr. Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogaie, Pr. George GH. Stănescu, "Biserica Sîrbă", în volumul: ''Istoria Bisericească Universală'', vol. II, 1956, BucureştiBucurești, Ed. Institutului biblic şi și de misiune Ortodoxă;# * Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, "Biserica Sîrbă", în volumul: ''Istoria Bisericească Universală'', vol. II, 1993, BucureştiBucurești; # * Doctorand Aurel Jivi, "Patriarhia Ortodoxă Sîrbă de la 1920 până în prezent", în: ''Studii Teologice'', 1970, nr. 5-6.

*[https://en.orthodoxwiki.org/Church_of_Serbia Church of Serbia, en.OrthodoxWiki.org]*ro[https://en.wikipedia.org/wiki/Serbian_Orthodox_Church Serbian Orthodox Church]

[[Categorie:JurisdicţiiJurisdicții|Serbia]]

[[ar:الكنيسة الصربية الأرثوذكسية]][[en:Serbian Orthodox Church of Serbia]]