Mănăstirea Prislop este situată în hotarul satului Silvaşu de Sus, la 13 km de oraşul Hațeg, la altitudinea de 580 m, într-una din regiunile cele mai pitoreşti din ţară. În jurul său se află numeroase sate româneşti care sunt atestate de străvechi izvoare documentare din era paleolitică. În acest loc încărcat de istorie a poposit Sfântul Nicodim de la Tismana, considerat a fi părintele monahismului românesc şi unul dintre cei mai mari ctitori de biserici din ţara noastră. Era o perioadă în care exista pericolul impunerii catolicismului, prin invazia austro-ungară şi erau restricţii grave împotriva construirii de lăcaşuri ortodoxe. Cu toate acestea, înainte de a ajunge la Silvaşu de Sus, Sfântul Nicodim reuşise să zidească pe teritoriul românesc aşezămintele monahale Vodiţa, Topolniţa, Vişina şi Tismana. Despre ajutorul pe care l-a primit la înălţarea Mănăstirii Prislop, istoricul Ştefan Meteş ne spune următoarele: „''A întemeiat-o Nicodim, pe la 1400, desigur cu banii lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti sau al unui bogat şi darnic „nemeş” român din părţile Haţegului, unde ştim că erau mulţi, puternici şi buni ziditori de numeroase biserici în vremurile vechi''”.<ref>Ştefan Meteş, „Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria”, Editură Sibiu, 1936, p. 103.</ref> Sfântul Nicodim a stat un timp la Prislop, unde a impus regulile vieţii călugăreşti din marile mănăstiri muntene care existau în acea perioadă. În 1405, pe când se afla aici, a copiat cunoscutul [[Tetraevangheliar ]] slavon, care este scris pe pergament împodobit cu frontispicii şi miniaturi, aflat în prezent la Muzeul de Artă şi Istorie Naţională din Bucureşti.

În aceste condiții, la Prislop a început o intensă viaţă monahală, cu călugări evlavioşi care au pus bazele şi unei şcoli de cultură bisericească. Importanţa ei în acea vreme era mare, dovadă că a devenit reşedinţă episcopală, iar mai târziu, din rândul călugărilor de aici, unii au fost aleşi pentru a fi promovaţi promovați în ierarhia superioară. Dintre aceştia amintim pe mitropolitul Ghenadie I al Transilvaniei, care a fost egumen atunci când biserica a fost rezidită de domniţa Zamfira; mitropolitul Ioan din Alba Iulia, stareţul care a înmormântat-o în 1585 pe ctitoră în noua biserică, el fiind şi cel care a zidit catedrala din Alba-Iulia si reşedinta mitropolitană cu ajutorul lui Mihai Viteazul; de asemenea Teofil a ajuns episcop al Vadului, în 1615. De trecutul mănăstirii se leagă şi aminitirea unui sfânt, Ioan de la Prislop, vieţuitor al acestui aşezământ monahal, retras după un timp într-o chilie din piatră în care şi-a petrecut restul zilelor în post şi rugăciune.

După această etapă de înflorire a urmat un secol de tăcere, de la 1600 până la 1700, din care nu s-au păstrat informaţii despre acest sfânt lăcaş. Deşi a fost o perioadă în care prozelitismul calvin s-a desfăşurat cu mare intensitate în această regiune a ţării, istoricii consideră că Mănăstirea Prislop şi-a continuat misiunea în mijlocul credincioşilor.