Vizualizare sursă pentru „DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS”

 RUGĂCIUNEA LUI IISUS
   51. "Această dumnezeiască rugăciune care stă în chemarea Numelui Mântuitorului, este : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Ea este rugăciune şi făgăduinţă şi mărturisire a credinţei; e dătătoare de Duh Sfânt şi de daruri dumnezeieşti, curăţitoare de inimi, izgonitoare de demoni, sălăşluire a lui Iisus Hristos, a celor duhovniceşti, înţelegere şi izvor al gândurilor dumnezeieşti, lăsare a păcatelor şi a trupurilor dătătoare de dumnezeiască luminare, comoară a milei lui Dumnezeu, mijlocitoare întru descoperirea Tainelor dumnezeieşti, singură mântuitoare, ca una care poartă întru sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu, numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chemat asupra noastră printr-însa. "Căci niciun alt nume nu este sub cer dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim" (Faptele Apost. 4,12), cum spune Apostolul. De aceea, tot omul credincios, dator este să mărturisească neîncetat acest nume, atât pentru propovăduirea credinţei, cât şi pentru mărturisirea dragostei noastre pentru Iisus Hristos Domnul nostru, de care nimic, niciodată şi nicidecum nu trebuie să ne despartă, precum şi pentru harul ce se revarsă prin Dumnezeiescul nume, pentru iertarea păcatelor, pentru tămăduirea sufletului, pentru luminarea, sfinţirea şi înainte de toate, pentru lucrarea mântuirii. Dumnezeiescul Evanghelist spune : "Acestea s-au scris ca să credeţi, că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu". Iată credinţa : "şi crezând, să aveţi viaţă, întru numele Lui" (Ioan, 20, 31). Iată mântuirea şi viaţa !

52. Nimeni să nu creadă, fraţii mei creştini, că numai feţele chipului sfinţit şi monahii ar avea datoria să se roage neîncetat, iar nu şi mirenii. Nu, nu; noi creştinii avem toţi datoria să petrecem necurmat în rugăciune. Și Sf. Grigorie Teologul îi învaţă pe toţi creştinii, spunându-le că trebuie să pomenească în rugăciune; numele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, mai des de cum sorbim aerul cu răsuflarea. Iar odată cu aceasta, se cuvine să avem în vedere şi mijlocul prin care se face rugăciunea, cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat, şi anume cum să ne rugăm cu mintea. Fiindcă atunci când lucrăm cu mâinile şi când umblăm şi când mâncăm şi bem; întotdeauna putem să ne rugăm cu mintea şi să facem rugăciunea minţii, cea bine plăcută lui Dumnezeu, adevărata rugăciune. Cu trupul vom lucra, dar cu duhul ne vom ruga. Omul nostru cel din afară să-şi împlinească lucrările sale cele trupeşti, iar cel dinlăuntru să fie închinat în întregime slujirii lui Dumnezeu şi niciodată să nu se oprească de la această duhovnicească lucrare a rugăciunii minţii, precum ne porunceşte însuşi Dumnezeu - Omul Iisus, când spune în Sfânta Evanghelie : "Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta, şi, închizând uşa ta; roagă-te Tatălui tău celui într-ascuns" (Mat. 6, 6). Cămara sufletului este trupul, uşile noastre sunt cele cinci simţiri trupeşti. Sufletul intră în cămara sa, când mintea nu rătăceşte încoace şi încolo după treburi şi printre lucruri lumeşti, ci se găseşte înlăuntrul inimii noastre. Simţirile noastre se închid şi rămân aşa, când nu le dăm voie să se lipească de cele simţite din afară. În acest chip, mintea noastră se păstrează slobodă de orice împătimire lumească şi prin ascunsa rugăciune a minţii se uneşte cu Dumnezeu, Tatăl său.

53. Învaţă rugăciunea minţii ce se săvârşeşte în inimă, fiindcă rugăciunea lui Iisus este candela paşilor noştri şi steaua ce ne povăţuieşte în călătoria noastră spre cer, aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi (în Filocalie). Rugăciunea lui Iisus (care neîncetat se încălzeşte în minte şi în inimă) este un bici împotriva trupului şi împotriva relelor lui pofte (mai ales împotriva celor ce stau în legătură cu desfrâul şi lăcomia pântecelui). La obişnuita rugăciune : Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul ! Simpla rugăciune din afară nu e de ajuns. Dumnezeu ia aminte la minte; şi de aceea, monahii care nu unesc rugăciunea cea din afară cu cea lăuntrică, nu sunt monahi, ci doar nişte capete învăluite în negru. Un astfel de monah care nu ştie (sau a uitat), cum se face rugăciunea lui Iisus, nu are pecetea lui Hristos. Cartea nu ne învaţă Rugăciunea aceasta, ci numai ne arată adevărata cale a chipului în care se cuvine să ne îndeletnicim cu ea; şi trebuie să ne dăruim lucrării rugăciunii cu putere mare.

54. Trebuie să ne îndreptăm către Domnul, coborându-ne cu mintea în inimă şi acolo să rămânem, chemându-L. Dacă noi am îndeplini fără abatere această mică pravilă : întărindu-ne cu mintea în inimă; să stăm, în faţa Domnului cu frică, cu evlavie şi cu credinţă, atunci n-ar mai apare niciodată în noi nu numai dorinţele şi simţămintele pătimaşe, dar nici gândurile zadarnice.

55. Citit-aţi ceva despre rugăciunea lui Iisus ? Şi o cunoaşteţi voi chiar din lucrare ? Singură ea poate face ca înlăuntrul nostru să se statornicească cu putere orânduirea trebuincioasă şi neîngăduind ca grijile de cele gospodăreşti din afară să strice această orânduire. Ea ne va da prin urmare, putinţa de a împlini aşezarea de viaţă a părinţilor; mâinile la lucru, iar mintea şi inima la Dumnezeu. Rugăciunea aceasta de ni se va altoi în inimă, atunci înlăuntrul nostru nu se va mai întâmpla împiedicări, ci totul va curge ca o apă deopotrivă de liniştită. Cu mare greutate ajungi să-ţi întemeiezi înlăuntru un întreg chip de rânduială, dar ca să păzeşti pururea una şi aceeaşi lucrare faţă de toate treburile tale cele de neînlăturat şi de multe feluri, este cu putinţă - şi aceasta ne-o va da rugăciunea lui Iisus, când se va altoi în inima noastră Cum se va săvârşi aceasta ? Cine poate spune, cum ? Fapt este că după o vreme, ea ni se va altoi în inimă. Cel ce se osteneşte, ajunge să-şi dea seama de lucrul acesta, fără să ştie cum s-a săvârşit în sine altoirea. Osteneala..., umblarea înaintea lui Dumnezeu, printr-o cât se poate mai deasă repetare a acestei rugăciuni. De îndată ce vezi că ai o clipă de răgaz, îndată apucă-te de ea, şi ţi se va da. Citirea face parte din numărul mijloacelor de înnoire şi de înviorare a rugăciunii lui Iisus. Ni se dă sfatul să citim mai mult despre rugăciune.

56. Când omul are pomenirea de Dumnezeu, care întreţine frica lui Dumnezeu în inimă, atunci toate merg bine, dar când ea slăbeşte sau se păstrează numai în cap, atunci toate merg strâmb şi pieziş.

57. Luarea aminte la ceea ce este în inimă şi la ceea ce iese dintr-însa, este un lucru de căpetenie într-o dreaptă viaţă de creştin. Prin aceasta se pune orânduirea cuvenită în cele dinlăuntru, cât şi în cele din afară. Dar luarea aminte trebuie să fie întotdeauna însoţită de cugetare, ca să putem astfel vedea lămurit ceea ce se petrece înlăuntru şi ceea ce ni se cere din afară. Fără cugetare, nici luarea aminte nu e bună de nimic.

58. Se poate întâmpla, ca în timpul îndeplinirii ascultării noastre din afară să fim lipsiţi de lucrarea cea lăuntrică, şi viaţa noastră să rămână astfel stearpă pentru suflet. Cum scăpăm din această încurcătură ? E nevoie ca la orice lucru să venim cu o inimă plină de frica lui Dumnezeu. Dar, pentru ca inima să ne fie în această stare plină de frica lui Dumnezeu, trebuie ca s-o lumineze neîncetat gândul la Dumnezeu. Cugetarea de Dumnezeu va fi uşa prin care va intra sufletul în viaţa cea lucrătoare. Toată osteneala acum trebuie să fie îndreptată numai spre ţinta aceasta, să cugetăm neîncetat spre Dumnezeu sau în prezenţa lui Dumnezeu ("Căutaţi-L pe Dumnezeu... Căutaţi-L faţa lui..."). Iată în ce stă trezvia şi rugăciunea minţii. Dumnezeu este pretutindenea; fă ca şi gândul tău să fie peste tot cu Dumnezeu. Dar cum trebuie să săvârşim aceasta ? Gândurile se îmbulzesc, precum ţânţarii în stufişurile lor, iar asupra gândurilor dau năvală şi simţurile inimii. Pentru ca gândul să se lipească numai la un singur lucru, stareţii aveau obiceiul să-şi agonisească o anumită deprindere neîntreruptă din rostirea unei scurte şi mici rugăciuni; prin deprindere şi prin repetare, această mică rugăciune se lega atât de puternic de limbă, încât ea însăşi o zicea mereu de la sine. Cugetul prin această repetare, se lipea şi el de rugăciune, iar printr-însa şi de gândirea neîncetată despre Dumnezeu. Prin agonisirea acestei deprinderi, rugăciunea se lega de pomenirea de Dumnezeu, iar Pomenirea lui Dumnezeu se lega de rugăciune, şi aşa ele se sprijineau una pe alta. Iată ce este umblarea în faţa lui Dumnezeu. Rugăciunea minţii se face atunci când cineva întărindu-se cu atenţia în inimă, înalţă de acolo rugăciunea către Dumnezeu. Iar lucrarea minţii este atunci când cineva stând cu luare-aminte în inimă, cu pomenirea lui Dumnezeu, taie oricare alt gând, care încearcă să pătrundă în inimă.

59. Prea Cuviosul Nil Sorschi spune : "pentru ca în timpul săvârşirii rugăciunii minţii să nu cădem în înşelare, nu trebuie să îngăduim în noi niciun fel de înfăţişări, niciun fel de chipuri sau vedenii, fiindcă zborul gândurilor, puternicele imagini şi mişcări nu contenesc nici atunci, când mintea se află în inimă şi săvârşeşte rugăciunea şi nimeni nu este în stare să pună stăpânire asupra lor, afară de cei ce au dobândit darul Sf. Duh al desăvârşirii şi afară de cei ce şi-au câştigat prin Iisus Hristos o minte neclătinată

60. Un oarecare frate, cu numele Ioan, a venit dintr-o ţară de lângă mare, la acel mare sfânt care a fost Părintele Filimon, şi îmbrăţişându-i picioarele, i-a spus : "Ce să fac părintele meu, ca să mă mântuiesc ? Eu văd că mintea se risipeşte şi rătăceşte prin lucruri; încoace şi încolo, unde nu trebuie". El, după ce tăcu puţin, i-a spus : "Această neputinţă este proprie oamenilor din afară şi rămâne în tine pentru că nu ai încă o desăvârşită dragoste pentru Dumnezeu; întrucât în tine n-a răsărit căldura iubirii şi cunoaşterii Lui". Fratele îl întrebă : "Ce să fac dar" ? "Du-te, răspunde el, aibi deocamdată în inimă o lucrare ascunsă; ea poate să-ţi cureţe mintea de aceste gânduri". Fratele neînţelegând cele spuse, îi zice stareţului : "Ce este lucrarea ascunsă ?" - "Du-te, răspunse el, trezeşte-te în mintea ta şi în inima ta şi spune cu trezvie, cu frică şi cu cutremur : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" ! Tot aşa şi fericitul Diadoh rânduieşte o lucrare asemănătoare unui nou începător. "Fratele s-a dus de la el şi, prin ajutorul lui Dumnezeu în lucrarea lui, precum şi prin rugăciunile părintelui, el a început să se liniştească şi a gustat dulceaţa acestei îndeletniciri; numai că această lucrare n-a ţinut multă vreme şi cum el s-a abătut de la ea şi n-a fost în stare să o facă cu trezvie şi să se roage, a venit din nou la stareţ şi i-a povestit cele ce i s-au întâmplat. Acesta îi. Spune : " Iată că tu ai cunoscut acum cărarea liniştirii şi lucrarea lăuntrică şi ai gustat din dulceaţa ei. Aşadar să ai în inima ta următoarele : ori de mănânci, ori de bei, ori de stai de vorbă, ori de eşti în afară de chilie sau în călătorie, nu uita să faci această rugăciune cu gând treaz şi cu minte atentă şi să cânţi şi să te îndeletniceşti cu rugăciunile şi cu psalmii. Chiar în timpul îndeplinirii unei oarecare trebuinţe, să nu-ţi fie mintea deşartă, ci să se ocupe în taină cu lucrarea şi să se roage. Întotdeauna când te duci să te culci, şi când te scoli şi când mănânci şi când bei, şi când stai cu cineva de vorbă, păzeşte-ţi inima printr-o îndeletnicire cu psalmii sau cu rugăciunea : "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" ! Pe care o săvârşeşti cu mintea în ascuns.

61. În rugăciunea contemplativă cea prea curată, cuvântul ca şi însăşi gândurile dispar, dar nu pentru că tu vrei aceasta, ci pentru că aşa se ajunge de la sine aceasta. Rugăciunea minţii trece în rugăciunea inimii sau mai bine în cea făcută şi cu mintea şi cu inima. Ivirea ei se face deodată cu naşterea căldurii în inimă. O altă rugăciune nici nu mai este în curgerea obişnuită a vieţii duhovniceşti. Rugăciunea săvârşită cu mintea şi cu inima poate să se înfigă adânc în inimă şi să ajungă astfel fără de cuvinte şi fără de gânduri, nemaifiind decât o stare de înfăţişare înaintea lui Dumnezeu şi cădere plină de evlavie şi de dragoste la aşternutul picioarelor Lui. Aşa e tot aceea cu simplă tragerea la lăuntru în faţa lui Dumnezeu pentru rugăciune sau cu aflarea duhului de rugăciune. Totuşi, încă şi aceasta nu este o rugăciune a contemplaţiei care este o şi mai înaltă stare de rugăciune şi se iveşte din când în când în aleşii lui Dumnezeu.

62. "Fie că mănâncă sau bea, că şade sau slujeşte sau călătoreşte sau orice altceva ar face, monahul trebuie să cheme neîncetat : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ! Pentru ca numele lui Iisus coborându-se înlăuntrul inimii, el să-l smerească pe balaurul care, se află acolo, iar pe suflet să-l mântuiască şi să-i dea viaţă. Prin urmare, tu să petreci pururea cu numele Domnului Iisus, pentru ca inima ta să-L înghită pe Domnul, iar Domnul pre inima ta şi aceşti doi, una vor ajunge. Nu vă despărţiţi inima de Dumnezeu, dar petreceţi cu El şi inima păziţi-o întotdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii şi ea nu va mai cugeta la nimic altceva - pentru ca să se slăvească Hristos în voi".

63. De aceea, slăviţii noştri povăţuitori şi îndrumători ne învaţă cu multă înţelepciune, atât pe noi, cât mai ales pe aceia care au dorinţa să pătrundă deplin în aria liniştii cea de Dumnezeu lucrătoare, să-şi închine viaţa lui Dumnezeu şi, lepădându-se de lume, mai ales înainte de orice altă lucrare şi grijă, să se roage Domnului şi de la El să ceară milă cu o neîndoită încredere, avându-şi ca pe un lucru şi ca pe o îndeletnicire neîncetata chemare a Prea Sfântului şi Prea dulcelui Său nume, purtându-L întotdeauna în minte, în inimă şi pe buze şi să-şi dea silinţa să-L dobândească prin orice mijloc şi să răsufle cu El şi să trăiască şi să doarmă şi să privegheze şi să meargă şi să mănânce şi să bea - şi orice ar fi să facem, numai aşa să-l facem. Că aşa precum prin lipsa Lui toate relele năpădesc peste noi fără să îngăduie vreun loc pentru ceva de suflet folositor, tot aşa şi prin prezenţa Lui se izgoneşte tot ce este potrivnic şi niciun neajuns nu mai avem în cele bune şi toate ajung cu putinţă de îndeplinit, după cum însuşi Domnul ne-a vestit : "Cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce multă roadă, că fără Mine nimic nu puteţi face" (Ioan, 15, 5).

64. Într-adevăr, de doreşti ca gândurile tale împreună cu ruşinea să ţi le acoperi, să te linişteşti cu sufletul împăcat şi să te trezeşti în inimă, fără osteneală, lipeşte-ţi rugăciunea lui Iisus de răsuflare şi în puţine zile vei vedea toate acestea aievea în faptă. 65. Ce caută cei credincioşi prin rugăciunea lui Iisus ? Să-ţi coboare în inimă focul cel plin de dar şi aşa să înceapă rugăciunea neîncetată, lucru prin care se hotărăşte o stare plină de dar. Se cuvine să ştim că rugăciunea lui Iisus - îndată ce ne-a căzut pe inimă scânteia dumnezeiască - suflă asupra ei şi o preschimbă în flacără; ea însă nu dă această scânteie, ci numai mijloceşte primirea ei. Prin ce mijloace ? Prin faptul că adună gândurile într-o unitate şi-i dă sufletului putinţa să stea înaintea lui Dumnezeu şi să umble în prezenţa Lui. Principalul este starea şi umblarea înaintea lui Dumnezeu însoţite de strigătul pornit din inimă spre El Aşa a făcut Maxim Cavsocalivitul. Aşa să facă toţi cei ce caută focul cel plin de dar şi care nu-şi pun grija lor în cuvinte şi în poziţia trupului. Domnul Dumnezeu la inimă se uită. Vorbesc aşa pentru faptul că unii uită cu totul de strigătul pornit din inimă. Toată grija lor se reduce la cuvinte şi la poziţia trupului. Aceştia după ce rostesc cu mătăniile în acea poziţie anumită, un anumit număr dat din rugăciunile lui Iisus, află în aceasta o anumită linişte, cu o oarecare părere înaltă de sine şi cu osândirea celor ce umblă la biserică, la rugăciunea obştească făcută după tipic. Unii ca aceştia îşi petrec aşa viaţa lor toată şi rămân lipsiţi de dar. Dacă m-ar întreba cineva, cum să-mi împlinesc lucrarea rugăciunii, i-aş spune : obişnuieşte-te să umbli în prezenţa lui Dumnezeu, păstrează mereu pomenirea lui Dumnezeu şi fi cu evlavie; pentru ţinerea mereu trează a acestei pomeniri alege-ţi câteva rugăciuni mici şi scurte sau ia chiar cele douăzeci şi patru rugăciuni mici, făcute de Sfântul Ioan Gură de Aur şi repetă-le adesea cu gândul şi simţirea trebuincioasă. Pe măsura deprinderii, mintea se va lumina de amintirea lui Dumnezeu şi inima se va încălzi. În această stare, în sfârşit, îţi va cădea pe inimă scânteia dumnezeiască - licărul acela de dar, ca o rază. El nu poate fi iscat prin nimic, porneşte de-a dreptul din Dumnezeu. Dar după aceasta poţi rămâne numai cu rugăciunea lui Iisus şi prin ea să sufli în scânteia ta de rugăciune până se va preface în flacără. Drumul cel drept acesta este.

66. Mai târziu, când vei băga de seamă că şi încă cineva începe să se ocupe şi să se adâncească în rugăciune, puteţi să-i propuneţi să facă rugăciunea lui Iisus neîncetat şi, odată cu aceasta, să păzească pomenirea de Dumnezeu cu frică şi cu evlavie. Rugăciunea e lucrul cel de căpetenie. Iar ceea ce mai întâi se caută în rugăciune e primirea acelui mic foc, care i s-a dat lui Maxim Cavsocalivitul. Acest mic foc nu se atrage prin niciun fel de meşteşug, ci se dă liber de darul lui Dumnezeu. Lucrul pentru care se cere osteneli în rugăciune, aşa cum scrie Sfântul Macarie : Vrei să dobândeşti rugăciunea, spune el, osteneşte-te în rugăciune. Dumnezeu văzând cu câtă osârdie cauţi rugăciunea îţi va da ţie rugăciunea (Cuv.1, cap.13).

67. În practicile obişnuite de practica evlavioasă cele spuse cu privire la deprinderea rugăciunii lui Iisus sunt îndreptăţite în chip vădit. Într-însa se află puţine cuvinte, dar ele înlocuiesc totul. Este recunoscut din vechime, că deprinzându-te să te rogi cu această rugăciune, poţi să înlocuieşti printr-însa toate rugăciunile orale. Și este oare cineva dintre cei care râvnesc mântuirea, care să nu cunoască această lucrare ? După descrierile Sfinţilor Părinţi, mare este puterea acestei rugăciuni; şi toate acestea vedem din practică cum că nu toţi au deprins-o, nu toţi sunt părtaşi la această putere, nu toţi gustă roadele ei. Pentru ce se întâmplă una ca aceasta ? Pentru că ei vor să ia prin propriile puteri în stăpânirea lor ceea ce aparţine darului lui Dumnezeu şi ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu. Ca să începem să repetăm această rugăciune dimineaţa, seara, când mergem, sau când ne-am aşezat, când stăm culcaţi, în timpul lucrului sau în timpul liber. - Asta este treaba noastră; pentru aceasta nu se cere un ajutor deosebit de la Dumnezeu. Ostenindu-ne mereu în aceeaşi direcţie, putem ajunge singuri până acolo încât limba va repeta mereu această rugăciune, chiar fără conştiinţa noastră. După aceasta poate urma o oarecare împăcare a gândurilor şi chiar, în felul ei, o căldură a inimii, dar toate acestea pot fi, cum spune în Filocalie Nichifor Monahul, doar lucrarea şi roada silinţelor noastre. A ne opri la aceasta este tot una cu a ne mulţumi cu dibăcia papagalului să rostim cuvinte anumite, fie chiar de felul cum sunt : "Doamne miluieşte". Roada, care se va agonisi aici, va fi una cu aceasta; tu vei socoti că ai ceea ce deloc nu ai. Aşa se întâmplă celor ce în timpul deprinderii cu această rugăciune şi aceasta întrucât ea atârnă de noi, nu ajung să-şi poată da seama în ce anume constă fiinţa ei. Și nedându-şi seama de aceasta, ei se mulţumesc cu micile începuturi, arătate mai sus, ce provin din fireasca ei lucrare şi, în acest chip curmă căutarea ei. Cela ce însă va descoperi această conştiinţă, acela nu-şi va mai întrerupe căutarea; ci dimpotrivă, văzând că oricât s-ar strădui el să lucreze după îndrumările bătrânilor, tot nu se dau pe faţă roadele aşteptate, îşi taie orice aşteptare de roade de la propria lui stăruinţă şi-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Când se va petrece aşa ceva în sufletul celui ce se roagă, abia atunci se va da putinţă darului că să lucreze; darul vine el în clipa pe care numai el o ştie şi el îţi altoieşte rugăciunea aceasta în inimă. Atunci, după cum spun stareţii, în ce priveşte ordinea din afară va rămâne aceeaşi, dar nu va rămâne acelaşi lucru în ce priveşte puterea lăuntrică. Ceea ce s-a spus despre această rugăciune, se potriveşte cu orice lucrare ce priveşte viaţa duhovnicească. Luaţi de pildă, pe cineva mânios şi presupuneţi că a ajuns la râvna de a-şi stinge mânia şi a-şi dobândi blândeţea. În cărţile ascetice se găsesc toate îndrumările de trebuinţă, care ne arată cum să ne călăuzim să ajungem la aceasta. El îşi însuşeşte toate acestea şi începe să lucreze potrivit îndrumărilor citite. Dar până unde va ajunge el cu propriile sale puteri ? Nu mai departe decât până la tăcerea gurii în vremea supărării, cu o oarecare îmblânzire a supărării însăşi; dar pentru ca să stingă cu totul mânia şi să introducă în inimă blândeţea, până aici însă el nu va ajunge niciodată. Una ca aceasta nu se întâmplă decât abia atunci, când vine darul şi altoieşte el blândeţea în inimă. Tot aşa se întâmplă şi în toate celelalte nevoinţe. Orice rod de viaţă duhovnicească ai căuta, de căutat, tu să-l cauţi cu toată stăruinţa ta, dar să nu aştepţi rodul din chiar căutarea aceasta şi din silinţele tale, ci descoperă-ţi tristeţea ta înaintea Domnului, fără să socoteşti ceva de partea ta, şi atunci El va face (Ps. 36, 6). Tu roagă-te : "Doamne, eu am dorirea, doresc, caut, dar Tu dă-mi viaţă întru dreptatea Ta". Însuşi Domnul a hotărât aşa : "Fără de mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). Și această lege se îndeplineşte în viaţa duhovnicească cu precizie, fără să se abată măcar un fir de păr de la ceea ce s-a hotărât. Când unii întreabă : ce trebuie să fac spre a dobândi cutare sau cutare virtute ? Se poate răspunde tuturor : întoarce-te spre Domnul şi El ţi-o va da; nu este alt mijloc de a primi cele căutate.

68. Acum vă voi descrie şi despre mijloacele, prin care ni se descoperă cum putem aprinde acest mic foc, ce arde necontenit, sau căldura în inimă. Amintiţi-vă cum ia fiinţă căldura cea din lumea fizică : se freacă un lemn de un alt lemn, de unde se iscă şi căldura şi de asemeni şi focul; se ţine un obiect la soare şi el se înfierbântă, dar dacă mai multe raze se vor concentra, atunci el se va aprinde. Mijlocul de a naşte căldura duhovnicească se aseamănă cu acesta. Ostenelile sunt frecuşurile nevoinţelor ascetice; ţinerea în soare este rugăciunea minţii la Dumnezeu. Prin ostenelile nevoinţelor, focul se poate aprinde şi în inimă, dar nu degrabă, de vor rămâne numai ele singure; calea aceasta are multe piedici. De aceea, râvnitorii mântuirii, cei din vechime, fiind încercaţi în viaţa duhovnicească, şi fără să dea înapoi faţă de aceste osteneli, au descoperit prin insuflarea dumnezeiască şi au dat spre întrebuinţare tuturor un alt mijloc spre încălzirea inimii, care pe deasupra, este cel mai simplu şi mai uşor la înfăţişare, dar nu mai puţin greu de îndeplinit, care duce totuşi lesne la scopul dorit; este rugăciunea minţii săvârşită cu toată cuviinţa în faţa Domnului Mântuitor. Ea constă în cele ce urmează : stai cu tot cugetul şi cu luare aminte în inimă şi, având încredinţarea că Domnul e aproape şi ia seama la tine, cheamă-L cu umilinţă : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" sau păcătoasa - şi fă aceasta neîncetat şi în biserică şi acasă, şi pe drum şi în timpul lucrului, şi în vremea mesei şi în aşternut, într-un cuvânt, din clipa în care vei deschide ochii şi până în clipa când îi vei închide. Asta va fi întocmai ca şi cum ai ţinea un lucru în faţa soarelui, pentru că în această lucrare te ţii înaintea feţei lui Dumnezeu, care este soarele lumii cugetătoare. Trebuie să ştim, că roadele acestei rugăciuni încep atunci, când ea se va altoi aievea în inimă şi se va adânci în ea; dar pentru aceasta trebuie să ne ostenim de a o săvârşi din deprindere; pentru aceasta, trebuie să ne hărăzim în chip deosebit, numai şi numai pentru săvârşirea ei, o anumită parte din vreme, dimineaţa şi seara. Când toate acestea se vor face cu stăruinţă osârdnică, fără de vreo lenevire şi fără încetare - milostiv e Dumnezeu - se va aprinde focul mic din inimă, care va mărturisi despre, naşterea vieţii lăuntrice duhovniceşti" ce se face în vremea concentrării fiinţei noastre sau despre împărăţia Domnului în noi. Semnul caracteristic ce vădeşte starea aceasta, când se deschide Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru sau, ceea ce este tot una, când se aprinde focul duhovnicesc în inimă din legătura noastră cu Dumnezeu, este petrecerea cea dinlăuntru. Conştiinţa se aduce mereu pe sine în inimă şi stă în faţa lui Dumnezeu, revărsându-şi înaintea Lui simţămintele sale, iar mai mult decât orice căzând cu durere la picioarele Lui în smerite simţăminte de pocăinţă, gata fiind să-şi închine întreaga viaţă numai în slujba Iui. O astfel de aşezare sufletească se statorniceşte zilnic, din clipa când te trezeşti din somn, se păstrează toată ziua în vremea tuturor ostenelilor şi îndeletnicirilor şi nu pleacă până ce somnul nu închide ochii. Odată cu statornicirea acestei aşezări, se pune capăt întregii stări de clătire lăuntrică, ce ne-a bântuit până în acest moment; în perioada căutării, în această obositoare stare de trecere, cum o numeşte cineva (Speranschi). Rătăcirea în gânduri, ce nu se putea opri până acum, se curmă; atmosfera sufletului ajunge curată şi fără niciun nor : în mijlocul ei stă numai gândul şi aducerea aminte de Domnul. De aici vine lumina în toate cele lăuntrice. Totul acolo este limpede, fiecare mişcare e cercetată şi e preţuită după vrednicie, prin lumina minţii, cea care se zămisleşte de la faţa Domnului contemplat. Ca urmare, orice gând rău, şi simţământ rău care înclină să se nască în inimă, întâmpină o împotrivire, chiar în starea lor de încolţire şi sunt alungate. Dar de se va furişa ceva potrivnic împotriva voii, să te spovedeşti îndată cu smerenie înaintea lui Dumnezeu şi să te curăţeşti printr-o pocăinţă lăuntrică sau printr-o mărturisire în afară, aşa încât să-ţi păstrezi întotdeauna conştiinţa curată în faţa Domnului la vremea rugăciunii, care se şi aprinde neîncetat în inimă. Căldura neîncetată a rugăciunii este sufletul vieţii acesteia, aşa încât odată cu încetarea acestei călduri încetează însăşi mişcarea vieţii duhovniceşti, precum cu încetarea respiraţiei încetează viaţa trupească.

69. Nu spun, că ai făcut totul de îndată ce ai ajuns la această stare de legătură simţită. Prin aceasta se pune numai un început pentru o nouă treaptă sau pentru o nouă perioadă de viaţă creştină. De aici începe transfigurare, schimbarea la faţă a sufletului şi a trupului în duhul unei vieţi trăite în Iisus Hristos, sau mai bine zis, duhovnicirea lor. Punând stăpânire pe sine însuşi, omul va începe să introducă aievea întru dânsul tot ce este adevăr, tot ce este sfinţenie şi tot ce este puritate şi să izgonească tot ce este minciună; toată lucrarea păcătoasă şi trupească. Și până aici el se ostenea cu aceleaşi nevoinţe, dar din când în când era furat; ceea ce izbutea să zidească era aproape într-o clipă dărâmat. Acum însă lucrurile nu se mai petrec astfel : Omul s-a ridicat pe picioare puternice şi; fără să se dea bătut în faţa împotrivirilor, îşi duce mai departe zidirea de sine după toată cuviinţa. El se învredniceşte a primi, după cuvintele lui Varsanufie, focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ - şi în acest foc încep a se mistui toate puterile firii celei omeneşti. Dacă printr-o îndelungată frecare puteţi trezi focul şi-l puteţi pune în lemne, lemnele se vor aprinde şi arzând vor scoate trosnete şi fum atâta vreme cât ele vor fi în starea mistuirii. Dar cele mistuite se văd pătrunse de foc, răspândind o lumină plăcută, fără fum şi fără trosnet. Aşijderea se petrece şi în cele dinlăuntrul nostru. Odată focul primit, se începe mistuirea. Cât fum şi câte trosnete au loc în acest timp, ştiu cei ce au încercat lucrarea. Dar când totul se va mistui - fumul şi trosnetele încetează şi înlăuntru se vede numai lumina. Această stare este o stare de curăţie; până la ea calea e lungă. Dar Domnul e mult milostiv şi atotputernic. Este vădit, că celui care a primit focul legăturii simţite cu Dumnezeu nu îi stă înainte chiar pacea, ci osteneală grea, dar o osteneală dulce şi rodnică; pe când până acum ea era şi amară şi puţin rodnică, dacă nu era stearpă şi cu totul fără rod.

70. Pe măsură ce vei deprinde să te rogi cum trebuie, cu rugăciunile străbune, în tine vor începe să se trezească şi întoarcerile şi chemările tale proprii către Dumnezeu în timpul rugăciunii. Să au treci niciodată cu vederea aceste ţâşniri către Domnul ce se ivesc în sufletul tău, ci ori de câte ori se vor ivi, opreşte-te şi roagă-te cu această rugăciune a ta. Să nu crezi, că rugându-te astfel faci un lucru spre paguba rugăciunii - nu; tocmai aşa te rogi cum se cuvine şi această rugăciune mai lesne ajunge la Dumnezeu. Tocmai de aceea, s-a şi hotărât o pravilă ce este dată de toţi : fie în biserică, fie acasă, sufletul tău de va voi să se roage prin cuvinte proprii, iar nu prin vorbe străine - dă-i libertatea să se roage, chiar de se va ruga singur în tot timpul slujbei, iar acasă va rămânea în urmă cu pravila rugăciunilor şi nu se va izbuti să şi-o facă Atât primul cât şi al doilea chip din acest fel de rugăciune - fie că se face după cărţile de rugăciune cu luare-aminte şi cu gânduri şi simţăminte evlavioase corespunzătoare, fie că se face fără ele, adică prin cuvinte proprii - sunt plăcute lui Dumnezeu. Lui nu-I sunt plăcute rugăciunile numai atunci, când cineva le citeşte acasă fără atenţie sau când cineva stă în biserică la slujbă fără luare aminte; limba le citeşte sau urechea le aude, iar gândurile rătăcesc cine ştie unde. În aşa ceva nu se află niciun fel de rugăciune. Dar rugăciunea necitită, ci rostită prin cuvinte proprii e mai aproape de firea rugăciunii în sine şi dă multe roade : De aceea, se dă sfatul să nu aştepţi întotdeauna până când ţi se va deştepta dorinţa să te rogi singur, ci forţează-te să te rogi astfel de silă şi nu numai în timpul slujbei bisericeşti şi în timpul rugăciunilor citite tare acasă, ci chiar în toată vremea. Pentru ca să te deprinzi cu această osteneală de a te sili pe tine însuţi la rugăciune, rugătorii cei încercaţi au ales o rugăciune către Domnul şi Mântuitorul Nostru Iisus Hristos şi au statornicit ei anumite reguli după care trebuieşte făcută, pentru că din ajutorul ei să creşti în tine rugăciunea ta proprie. Acest lucru e simplu. Stai cu mintea în inimă înaintea Domnului şi te rogi Lui : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" ! Aceasta trebuie s-o facă acasă înainte de rugăciunile cu glas tare, în intervalele dintre rugăciunile grăite şi la sfârşitul lor, atât în biserică, cât şi toată ziua, pentru ca toate clipele zilei să fie umplute de rugăciune. Această rugăciune mântuitoare este de obicei, la început ostenitoare, lucrătoare. Dar dacă nu se va lenevi cineva în săvârşirea ei, ea va deveni chiar de sine mişcătoare, se va face singură, întocmai cum un pârâiaş care murmură în inimă, Face să te osteneşti, ca s-o dobândeşti. Ostenitorii care au propăşit în rugăciune, ne arată că nu e nevoie de o prea mare osteneală pentru ca să ajungi aici, nici de o prea trainică încordare în rugăciune, ci este trebuinţă ca, înainte sau după pravilă de rugăciune, de dimineaţă sau de seară, ba chiar şi ziua, să fixezi câtva timp pentru săvârşirea acestei unice rugăciuni şi fă-o astfel : aşează-te, sau mai bine stai, cum se cuvine să stai la rugăciune, concentrează-te cu luare aminte în inimă, înaintea Domnului, suind la încredinţarea că El este aici şi ia seama la tine şi cheamă-L : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Și fă închinăciuni, până la brâu sau până la pământ. Fă aşa un sfert de ceas, mai mult sau mai puţin, după cum îţi vine mai bine. Cu cât te vei trudi cu mai multă osârdie, cu atât mai repede această rugăciune ţi se va altoi în inimă. E mai bine să te apuci de treabă cu mai multă râvnă şi să nu cedezi până nu vei ajunge la cele dorite, sau până când această rugăciune va începe să se mişte singură în inimă; după aceasta, trebuie numai să păstrezi ce ai dobândit. Căldura inimii sau aprinderea duhului, de care a fost vorba mai înainte, vin pe această cale. Cu cât mai mult se înfige în inimă rugăciunea lui Iisus, cu atât mai tare, se încălzeşte inima, şi cu atât rugăciunea ajunge mai de sine mişcătoare, aşa că focul vieţii duhovniceşti se înflăcărează în inimă şi arderea ei ajunge neîncetată pe măsură ce rugăciunea lui Iisus va cuprinde întreaga inimă şi va ajunge necurmat mişcătoare. Din această pricină, cei ce s-au învrednicit de naşterea unei vieţi desăvârşite, lăuntrice, se roagă aproape întotdeauna cu această rugăciune, printr-însa hotărând şi pravila lor de rugăciune.

71. Sfântul Grigorie Sinaitul spune : "Ceea ce am primit noi întru Hristos la Sfântul Botez, nu se nimiceşte, ci se află numai îngropat, aşa cum se află în pământ o comoară. Atât dreapta socoteală, cât şi recunoştinţa cer să ne îngrijim ca s-o dezgropăm şi s-o scoatem la arătare această comoară. Următoarele mijloace duc la aceasta : mai întâi darul acesta se descoperă prin îndeplinirea cu trudă a poruncilor. În măsura în care împlinim poruncile, în aceiaşi măsură darul îşi descoperă inima şi strălucirea lui. În al doilea rând, darul acesta iese cu totul la iveală, şi se desăvârşeşte printr-o neîncetată chemare a Domnului Iisus sau, ceea ce e tot una, prin necurmata aducere aminte de Dumnezeu. Și întâiul mijloc este puternic, dar cel de-al doilea este încă şi mai puternic, aşa încât, chiar şi cel dintâi primeşte de la cel de al doilea puterea lui întreagă. De aceea, dacă cu sinceritate voim să descoperim sămânţa cea de dar în ascuns sădită în noi, atunci să ne însuşim cât mai grabnic descoperirea lucrării inimii şi să ţinem aşa mereu această lucrare unică a rugăciunii, cea fără de chip şi fără de închipuiri, până ce ne va aprinde inima şi ne va înflăcăra până la negrăita dragoste de Dumnezeu.

72. Această rugăciune e numită a lui Iisus, pentru că este îndreptată către Domnul Iisus şi este aşa, chiar după alcătuirea ei, să fie cuvântată ca orice altă rugăciune scurtă. Ea este a minţii şi se cade să se numească astfel, atunci când este înălţată nu numai prin cuvântul cel simplu, ci încă şi cu mintea, precum şi cu inima, adică cu conştiinţa cuprinsului ei, şi cu simţirea ei, dar, mai ales. - Când printr-o întrebuinţare mai îndelungată, făcută cu toată luarea aminte, acestea se contopesc aşa de bine cu mişcările duhului, încât ele singure se văd de faţă înlăuntru, iar cuvintele parcă nici n-ar fi. De altminteri, orice rugăciune mică şi scurtă poate să se ridice până la această treaptă. Numai că rugăciunea lui Iisus are o întâietate, fiindcă, ne uneşte sufletul cu însuşi Domnul Iisus, iar Domnul Iisus este unica uşă ce duce la legătura cu Dumnezeu, spre căutarea Căruia anume se şi sileşte toată rugăciunea. El însuşi a şi spus : "Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine". (Ioan, 14, 6). De aceea, cel ce o dobândeşte, îşi dobândeşte toată puterea de a-şi zidi lăcaşul său lăuntric, ce se întrupează în noi înşine, lucrare în care constă însăşi mântuirea noastră. Auzind toate acestea, nu te vei mira de ce râvnitorii mântuirii nu cruţau o osteneală, stăruindu-se să capete deprinderea acestei rugăciuni şi să-şi însuşească puterea ei. Ia pildă şi tu de la ei ! Deprinderea rugăciunii lui Iisus în forma ei de din afară, stă în crearea unei stări în care rugăciunea să se poată rosti singură şi neîncetat cu limba, iar în forma ei lăuntrică stă în concentrarea atenţiei minţii în inimă şi în starea neîncetată în faţa lui Dumnezeu ce se petrece acolo, însoţită de o căldură a inimii după feluritele ei trepte, de tăierea tuturor gândurilor şi mai ales, de căderea zdrobită şi smerită la aşternutul picioarelor Domnului. Pun început acestei deprinderi, printr-o cât se poate mai deasă repetare a acestei rugăciuni prin toată luarea aminte întru inimă. Statornicindu-se ea; deasa repetare, strânge mintea într-o unitate, în aşezarea înaintea Domnului. Statornicirea unei stări lăuntrice este însoțită de încălzirea inimii şi alungarea gândurilor, chiar şi a celor simple, iar nu numai a celor pătimaşe. Când în inimă va începe să se încălzească în mod neîncetat focul de alipire către Dumnezeu, atunci împreună cu aceasta, se va instala înlăuntru o întocmire paşnică a inimii întovărăşită de o zdrobită şi smerită cădere cu mintea în faţa Domnului. Până aici ajunge propria noastră osteneală cu ajutorul darului lui Dumnezeu. Ceea ce se poate săvârşi în lucrarea rugăciunii pe o treaptă mai înaltă decât cea arătată mai sus, va fi numai darul Sfântului Duh. La Sfinţii Părinţi se aminteşte numai de această treaptă, pentru cel ce a ajuns la hotarul arătat, să nu creadă că el nu mai are ce dori şi să nu-şi închipuie că el se află pe culmea cea mai înaltă de desăvârşire în ale rugăciunii sau în cele duhovniceşti. Nu te grăbi să rosteşti o rugăciune după alta, ci rosteşte-le cu măsurată lungime, aşa cum de obicei se spun ele în faţa unei feţe slăvite, când cineva i se roagă pentru ceva. Totuşi, nu te îngriji numai de cuvinte, ci mai ales de faptul ca mintea să fie în inimă, şi să stea în faţa lui Dumnezeu, ca înaintea unuia care se află prezent, cu deplină conştiinţă a slavei, a darului şi a dreptăţii Lui. Ca să scapi de cele de greşeală, tu să ai un sfătuitor, un părinte duhovnicesc sau un sfătuitor - un frate de acelaşi gând cu tine; şi încredinţează-le lor tot ce ți se întâmplă în vremea unei astfel de osteneli. Iar tu însuţi lucrează cu cea mai mare simplitate, în cea mai adâncă smerenie şi fără să socoteşti că al tău e succesul. Să ştii că adevărata izbândă se petrece înlăuntru, lucru care nu se poate băga de seamă, fără să se dea pe faţă, aşa cum se face şi creşterea trupului. De aceea, când vor răsuna înlăuntrul tău cuvintele : a, iat-o : să ştii că aceasta este răsunetul din partea vrăjmaşului, care-ţi scoate ceva părelnic, în locul realităţii. Aici se ascunde începutul propriei înşelări; înăbuşă îndată acest glas : altminteri el ca o trâmbiţă va răsuna în tine, hrănind îngâmfarea de sine.

73. Trebuie să ştii că semnul adevăratei nevoinţe şi totodată, condiţia propăşirii ce se face printr-însa, este suferinţa încercată în osteneală. Cel ce umblă fără suferinţă nu va primi roade. Îndurarea cu inima şi cu osteneala trupească pun în vileag darul Sfântului Duh, ce se dă fiecărui credincios la Sfântul Botez, care din pricina nepăsării faţă de împlinirea poruncilor se îngroapă în patimi, dar care din negrăita milă dumnezeiască învie din nou întru pocăinţă. Prin urmare, nu fugi de osteneli din pricina durerilor cu care vin ele întovărăşite, ca să nu fii osândit pentru nerodire şi să nu auzi : "luaţi de la el talantul". Orice nevoinţă trupească sau sufletească, care nu este însoţită de suferinţă şi care nu cere osteneală, nu aduce roade : "Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi năvălitorii pun mâna pe ea" (Mat.11,12). Mulţi s-au ostenit ani îndelungaţi fără durere şi încă se mai ostenesc, dar din pricina acestei lipse de suferinţă s-au aflat străini la curăţia însăşi şi n-au fost părtaşi Duhului Sfânt, ca unii ce au. Cei ce sunt în stadiul de lucrători, se pare că se ostenesc mult în nepăsarea şi în slăbănogirea lor, dar nu adună niciun fel de roade din pricină că nu încearcă nici o suferinţă. Dacă, potrivit proorocului, nu se va zdrobi grumazul nostru, slăbind din pricina ostenelilor postului şi dacă nu vor ridica în inimă simţămintele pline de durere ale zdrobirii şi nu ne vom îndurera ca femeia care e gata să nască, nu vom putea da naştere duhului de mântuire pe pământul inimii noastre.

ROADELE RUGĂCIUNII
   74. Cele dintâi roade ale rugăciunii le căpătăm, aflând noi luare aminte şi smerenie. Aceste roade se arată înaintea celorlalte din rugăciunea săvârşită aşa cum se cuvine, dar mai ales din rugăciunea lui Iisus, a cărei lucrare stă mai presus decât cântarea de psalmi, şi de celelalte rugăciuni grăite. Din luarea aminte se naşte umilinţa, iar din umilinţă se adânceşte luarea aminte. Ele se împuternicesc, născându-se una pe alta; ele aduc rugăciunii o adâncire, dând cu încetul viaţă inimii; ele îi aduc curăţenie, înlăturând risipirea şi visarea. Ca şi adevărata rugăciune, luarea aminte şi umilinţa sunt daruri ale lui Dumnezeu.

75. Să ştiţi că luarea aminte nu trebuie să iasă niciodată din inimă. Dar uneori, lucrarea din inimă este numai mintală - săvârşită cu mintea, iar uneori cu inima, adică începută şi continuată cu o simţire arzătoare. Această lege nu este numai pentru sihaştri, ci pentru toţi cei ce au datoria să stea cu inima curată înaintea Domnului şi să lucreze în faţa Lui, adică pentru toţi creştinii. Rugaţi-vă atunci fără cuvinte - aruncându-vă în inima voastră cu gândul în faţa Domnului şi predându-vă în mâinile Lui. Asta va fi propriu-zis rugăciunea, iar cuvântul nu este decât rostirea ei, şi el este întotdeauna mai slab şi mai smerit decât însuşi duhul rugăciunii care se săvârşeşte înaintea Domnului. Rugăciunea inimii nu-şi arată niciodată roadele înainte de vreme, Ea este începutul lucrării. Prin întărirea ei în inimă, lucrarea Domnului capătă pârg şi coacere de rod. Ea trebuieşte dezvoltată fără să cruţăm osteneala. Dumnezeu, văzându-ne osteneala, ne dă cele ce căutăm. Adevărata rugăciune nu este de sine însăşi lucrătoare; ea este un dar de la Dumnezeu. Căutaţi şi veţi afla ! Că n-aţi întrebuinţat mijloacele neobişnuite pentru altoirea rugăciunii, nu este nicio pagubă. Aceste mijloace nu sunt de neapărată trebuinţă; se poate şi fără ele. Principalul este poziţia trupului, ci orânduirea lăuntrică. Toată lucrarea se cuprinde aici : "să stai cu luare aminte în inimă şi să priveşti la Dumnezeu ca să-L chemi". Eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să încuviinţeze metodele meşteşugite. Prea Sfinţitul Ignatie şi Părintele Macarie de la Optina de asemenea nu le aprobă.

76. Lucrarea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus, săvârşirea ei în modul cel mai simplu cu luare aminte în inimă, sau umblarea cea cu aducere aminte de Dumnezeu, sunt chiar osteneala noastră însăşi, îşi au prin ele înşile rodul lor firesc, dar plin de dar. Rodul acesta este adunarea cugetelor, evlavia şi frica lui Dumnezeu, pomenirea morţii, liniştirea dinspre gânduri şi o anumită căldură a inimii. Toate acestea sunt roadele fireşti ale rugăciunii lăuntrice. Trebuie să ne pătrundem bine de aceasta, pentru ca să nu facem zvoană mare faţă de noi înşine şi faţă de alţii şi să nu ne înălţăm dintru una cu aceasta. Atâta timp cât în noi nu suntem numai roade fireşti, până atunci noi nu preţuim doi bani, atât după ceea ce este fiinţa lucrului în sine, cât şi după judecata lui Dumnezeu. Preţ nu avem decât numai când va veni darul. Fiindcă de va veni el, asta va însemna că Dumnezeu a privit spre noi cu un ochi milostiv. Prin ce anume se vădeşte această lucrare a darului, nu vă pot spune; un lucru este neîndoios, că darul nu poate veni mai înainte de a se arăta toate roadele rugăciunii pomenite mai sus. 

77. Roadele rugăciunii sunt concentrarea atenţiei în inimă şi căldură. Aceasta este o lucrare firească. Oricine poate ajunge aici şi oricine poate face această rugăciune, nu numai monahul, ci şi mireanul. Aceasta nu e un lucru prea înalt; ci un lucru simplu. Iar rugăciunea lui Iisus, ea în sinea ei, nu este vreo rugăciune făcătoare de minuni, ci e ca orice altă rugăciune scurtă, grăită şi prin urmare, din afară. Dar ea poate trece la rugăciunea minţii şi a inimii, tot pe cale firească. Ceea ce vine de la dar, trebuieşte neapărat aşteptat, iar ca să luăm acest dar, asta n-o putem face prin niciun mijloc de acest fel. Ceea ce v-am scris, că mai întâi trebuie să vă curăţiţi de patimi, asta se referă la rugăciunea înaltă, contemplativă; pe când aceasta e o simplă rugăciune, în stare totuşi, să vă aducă la înalta rugăciune. Ca această îndeletnicire să meargă cu spor, trebuie ca ori de câte ori ne apucăm de ea, să părăsim totul pentru ca inima să fie liberă absolut de toate, pentru ca luarea aminte să nu fie legată nici de vreo faţă, nici de vreo treabă, nici de vreun lucru. Cât timp ţine ea, trebuie să alungaţi toate. Îndeplinind această pravilă, nu trebuie să lăsaţi această rugăciune, ci in orice vreme, de îndată ce aveţi timp liber, să vă şi apucaţi de ea. La vremea slujbelor trebuie să fiţi treji, aţintiţi la slujbă, stând cu luarea voastră aminte tot acolo, unde se face şi rugăciunea lui Iisus. Iar de se citeşte şi de se cântă ceva de neînţeles, atunci săvârşiţi această mică rugăciune.

78. Nu uitaţi că nu trebuie să ne mărginim la o simplă repetare a cuvintelor rugăciunii lui Iisus. Acest lucru nu ne va duce la niciun rezultat afară de o deprindere mecanică de a repeta această rugăciune cu limba, chiar fără să ne gândim la ea. Și aceasta fără îndoială, nu e rău. Dar alcătuieşte cel mai depărtat hotar din afară al acestei lucrări. Esenţa lucrării este să stai cu cugetul de sine treaz în faţa Domnului întru toată frica, credinţa şi dragostea Această stare sufletească este cu putinţă să se împlinească în noi şi fără cuvinte. Este chiar de trebuinţă s-o statornicim din nou mereu în inimă, mai înainte de orice. Cuvintele vor veni mai târziu, după aceasta, ca să ţintuiască luarea aminte şi stările sufleteşti.

79. Bun lucru este dacă rugăciunea lui Iisus sau oricare altă rugăciune scurtă se va lega de limba noastră. Aveţi doar grijă ca în tot timpul acesta să nu rămâneţi cu luare aminte în mirul frunţii, ci în inimă şi păstraţi-vă acolo nu numai câtă vreme staţi la rugăciune, ci încă şi în toată vremea oricare ar fi ea. Daţi-vă osteneala ca astfel să vă agonisiţi în inimă o anume rană a dragostei. Osteneala neîntreruptă agoniseşte curând. În aceasta nu e nimic deosebit. Nu e decât o lucrare firească (ceea ce numim rana dragostei sau cicatrice se va arăta ca o durere). Dar de aici va urma încă şi o mai bună adunare de gânduri. Principalul este însă că Domnul, văzând osteneala, ne dă ajutorul Său şi rugăciunea Sa plină de dar. Atunci inima va merge după rânduielile ei.

80. Vă e frică să nu cădeţi într-o duhovnicească iubire de plăceri ? Dar cum va nimeri ea aici ? Că doar rugăciunea nu se face pentru plăcere, ci pentru că în acest chip este o datorie să slujim lui Dumnezeu; iar bucuria este sensul trebuincios al slujirii adevărate. De aceea, în rugăciune cel mai de seamă lucru e să stai cu mintea în inimă, întru evlavie şi frică, tăind şi alungând orice năzărire şi sădind în inimă o durere adusă în fala lui Dumnezeu. Aceste simţăminte : frica lui Dumnezeu şi durerea, sau inima zdrobită, sunt cele mai însemnate trăsături ale adevăratei rugăciuni lăuntrice şi dovada oricărei rugăciuni, după care trebuie să judecăm, dacă rugăciunea noastră merge aşa cum trebuie sau nu. Când ele sunt în faţă rugăciunea este în bună rânduială. Când ele lipsesc, nu este în bună rânduială, şi trebuie să o punem în rânduială. Prin lipsa lor, dulceaţa şi căldura pot da naştere la părerea înaltă despre sine, iar aceasta este o trufie duhovnicească, şi asta va fi o înşelare pierzătoare. Atunci dulceaţa şi căldura vor pleca; nu va rămâne decât simpla lor amintire, iar sufletul va crede mereu că le are. De aceasta să vă fie frică şi încălziţi mai mult frica lui Dumnezeu, smerenia şi dureroasa cădere la faţa lui Dumnezeu, umblând întotdeauna în faţa Domnului. Aceasta este lucrul cel mai de căpetenie.

81. Căldura inimii, de care mă întrebi, este o stare plăcută. Trebuie păzită şi întreţinută. Când va slăbi, s-o aprinzi mai mult, aşa cum şi faci; să te aduni cu cât mai multă putere înlăuntru şi să-L chemi pe Domnul. Ca să nu plece, trebuie să te fereşti de risipirea gândurilor şi de întipăririle ce se fac simţurilor, care nu se află în bună înţelegere cu această stare, să te fereşti ca inima să se ferească de ceva din cele văzute şi ca nicio grijă să nu înghită întreaga luare aminte. Iar luarea aminte de Dumnezeu să-ţi fie neîntreruptă şi strunirea trupului neslăbită, asemenea unui arc, asemenea unui ostaş pe linia de luptă. Iar principalul : roagă pe Domnul Dumnezeu ca să prelungească milostivirea aceasta. Cât priveşte o întrebare ca aceasta : oare semnul este acesta ? E nevoie odată pentru totdeauna să-ţi pui drept regulă ca de-a pururea să alungi astfel de întrebări, fără milă, de îndată ce vor lua naştere. Asemenea întrebări sunt născute din lucrarea vrăjmaşului. Dacă te vei opri la o asemenea întrebare, atunci vrăjmaşul îţi va da dreptate şi hotărârea : fără îndoială, că aceasta este. Că doar tu eşti un băiat bun ! Pe urmă, acest băiat bun se va înălţa pe picioroange, va începe să-şi închipuie mult despre sine, iar pe alţii să-i dispreţuiască. Și darul va pleca. Iară, vrăjmaşul pe unul ca acesta îl va păstra mereu în gândul că darul este cu el. Și aceasta este ceea ce se spune prin cuvintele : ţi se pare că ai, atunci când nu ai nimic. Sfinţii Părinţi au scris : "Să nu te măsori". Iar ca să ieşi şi să dezlegi acea întrebare, înseamnă să te apuci să te măsori, în ce măsură ai crescut. Aşa încât binevoieşte frate, şi fereşte-te de aceasta ca de foc.

82. Într-adevăr, căldura cea adevărată e un dar de la Dumnezeu; dar mai este şi o căldură firească, care e rodul propriilor sforţări şi al stărilor de eliberare. Ele sunt depărtate una de alta ca cerul de pământ. Ce fel de căldură ai dumneata, asta nu se desluşeşte. Se va descoperi mai târziu. Gândurile au obosit, nu-mi mai dau putinţa să mă statornicesc înaintea lui Dumnezeu". Aceasta este tocmai semnul că pomenita căldură nu este de la Dumnezeu, ci de la dumneata. Primul rod al căldurii ce vine de la Dumnezeu este adunarea gândurilor într-un singur loc şi îndreptarea lor neîncetată spre Dumnezeu. Aici se întâmplă ceva asemănător cu femeia care avea scurgere de sânge. La dânsa : "curgerea sângelui s-a oprit", aici însă se opreşte curgerea gândurilor. Dar ce trebuie să faci ca să ajungi la aceasta ? Ţine-ţi propria căldură firească să nu ţi-o atribui întru nimic, ci numai printr-o oarecare pregătire s-o consideri ca o căldură ce vine de la Dumnezeu; apoi să te îndurerezi de sărăcia lucrării lui Dumnezeu în inimă şi în durere să te rogi neîncetat lui Dumnezeu : ;, Fii milostiv ! Nu-ţi întoarce faţa Ta ! Luminează-ţi faţa Ta ! Pe deasupra să intensifici lipsurile trupului în somn, mâncare, osteneală, şi cele asemănătoare. Totul este însă să te laşi în mâinile lui Dumnezeu.

83. Îndată ce te trezeşti dimineaţa, ai grijă să te aduni înlăuntrul şi să-ţi opreşti căldura. Să socoţi această stare drept o stare normală. De cum ai băgat de seamă, că nu mai ai această stare, să înţelegi că înlăuntru ceva este în neorânduială. După ce dimineaţa te-ai statornicit într-o astfel de stare reculeasă şi înflăcărată, trebuie toate celelalte îndatoriri să ţi le rânduieşti în aşa fel, încât să nu-ţi dărâme cumva starea lăuntrică, iar cât despre cele de bunăvoie ale tale, dintre acestea să nu faci decât pe acelea ce întreţin această stare; iar cele ce o strică în niciun chip să nu le faci; aceasta ar însemna să te duşmăneşti pe tine însuţi. Pune-ţi numai ca lege să păzeşti reculegerea şi căldura, stând cu mintea înaintea Domnului. Atunci această stare îţi va arăta ţie singură ce şi cum trebuie de făcut, sau ce trebuie să-ţi îngădui şi ce nu trebuie. Ajutorul cel mai puternic care ne duce către această stare este rugăciunea lui Iisus. Trebuie s-o deprindem în aşa fel, încât ea să se săvârşească acolo, unde este locul inimii. Dar pentru ca s-o deprindem trebuie să ne ostenim. Iar acum, apucă-te de acest lucru. Sau poate îţi este cunoscut ? Mi se pare că dumneata te ocupi cu această rugăciune numai în vremea pravilei. La pravilă s-o desăvârşeşti, când îi vine rânduiala şi ei, dar în restul timpului trebuie s-o faci negreşit atât şezând, cât şi umblând, mâncând sau lucrând. Dacă ea nu se ţine tare în inimă, atunci lăsând toate, să te ocupi numai de ea până ţi se va împlânta ea în inimă. Aceasta e un lucru simplu. Stai în faţa icoanelor în poziţie de rugăciune (e voie să te aşezi) şi coborând cu luare aminte acolo, unde este locul inimii, să faci acolo rugăciunea lui Iisus fără grabă, pe care s-o întovărăşeşti cu simţirea trează a prezenţei lui Dumnezeu. Fă aşa o jumătate de oră, sau mai mult. La început va fi mai greu, dar când vei căpăta deprinderea, rugăciunea se va săvârşi ca şi cum ar fi ceva cât se poate de firesc, aşa cum se împlineşte însăşi răsuflarea ta. Având o atare întocmire în cele lăuntrice, în dumneata va începe o viaţă călăuzită de minte, sau cum se spune, o lucrare a minţii. Ceea ce se cere aici în primul rând, este curăţia conştiinţei care nu trebuie să aibă vreo întinare nu numai în faţa lui Dumnezeu; dar nici înaintea oamenilor, nici înaintea ta însuţi, ba nici chiar înaintea lucrurilor. De aceea, dacă se va strecura, oricât de încet, ceva nepotrivit în gând sau în cuvânt, ceva ce tulbură conştiinţa, trebuie să te căieşti îndată în chip lăuntric în faţa Domnului, Care vede totul şi Care va împăca conştiinţa. Îţi rămâne doar lupta cu gândurile, care au atâta treabă, încât bâzâie ca ţânţarii, fără să te poţi descotorosi de ele. Învaţă-te singur cum să faci să te poţi scăpa de ele. Practica este ştiinţa. Un singur lucru îţi spun : de obicei gândurile se învârt numai în fruntea ta. Dar acestea sunt gânduri deşarte. Dar dumneata urmăreşte-le pe celelalte, pe cele care străpung inima ca o săgeată şi lasă acolo o urmă ca de zgârietură. Apucă-te îndată şi netezeşte urma aceea prin rugăciune, punând în locul ei un simţământ potrivnic. Când însă căldura stăruie să se păstreze asemenea cazuri sunt rare, şi nu mai au putere.

84. Pe limbă să ai rugăciunea lui Iisus, în minte vederea Domnului, Care se află în faţă, iar în inimă - setea de Dumnezeu sau legătura cu Domnul. Când toate acestea vor avea loc şi se vor petrece necurmat, atunci Domnul, văzând cum sileşte, îţi va da ceea ce ceri.

85. Orice rugăciune trebuie să ţâşnească din inimă, şi oricare altă rugăciune ce nu porneşte de la inimă, nu este rugăciune. Atât rugăciunile citite cât şi rugăciunile proprii, sau rugăciunile scurte, trebuie să suie de la inimă la Dumnezeu Cel care este văzut înaintea noastră. Cu atât mai mult aşa trebuie să fie rugăciunea lui Iisus.

86. Dumneata îmi ceri să-ţi lămuresc lucrarea rugăciunii. Dar nu este nimic de lămurit aici; stai cu mintea în inimă înaintea feţei Domnului şi cheamă-L : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". "Lămurirea o va da osteneala rugăciunii. Ţinând seama de felul cum se va osteni fiecare, Domnul când vede o aşa osteneală, îi va da rugăciunea duhovnicească, care este roada darului Sfântului Duh. Iată tot ce se cade să spunem şi să înţelegem despre rugăciunea lui Iisus. Iar toate celelalte născociri nu se potrivesc cu lucrarea. Prin aceasta vrăjmaşul ne abate de la adevărata rugăciune.

87. Aşa trebuie să ne statornicim cu luarea aminte în inimă şi să stăm acolo fără să ieşim de la faţa Domnului. Despre aceasta ţi-am vorbit de multe ori. Numai aşa vei băga de seamă şi fiecare fir de praf. Roagă-te şi Dumnezeu îţi va da cele cerute.

88. Atâta vreme cât este râvnă, este prezent şi Darul Sfântului Duh. El este foc. Focul se întreţine cu lemne. Lemnele duhovniceşti sunt rugăciunile. De îndată ce darul va atinge inima, se naşte îndată întoarcerea minţii spre Dumnezeu şi care sămânţă rugăciunii este. După aceasta vine cugetarea de Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu întoarce aţintirea mintii şi inimii noastre către Dumnezeu şi le ţine asupra Lui. Și cu mintea nu stă fără de lucru, fiind astfel, îndreptată spre Dumnezeu, la Dumnezeu se şi gândeşte. De aici vine aducerea aminte de Dumnezeu, tovarăşa de călătorie, care de-a pururi însoţeşte starea harică. Pomenirea de Dumnezeu nu este deşartă, ci duce negreşit la contemplarea desăvârşirilor şi lucrărilor dumnezeieşti, cum sunt : bunătatea, dreptatea, creaţia, providenţa, răscumpărarea, judecata şi răsplata. Toate acestea adunate într-un tot, formează lumea lui Dumnezeu sau domeniul duhovnicesc, cei râvnitori în această regiune fără să mai iasă de acolo. Dar aceasta este însuşirea râvnei. De aici în chip răsturnat : petrecerea în această stăpânire sprijină şi dă viaţă râvnei. Doriţi să păziţi râvna ?, ţineţi toată starea prescrisă. Căutaţi să aveţi întotdeauna la îndemână astfel de lemne şi îndată ce observaţi că focul râvnei slăbeşte, luaţi la întâmplare o bucată din lemnele duhovniceşti şi înnoiţi focul duhovnicesc. Și totul va merge bine. Din întrunirea unor asemenea mişcări duhovniceşti iese frica de Dumnezeu, starea evlavioasă în inimă faţă de Dumnezeu. Aceasta este străjerul şi păstrătorul stării harice. Pătrundeţi în toate acestea, judecaţi-le bine, faceţi-le loc în conştiinţă şi în inimă, învioraţi-vă neîncetat, şi veţi fi vii. Turnul dumitale este asemenea cu o chilie de pustie. Acolo poţi să nu vezi şi să nu auzi nimic. Citeşte câte ceva şi apoi meditează. Iată, totul în aceasta se cuprinde. Numai de ţi-ar da Dumnezeu căldură în inimă, care să nu mai plece ! Conştiinţa curată şi întoarcerea către Dumnezeu cu rugăciunea neîncetată ar trebui să nască tocmai căldura de care e vorba. Dar toate vin din mâna lui Dumnezeu.

89. Îndeplinind cu osârdie pravila, păstraţi trezvia minţii şi căldura inimii. Când va începe să se micşoreze cea din urmă, grăbiţi-vă să o aprindeţi din nou, ştiind bine că dacă nu va veni degrabă, asta înseamnă că aţi trecut de jumătatea căii ce vă depărtează de Dumnezeu. Frica lui Dumnezeu este deşteptătoare şi păstrătoare căldurii lăuntrice. Dar e nevoie şi de smerenie şi de răbdare şi de pravila îndeplinită cu credincioşie şi, mai mult decât orice, de trezvie. Luaţi aminte de voi înşivă, pentru Domnul. Păstraţi-vă în starea de alarmă prin toate mijloacele ca să nu adormiţi, sau dacă aţi aţipit, treziţi-vă.