Epistola este un cald şi părintesc îndemn al apostolului Petru, martor ocular al unul din apropiaţii [[Iisus Hristos|Mântuitorului]], un bătrân cu experienţă care îndemnă . El îi îndeamnă pe fiii săi duhovniceşti să se menţină în [[credinţa|credinţă]] cu toate necazurile şi suferinţele ce le întâmpină. 

 Din analiza cuprinsului se desprinde autenticitatea ei. Astfel, apostolul se numeşte chiar de la început ca ucenic al Domnului Hristos şi martor ocular al patimilor Sale(5.1). Face parte din ierarhia bisericească (5.1) iar legătura sa cu Marcu şi Silvan (5.12-13)- pe care-i numeşte ucenicii ai săi- ne arată că făcea parte din ceata apostolilor. Există mari asemănări între ideile şi termenii din epistolă şi cuvântările Sf. Petru din [[Faptele apostolilorApostolilor]] (2.14-39; 10.34-43). Silvan i-a slujit ca secretar la scrierea epistolei care este scrisă într-o limbă greacă corectă.(5.12). Apostolul Petru cunoştea epistolele [[apostolul Pavel|apostolului Pavel]], precum singur o mărturiseşte (II Petru 3.15-16)

Locul este amintit de apostol ca fiind Babilon. Enumerarea localităţilor către care este adresată epistola, de la est la vest, de la apropiat la îndepărtat, ne îndreptăţeşte să susţinem că epistolă a fost scrisă din Babilon. În Babilon creştinismul a fost răspândit de către evreii din Mesopotamia (FA2FA 2.9), aflaţi în [[Pogorârea Duhului Sfânt|ziua Cincizecimii]] la Ierusalim, iar mai târziu sfântul Petru predică creştinismul la ei şi le organizează [[Biserică|Biserica]], scriind apoi epistola către comunităţile amintite. 

Domnul nostru, Iisus Hristos, în îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin [[Învierea|învierea]] sa din morţi, spre [[nădejdea|nădejde]] vie, spre moştenire nestricăcioasă, neîntinata şi neveştejită, păstrată în ceruri. Creştinii sunt păziţi de puterea lui [[Dumnezeu]], prin [[credinţa|credinţă]], pentru [[mântuire]]a care este gata să fie descoperită în vremurile de apoi. În această credinţă creştinii se bucură mult, chiar dacă, pentru scurtă vreme, sunt întristaţi prin felurite încercări ale credinţei pentru ca încercarea credinţei, asemenea aurului care este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Iisus Hristos. Pe acesta creştinii îl [[iubirea|iubesc]] şi cred în El fără să-l fi văzut şi se bucură cu o bucurie negrăită şi strălucită pentru că vor dobândi, ca sfârşit al credinţei lor, mântuirea sufletelor.(1.3-9).

Dacă se întâmplă ca un creştin să [[suferinţăsuferinţa|sufere]], ferice de cei care suferă din pricina neprihănirii lor; ei să nu se teamă, nici să se tulbure, ci să sfinţească în inimile lor pe Hristos ca Domn şi să răspundă oricui le va cere socoteală cu [[blândeţea|blândeţe]] şi cu teamă, cu conştiinţa curată. Pentru ca în felul acesta cei care [[bârfa|bârfesc]] purtarea bună a creştinilor în Hristos să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care îi vorbesc de rău. Este mai bine să suferiţi pentru facerea de bine decât pentru facerea de rău căci aşa a suferit şi [[Iisus Hristos|Hristos]](3.13-18).

Creştinii să nu se mire de încercarea de foc din mijlocul lor, privind-o ca pe ceva ciudat, care a dat peste ei ci, dimpotrivă, să se bucure întrucât au parte de patimile lui Hristos care îi vor face să se bucure şi să se veselească la arătarea Slavei lui; iar dacă sunt batjocoriţi pentru Numele lui Hristos să se bucure fiindcă înseamnă că Duhul slavei, [[Sfântul Duh|Duhul lui Dumnezeu]], se odihneşte peste ei. Nimeni dintre creştini să nu sufere ca [[uciderea|ucigaş]], [[furt|hoţ]], sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta. Căci dacă dreptul abia se [[mântuire|mântuieşte]], ce se vor face cel nelegiuit şi cel păcătos?. Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine (4.12-19). Dumnezeu i-a chemat pe creştini la slava Sa veşnică; după ce vor suferi puţină vreme, El îi va desăvârşi, îi va întări, le va da putere şi îi va face neclintiţi (5.10).

Ca fii ai ascultării, poftele de odinioară, pe când creştinii trăiau în neştiinţă, trebuie abandonate şi aleasă calea sfinţeniei, fiind în acest fel asemănători cu [[Dumnezeu]].(1.14-16). Ei trebuie să lepede de de toată răutatea, vicleşugul, [[minciuna|făţărniciile]], [[invidia|invidiile]] şi [[bârfa|clevetirile]]. (2.1). De vreme ce Hristos a pătimit în trup şi a isprăvit cu [[păcat]]ul, tot aşa şi creştinii timpul rămas nu mai trebuie petrecut în poftele oamenilor, ci în voia lui Dumnezeu, căci destul au urmat poftele păgânilor, umblând în [[desfrânaredesfrânarea|desfrânări]], pofte, [[lăcomia|beţii, ospeţe, chefuri]] şi întru nelegiuite [[idolatrieînchinarea la dumnezei străini|slujiri idoleşti]]. Necredincioşii acum se miră că aceia care sunt creştini nu mai aleargă la acelaşi potop de desfrâu şi îi batjocoresc pe creştini, dar ei sunt cei ce vor da socoteală înaintea Celui ce este gata să [[JudecataJudecată|judece]] viii şi morţii.(4.1-5) .

Pentru a dobândi mântuirea sufletelor, creştinii trebuie să-şi încingă coapsele cugetului(a-şi strânge sufletul în centură asemenea unui ostaş în stare de veghe), să fie treji, să [[nădăjdeanădejdea|nădăjduiască]] în [[har]]ul pe care-l vor primi la arătarea lui Iisus. Zilele vremelniciei creştinilor trebuie trăite întru frică de Dumnezeu ştiind că au fost răscumpăraţi din viaţa deşartă moştenită de la părinţi nu cu lucruri stricăcioase ca aurul şi argintul, ci cu sângele cel scump al mielului nevinovat şi neprihănit, adică al lui Hristos. (1.13-19). Creştinii trebuie să dorească neprefăcutul lapte duhovnicesc pentru ca, prin el, să crească spre mântuire. În acelaşi timp trebuie să se apropie de Hristos, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu, fiind, asemenea lui, pietre vii, zidiţi pentru a fi o casă duhovnicească şi pentru a aduce jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Această piatră vie este piatra din capul unghiului aleasă, scumpă, iar cel ce se va încrede în Ea nu va fi ruşinat. Pentru cei necredincioşi „piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului, ea fiind piatră de împiedicare şi stâncă de cădere; aceştia au fost dinainte rânduiţi (2.1-10).

Cei care-I slujesc lui Dumnezeu trebuie să fie ca nişte străini şi călători prin această lume, să se ferească de acele pofte trupeşti care se războiesc împotriva sufletului, să se poarte cu cinste printre păgânii calomniatori (ca aceştia în ziua cercetării, la o mai apropiată privire spre faptele voastre să preamărească pe Dumnezeu). (2.11-12). 

De asemenea, creştinii trebuie să fie supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de acesta să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând bine, creştinii să astupe gura oamenilor neştiutori şi proşti. (2.13-15,2.17). 

Creştinii trebuie să trăiască ca nişte oameni [[libertate|liberi]] dar neluând libertatea ca acoperământ al răutăţii, ci ca robie faţă de Dumnezeu. (2.16). 

Slugile trebuie să fie supuse stăpânilor lor şi nu numai celor buni şi [[blândeţea|blânzi]], ci şi celor greu de mulţumi. Căci este un lucru plăcut dacă cineva suferă întristare pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, suferind astfel pe nedrept. Nu este nicio fală ca cineva să sufere cu [[răbdarea|răbdare]] să fie pălmuit dacă a făcut rău, ci dacă suferă cu răbdare când a făcut bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Căci aşa a făcut Hristos care, neavând păcat sau vicleşug, s-a lăsat batjocorit, chinuit şi răstignit pentru a ne izbăvi de [[păcat]]e. Aşa creştinii se vor face asemănători cu Hristos, Păstorul, Veghetorul celor care, înainte de El, erau ca nişte oi rătăcite(2.18-25). 

Bărbaţii trebuie să se poarte cu [[înţelepciunea|înţelepciune]] cu nevestele lor, ca şi cu un vas mai slab, cinstindu-le ca pe unele împreună moştenitoare ale harului vieţii. În felul acesta [[rugăciunea|rugăciunile]] bărbaţilor nu vor cunoaşte piedică. (3.1-7). 

Creştinii trebuie să fie [[înţelepciunea|înţelepţi]]. (4.7) şi să se teamă de Dumnezeu . (2.17,1.17).

Iar toţi să se împodobească cu [[smerenia|smerenie]]. Căci Dumnezeu stă împotrivă celor mândri dar celor smeriţi le dă [[har]]. Aşadar creştinii să se smerească sub mâna tare a lui Dumnezeu pentru ca, la vremea lui, să fie înălţaţi; (5.5-6, 3.8).

Creştinii să fie toţi într-un gând, împreună pătimitori, [[mila|milostivi]](3.8); să-şi slujească unii altora, fiecare după darul pe care l-a primit, ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu, dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care Dumnezeu i-o dă pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Iisus Hristos. (4.10-11).

Creştinii trebuie să fie ospitalieri fără cârtire. (4.9).

Tinerii să fie supuşi celor bătrâni. (5.5).

Creştinii să arunce asupra Lui toate îngrijorările lor căci El însuşi se va îngriji de ei. (5.7).

Creştinii trebuie să aibă unul pentru altul o iubire arzătoare fiindcă [[iubirea]] acoperă mulţime de [[păcat]]e.(4.8, 3.8,2.17). Între fraţi trebuie să fie o iubire neprefăcută, din toată inima, şi cu ardoare, fiindcă ei au fost născuţi din nou, nu din sămânţă stricăcioasă (din trup care este ca iarba, având o slavă trecătoare), ci din sămânţă nestricăcioasă, prin cuvântul cel viu al lui Dumnezeu care rămâne în veac, acesta fiind cuvântul propovăduit prin [[evanghelie]]. (1.22-24).

Creştinii nu trebuie să răsplătească răul cu rău, sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, să binecuvânteze. Căci creştinii sunt chemaţi să moştenească binecuvântarea. (3.9).

Acum sfârşitul s-a apropiat, creştinii trebuie să fie înţelepţi, să privegheze în rugăciuni.(4.7). Creştinii să fie treji (5.8,1.13) şi să vegheze pentru ca potrivnicul, [[diavol]]ul dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.(5.8) . Creştinii trebuie să se împotrivească lui fiind tari în [[credinţa|credinţă]], conştienţi că şi fraţii lor trec prin aceleaşi suferinţe ca şi ei. (5.9,1.13).