Vizualizare sursă pentru „Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”

{{OrtodoxiaînRomânia}}'''Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române''' a fost făcută oficial în 1885 când [[Patriarhia Ecumenică]] a trimis [[tomos]]ul de autocefalie [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii române]] și câte o enciclică celorlalte Patriarhii și Biserici Ortodoxe autocefale, vestind-le că a recunoscut autocefalia Bisericii române.

Deși autocefalia Bisericii române a fost recunoscută abia în 1885, Biserica română s-a bucurat de [[Biserica Ortodoxă Română#Independența mitropoliilor înainte de autocefalie|o autonomie asemănătoare autocefaliei]] încă de la începutul organizării politice a Țării Românești și a Moldovei.
 
== Context istoric ==

La [[9 mai]] 1877, s-a proclamat [[Preoții ortodocși români și războiul de independență|independența de stat a României]], act consfințit apoi prin jertfele de sânge ale ostașilor români în războiul din 1877-1878 împotriva imperiului otoman.

Se înțelege că după cucerirea independenței de stat a României, a crescut și prestigiul țării în afara granițelor ei. A crescut însă și autoritatea Bisericii române, încât era necesară acum și dobândirea formală a independenței sau [[autocefalie]]i sale. Pentru context adițional se pot vedea și [[Reformele lui Alexandru Ioan Cuza|încercările făcute sub Alexandru Cuza]] pentru ca autocefalia Bisericii Ortodoxe Române să devină fapt împlinit.

== Introducere ==

După înlăturarea lui Cuza din scaunul domnesc ([[11 februarie]] 1866), problema „autocefaliei” a stagnat pentru câțiva ani. Era limpede însă pentru oricine că se făcuse un însemnat pas înainte și că nu se putea renunța la luptă până la recunoașterea acestei autocefalii de către [[Patriarhia Ecumenică]]. În însăși Constituția promulgată la [[30 iunie]] 1866 se preciza astfel:

:''Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor.''

În [[Legea organică din 1872]], ca și în regulamentele care au urmat, Biserica română era numită din nou „autocefală”, deși această calitate nu-i fusese încă recunoscută de drept.

== Împotrivirea Patriarhiei Ecumenice ==
=== Introducere===
După Războiul de Independență, patriarhul Ioachim III (1878-1884) a crezut că poate ajunge la unele tratative cu guvernul român. De pildă, în 1879, când i s-a cerut binecuvântarea pentru hirotonia a trei noi arhierei titulari aleși de [[Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române|Sfântul Sinod]], a făcut anumite obiecții cu privire la Legea organică și mai ales cu privire la „autocefalia” Bisericii române, declarând că nu o recunoaște.

La pretenția patriarhului că [[Mitropolia Ungrovlahiei]] s-ar afla „sub suprema suzeranitate spirituală” a scaunului ecumenic, mitropolitul primat [[Calinic Miclescu]] a apărat cu demnitate autocefalia Bisericii române, dovedind cu temeiuri canonice și istorice că patriarhul nu are niciun drept de amestec în treburile ei.

=== Protestele din 1882 ===
Raporturile Bisericii și ale statului român cu Patriarhia nu s-au îmbunătățit, ci dimpotrivă, s-au înăsprit la începutul anului 1882, prin două fapte.

Astfel, la [[9 martie]] 1882, luându-se în discuție în Camera Deputaților modificarea Legii organice din 1872, s-a exprimat dorința ca primatul Bisericii Ortodoxe Române să fie ridicat la treapta de patriarh, iar în Oltenia să se creeze o mitropolie, cu reședința la Craiova. Peste câteva zile, la [[25 martie]] 1882, s-a sfințit pentru prima dată la români [[Mir|Sfântul Mir]], în catedrala mitropolitană din București, firește, fără consimțământul Patriarhiei ecumenice.

Aflând despre aceste lucruri, patriarhul ecumenic Ioachim III a trimis „mitropolitului Ungrovlahiei și tuturor celorlalți ierarhi din România”, o scrisoare plină de mustrări și învinuiri, invocând din nou drepturile sale asupra Bisericii Ortodoxe Române.

Scrisoarea patriarhală — cu data de [[10 iulie]] 1882 — a fost pusă în discuția Sfântului Sinod, în ședința sa din [[23 octombrie]] 1882. Membrii înaltului for au încredințat pe învățatul episcop [[Melchisedec Ștefănescu|Melchisedec]] al Romanului să întocmească un raport temeinic, prin care să spulbere toate învinuirile aduse de patriarh. Raportul a fost aprobat și semnat de membrii Sfântului Sinod în ședința din [[23 noiembrie]] 1882, și apoi înaintat Patriarhiei.

== Recunoașterea autocefaliei ==
=== Reînceperea corespondenței ===
Lucrurile au rămas în vechea stare până după retragerea din scaun a patriarhului Ioachim III și alegerea urmașului său, Ioachim IV (1884—1886), animat de sentimente mai bune față de Biserica română.

Sub el a început o nouă corespondență în vederea recunoașterii necondiționate a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. În februarie 1885, s-a ținut o adunare secretă la Mitropolia din București, la care au luat parte toți mitropoliții și episcopii țării, în prezența ministrului Cultelor de atunci, D. A. Sturdza, formulându-se o nouă scrisoare către Patriarhie, întocmită de episcopii [[Melchisedec Ștefănescu|Melchisedec al Romanului]] și Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, în vederea recunoașterii autocefaliei. Au urmat alte tratative între București și Scaunul ecumenic, până ce s-a ajuns la un acord în această problemă.

Numai după aceea a urmat corespondența — de ordin formal — necesară într-o asemenea situație. Astfel, la [[20 aprilie]] 1885 a fost trimisă la [[Constantinopol]] scrisoarea mitropolitului primat [[Calinic Miclescu]] — însoțită de o adresă a lui D. A. Sturdza, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice — prin care cerea recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului.

=== Finalizarea procesului ===

Patriarhul ecumenic a convocat de îndată Sinodul patriarhal, încuviințând cele cerute de mitropolitul primat al României. La [[25 aprilie]] 1885, [[patriarh]]ul a răspuns atât mitropolitului [[primat]], cât și ministrului Cultelor, arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii [[Sinod]]ului său, cererea [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii Ortodoxe Române]], pe care o recunoștea ca autocefală. Tot atunci s-a trimis și [[tomos]]ul de autocefalie, semnat de patriarhul Ioachim IV și de zece mitropoliți, membri ai Sinodului patriarhal, datat: aprilie 1885 (fără zi).

Cu aceeași dată, patriarhul ecumenic a trimis câte o enciclică celorlalte Patriarhii și Biserici Ortodoxe autocefale, vestind-le că a recunoscut autocefalia Bisericii române.

În ședința Sfântului Sinod din [[1 mai]] 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu și-a exprimat bucuria pentru recunoașterea autocefaliei, iar la [[6 mai]] au fost citite, în traducere românească, tomosul sinodal și corespondența purtată cu acest prilej. La propunerea făcută de episcopul Melchisedec al Romanului în Sinod, mitropolitul primat a trimis patriarhului ecumenic, la [[30 mai]] 1885, o scrisoare prin care-i adresa mulțumiri pentru atitudinea înțelegătoare pe care a avut-o în problema autocefaliei. Tot atunci, mitropolitul primat a înștiințat și celelalte 11 Biserici Ortodoxe autocefale — existente pe atunci — despre recunoașterea autocefaliei Bisericii noastre de către Patriarhia ecumenică. S-au primit de îndată scrisori de răspuns și felicitări.

==Surse==

* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

[[Categorie:Drept canonic]]
[[Categorie:Istoria Bisericii]]
[[Categorie:Ortodoxia în România]]