2.101 modificări
Modificări
m
{{incomplet}}{{OrtodoxiaînRomânia}}'''Pictura bisericească românească''' s-a dezvoltat pe pământurile românești prin artişti artiști autohtoni ce au știut să îmbine capacitatea lor creatoare, bazată și pe străvechea tradiţie locală, cu experiența artistică a popoarelor învecinate (bizantină și sud-slavă), ajungând la o creație nouă, cu trăsături proprii, la o artă autentic românească.
→Gheorghe Tattărescu: Adăugare legătură
== Secolul XIV ==
== Secolul XIX ==
=== Introducere ===
Ca și în [[Arhitectura bisericească românească#Secolul XIX|arhitectură]], datorită contactului cu Apusul, pictura românească a cunoscut transformări esențiale. Au existat, paralel, două curente:
* Cel bizantino-român, tradițional, în frescă, cultivat în toată această perioada de zugravii și iconarii de la sate — preoți, călugări și credincioși țărani —
* Și cel apusean, bazat pe arta Renașterii italiene (stil neorenascentist), îmbrățișat de pictorii cu „studii academice” făcute în Apusul Europei (Viena, München, Roma, Paris etc.).
Cel de-al doilea stil s-a impus în a doua jumătate a secolului, deși sporadic apăruse încă de la sfârșitul secolului XVIII (cazul lui Grigorie Frujinescu în Țara Românească). Peste tot, este înlocuit „tipicul” bizantin, inclusiv procedeul tradițional de zugrăvire în frescă, adoptându-se pictura în ulei și ceară. Este adevărat că avem prea puține opere de valoare în acest nou gen de pictură, datorită, pe de o parte, numărului redus de „pictori academici” — care s-au ocupat mai mult cu lucrări de șevalet, iar unii nici n-au pictat biserici, iar pe de altă parte, din pricina lipsurilor materiale ale bisericilor românești de pretutindeni, care cu greu puteau angaja astfel de pictori.
=== Școli de pictori ===
Pe la începutul secolului, funcționau câteva școli de zugravi bisericești. De pildă, școala lui Mincu zugravul, originar din Gărdești-Vâlcea, deschisă probabil pe lângă Mitropolie, de vreme ce în 1800 Dositei Filitti intervenea pentru scutirea lui de dări. Alta era școala de la Căldărușani, deschisă de zugravul Ivan Rusul încă din 1778, mort în 1802, în timpul unui cutremur, pe când lucra la biserica din Unguriu-Măgura jud. Buzău. Școala lui a fost redeschisă în anul următor de către polcovnicul Matei, între elevii căruia s-au numărat Nicolae Teodorescu din Focșani, Ilie din Ploiești (călugărit sub numele Eliseu, de la care au rămas numeroase icoane la Căldărușani) și alții.
În 1822, preotul Gheorghe Badea a deschis o școală de zugravi la Câmpulung, în incinta bisericii Sf. Marina, oraș cu vechi tradiții artistice, unde se formase și [[Pârvu Mutu]]. La școala preotului Badea a dobândit primele cunoștințe de artă pictorul Ioan Negulici. Alți zugravi — preoți sau țărani — aveau ucenici în jurul lor, pe care-i inițiau — timp de mai mulți ani — în tainele acestui meșteșug.
=== Nicolae Polcovnicul ===
Din numărul mare al zugravilor din acest secol, vom fi pomenite doar câteva nume, din cei cu lucrări mai reprezentative.
Deschidem șirul acestora cu ''Nicolae Polcovnicul'' (1788—1842), zugrav de biserici și de icoane, cu o bogată activitate în București și împrejurimi, între altele, a zugrăvit bisericile din Pantelimon (1824), Leordeni-Ilfov, Mihăilești-Ilfov (împreună cu zugravul David), biserica Mitropoliei din București (1833—1835, în colaborare cu zugravul Matei Cătulescu), biserica mânăstirii Brâncoveni (cu același Matei), Domnița Bălașa din București.
A pictat, de asemenea, icoanele împărătești din bisericile Sf. Nicolae (probabil și tablourile votive) și Sf. [[Gheorghe de la Cernica]]. Icoane lucrate de el se mai păstrează în bisericile Sf. Nicolae Șelari și Sf. Gheorghe Nou din București. Activitatea sa de zugrav reprezintă un pas însemnat în direcția afirmării unui stil românesc în pictura bisericească. În același timp, el este un precursor al picturii laice, mai ales prin portretele de ctitori pe care le-a zugrăvit în tindele bisericilor.
=== Nicolae Teodorescu ===
Pitarul ''Nicolae Teodorescu'' (1797—1880), originar din Focșani, a învățat meșteșugul zugrăviei la Căldărușani. S-a perfecționat apoi la Iași, probabil pe lângă renumitul pictor de atunci Eustatie Altini. Remarcat de episcopul [[Chesarie al Buzăului]], i s-a încredințat zugrăvirea bisericii mari de la Ciolanu. În 1829, la inițiativa și cu sprijinul material al lui Chesarie, a deschis în incinta Episcopiei o „școală de zugravi de subțire”. El împărtășea elevilor cunoștințe de desen, de anatomie, de preparare a culorilor în tehnica tradițională și îi iniția în arta portretului, față de care a manifestat o preocupare permanentă. Cursurile durau de obicei opt ani (în 1837 a mutat școala în casa sa proprie).
În decursul îndelungatei sale activități de peste 50 de ani, a zugrăvit numeroase biserici, icoane, epitafe, portrete și tablouri cu subiecte religioase, a lucrat portrete și lucrări de șevalet. Datorită restaurărilor survenite în cei peste 150 de ani trecuți de la realizarea lor, multe din zugrăvelile sale bisericești au dispărut. Totuși, se cunosc azi peste 15 biserici împodobite de el: biserica Cocioc din [[mănăstirea Căldărușani]] (1825), biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel de la Ciolanu (1828—1829, repictată tot de el, după un incendiu, în 1862), biserica mănăstirii Berea (1831—1832), catedrala episcopală din [[Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei|Buzău]] (1833—1834) — în care se mai vede și azi pictura sa — biserica schitului Brazi din Panciu, [[paraclis]]ul Episcopiei Buzăului, biserica Sf. Treime din mănăstirea Rătești (1843—1844), biserica din Jugureanu (1850—1853) — unde se păstrează pictura inițială — biserica Sf. Gheorghe de la Ciolanu și altele. A pictat sau a refăcut icoane pentru bisericile Curtea Veche și Lucaci din București și altele. Desigur, numărul bisericilor și al icoanelor zugrăvite de el este mult mai mare, dar sunt greu de identificat, din pricină că nu obișnuia să-și semneze operele. Tot pitarul Nicolae Teodorescu a lucrat câteva portrete ale episcopului Chesarie al Buzăului (se cunosc 7) și ale urmașului său Filotei (se cunosc două), precum și câteva tablouri cu subiecte bisericești (la mănăstirea Rătești, Roata lumii -— o alegorie din iconografia bizantină referitoare la viața omului și altele).
Picturile sale bisericești au o notă realistă, fiind o îmbinare a stilului rusesc al lui Ivan Rusul cu cel apusean al lui Eustatie Altini. Ele se remarcă prin armonia culorilor, expresivitatea figurilor, mișcare, naturalitate și eleganță în redarea personajelor și prin arta portretelor, lucrate cu un talent deosebit.
=== Eustatie Altini ===
În Moldova, la începutul secolului al XIX-lea, trebuie evidențiată activitatea lui ''Eustatie Altini'' (c. 1772—1815), se pare un macedoromân, originar din Zagora Tesaliei, dar stabilit de tânăr și apoi căsătorit în Moldova. A făcut studii de pictură la Viena, cu cheltuiala statului, devenind un pictor de mare talent, care a imprimat operei sale un stil remarcabil de orientare apuseană. Se pare că el a introdus pictura în ulei în Moldova. Sprijinit de mitropoliții Iacob Stamati și Veniamin Costachi, a pictat mai multe biserici (Banu din Iași, templele bisericilor Sf. Gheorghe — Mitropolia Veche, a celei din Bălți, a catedralei episcopale din Roman, a bisericii Sf. Spiridon din Iași, icoane pentru biserica Patruzeci de Sfinți — Iași). Se păstrează de la el portrete ale mitropoliților [[Iacob Stamati]], [[Veniamin Costachi]], precum și cunoscutul tablou al primirii acestuia în [[monahism]].
Din 1812 a condus o „școală de arte frumoase”, în cadrul Academiei domnești din Iași. A avut mai mulți ucenici, prin care a creat o adevărată școală, care s-a afirmat în tot cursul secolului al XIX-lea. S-a remarcat în special ca portretist, deschizând drumul marilor portretiști de mai târziu: Aman, Grigorescu ș.a.
=== A doua jumătate a secolului ===
Așa cum a fost menționat mai sus, în a doua jumătate a secolului, în locul vechilor zugrăveli în frescă, s-a introdus o pictură nouă, inspirată de Renașterea italiană, reprezentată la români prin Gheorghe Tattarescu, Nicolae Grigorescu și alții. Numărul zugravilor proveniți din rândul clerului și al credincioșilor începe să scadă, pe de o parte, datorită concurenței „pictorilor academici” și „gustului nou”, apusean, care-și face tot mai mult loc în rândurile burgheziei românești, iar pe de altă parte, datorită scăderii numărului de călugări (după [[Reformele lui Alexandru Ioan Cuza|legile lui Cuza]]), din rândul cărora s-au recrutat, altădată, atâția zugravi de biserici.
=== Nicolae Grigorescu ===
''Nicolae Grigorescu'' (1838—1907), a deprins de mic meșteșugul zugrăvirii de icoane de la Anton Chladek, un ceh cu studii de pictură în Apus, stabilit în București, începând să lucreze el însuși iconițe, pe ia 10—12 ani. Între 1854—1855, a lucrat un număr de icoane pentru mănăstirea Căldărușani, din care s-au păstrat prea puține, apoi pentru biserica din Băicoi (împărătești și prăznicare). În 1856 — ajutat de fratele său Gheorghe — a zugrăvit în frescă biserica nouă a mănăstirii Zamfira (restaurată în 1951 de Gh. Vînătoru; tâmpla a lucrat-o în ulei), iar prin 1860—1861, biserica din Puchenii Mari—Prahova, în ulei, superioară celei de la Zamfira. I se atribuie și pictarea bisericii din Mărginenii de Jos—Prahova.
Între 1858—1861 a realizat pictura bisericii mari (Sfinții Voievozi) de la [[Mănăstirea Agapia|Agapia]], în stil neoclasic. Prin execuția tehnică, realizarea cromatică, armonizarea nuanțelor, expresivitatea personajelor, Grigorescu a lăsat la Agapia cea mai izbutită lucrare picturală în stil neoclasic din toată arta noastră bisericească. Unele scene și personaje i-au fost inspirate de diferite opere ale Renașterii italiene, dar pentru cele mai multe s-a folosit de modele vii (călugări, călugărițe, țărani, copii), pe care le-a redat în mărime naturală și deosebită expresivitate. Registrele inferioare cuprind personaje izolate, iar registrele superioare, arcurile, bolțile și pandantivii cuprind compoziții mari, cu personaje numeroase, având atitudini și gesturi diferite. Tablourile de pe pereții verticali au fost încadrate în rame poleite, potrivit gustului vremii, despărțite între ele prin suprafețe vopsite în cenușiu.
În muzeul mănăstirii se păstrează și alte icoane și tablouri cu subiecte biblice lucrate de Grigorescu, precum și tabloul mitropolitului [[Sofronie Miclescu]]. Remarcat de Mihail Kogălniceanu, pe când executa pictura de la Agapia, a fost trimis la studii de pictură la Paris. După reîntoarcerea în țară, n-a mai pictat nicio biserică.
=== Gheorghe Tattărescu ===
{{Main|Gheorghe Tattarescu}}
''Gheorghe Tattarescu'' (1820—1894) este elevul lui Nicolae Teodorescu, unchiul său dinspre mamă. A lucrat, sub îndrumarea acestuia, la biserica episcopală din Buzău, la biserica mânăstirii Rătești, [[iconostas]]ul bisericii din Onești Bacău ș.a. A făcut apoi studii de pictură la Roma, timp de șase ani (1845—1851), cu o bursă oferită de episcopul [[Chesarie al Buzăului]]. După reîntoarcerea în țară, a pictat aproximativ 60 de biserici, între care: Măgurele, lângă București, Cetățuia din Râmnic, catedrala episcopală din Rțmnic, biserica [[Mănăstirea Bistrița (Vâlcea)|mânăstirii Bistrița—Vâlcea]], bisericile Zlătari, Sf. Spiridon, Crețulescu, Olteni, Oțetari, Șelari, paraclisul vechi de la [[Mănăstirea Antim|Antim]], Enei, Colțea, Albă, Sf. Ilie—Rahova, Negustori, Sapienției, capela azilului Elena Doamna, toate în București, Brânceni—Teleorman Băleni-Români Dâmbovița, Târgșor—Prahova, paraclisul mânăstirii din Câmpulung, biserica nouă a mânăstirii Ghighiu de lângă Ploiești, Letca Nouă—Ilfov, Clejani—Ilfov, biserica mânăstirii Samurcășești (Ciorogârla), Sf. Vineri din Ploiești, Banu din Buzău, catedrala episcopală din [[Huși]], câteva capele de cimitir în București etc. În 1884, prietenul său din tinerețe, mitropolitul [[Iosif Naniescu]] al Moldovei, i-a încredințat pictarea catedralei mitropolitane din Iași, pe care a isprăvit-o în 1886. Este o realizare excepțională, în stilul Renașterii italiene (pentru documentare, făcuse și două călătorii în Rusia). Se găsesc aici peste 250 de scene și icoane, în afară de numeroase motive ornamentale și figuri de îngeri.
Pictura lui — în speță cea din Iași — se caracterizează prin aceea că a înlăturat aproape cu totul scenele din [[Vechiul Testament]], făcând loc celor legate de viața și activitatea [[Mântuitorul]]ui ([[Crăciun|Nașterea]], Răstignirea, Rugăciunea din [[Grădina Ghetsimani|grădina Ghetsimani]], [[Înălțarea Domnului|Înălțarea]] etc.). A suprimat mulțimea scenelor narative care împodobeau până atunci pereții bisericilor, suprapuse în mai multe rânduri, înlocuindu-le cu cel mult două sau trei rânduri, adevărate tablouri murale, separate între ele de spații largi. În sfârșit, ca și unii din contemporanii săi — a înlocuit stilul picturii bizantine cu un stil realist neoclasic, redând chipul fizic al omului în adevărata sa frumusețe. Prin mulțimea bisericilor pictate de el, ca și prin valoarea lor artistică, Tattarescu poate fi socotit cel mai de seamă pictor bisericesc neoclasic din țările române.
=== Transilvania ===
În Transilvania, trebuie să rețină atenția zugravii din familia Grecu din Săsăuș—Sibiu: Alexandru, Ioan, Nicolae, Nicolae, Gheorghe și Vasile, care, timp de aproximativ șapte decenii, au împodobit numeroase biserici din zona Sibiu—Făgăraș. Așa au fost bisericile din Mohu, Viștea de Jos (frații Alexandru și Ioan), Arpașul de Sus (Nicolae), Arpașul de Jos (Nicolae și fiul său, tot Nicolae), Voivodenii Mici (Nicolae și Gheorghe), Arpașul de Jos (unită), Scorei, Cîrța (Vasile), Fofeldea, Săsăuș, Ținchindeal (Vasile), Sărata, Colun etc.
Aceștia și-au format un stil propriu, din îmbinarea celui bizantin cu elemente decorative ardelenești. Figurile sunt redate în linii simple, dar foarte ingenios executate. Predomină culoarea roșie, cărămizie, completată armonios cu alte nuanțe. Se remarcă apoi o adaptare a scenelor biblice la specificul ardelenesc (ostașii din ciclul Patimilor redați în uniforme de soldați unguri sau germani etc.).
=== Banat ===
În Banat, pictura bizantină a ajuns la declin, luându-i locul unei picturi mediocre, inspirată adesea după modele apusene. Cei mai mulți zugravi provin din popor și învață meșteșugul făcând ucenicie lângă alții mai vârstnici, fie români, fie sârbi. Din a doua jumătate a secolului, au început să picteze biserici și câțiva „pictori academici”, cu studii în marile centre din Apus (Viena, München etc.).
Pictura bănățeană cunoaște o adevărată renaștere prin Constantin Daniel din Lugoj (1798—1873) și Nicolae Popescu din Zorlentul Mare (1835—1877), cei mai de seamă mânuitori ai penelului în secolul trecut în Banat. Primul a lăsat lucrări remarcabile influențate de Renașterea italiană (biserica sârbească din Panciova, cea românească din Uzdin, tâmpla catedralei sârbești din Timișoara, cu 52 de piese, de o deosebită valoare artistică, bisericile sârbești din Dobrița și Iarcovăț, icoane etc.). Nicolae Popescu, cu studii la Viena și Roma, a pictat tâmpla bisericii din Seleuș, bisericile din Pesac și Sf. Împărați din Târgu Jiu, diferite icoane, portrete de ierarhi.
=== Arad ===
În părțile Aradului, amintim pe preotul Gheorghe Bila din Pecica, (mai multe biserici în jur), iar Ioan Demetrovici din Timișoara a împodobit cu zugrăveli câteva biserici din jurul Hălmagiului.
=== Bihor ===
În Bihor, în prima jumătate a secolului XIX, pomenim pe meșterul popular Ioan Lăpoșan, care a zugrăvit bisericile din Borșa, Homorog, Păușa, probabil și în alte sate.
=== Maramureș ===
Multe din bisericile de lemn din Maramureș au fost împodobite cu zugrăveli de factură populară. Se cunosc câțiva zugravi ridicați din rândul țăranilor și preoților de aici, ca Ion Opriș, care a lucrat în biserica din Budești-Josani, Toader Hodoi, care a zugrăvit bisericile din Cornești, Văleni și Nănești. Zugravii celor mai multe biserici au rămas însă anonimi.
Întâlnim însă — mai cu seamă în a doua jumătate a secolului XIX — biserici și icoane zugrăvite de meșteri străini (ruteni, cehi, maghiari), urmare a înstrăinării credincioșilor de aici de vechea lor credință ortodoxă, prin impunerea uniației.
== A se vedea și ==
*[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
[[Categorie:Istoria Bisericii]]