Vizualizare sursă pentru „Canonul instituţional al Bisericii vechi”

Canonul instituţional al Bisericii vechi
Secolul IV a fost nu numai secolul fixării definitive a canonului biblic sub
forma marilor codice unciale, dintre care câteva au ajuns până la noi, sau cel
al fixării canonului adevărului sau al credinţei apostolice sub forma Simbolului
Niceo-Constantinopolitan; a fost şi secolul în care a luat formă definitivă
unul din cele mai interesante, dar şi enigmatice, documente ale creştinătăţii
antice: o colecţie în diverse variante de prescripţii etice, liturgice şi disciplinare
atribuite apostolilor în ce priveşte conţinutul, iar în ce priveşte redactarea
lor atribuite lui Clement sau Ipolit din Roma, care alcătuiesc genul literar
pseudoepigraf al „statutelor”, „regulamentelor”, „constituţiilor”, „canoanelor”
sau „ordonanţelor” bisericeşti ale apostolilor (Kirchenordnungen, Church
Orders, Ordonnances ecclésiastiques).
Cu excepţia celor opt cărţi ale Constituţiilor Apostolice păstrate în originalul
grec şi editate încă din 1563, toate celelalte colecţii păstrate doar în
vechi traduceri orientale (copte, etiopiene, siriace, arabe) şi una latină au
fost descoperite şi editate abia în secolul XIX; discuţia ştiinţifică asupra lor,
intensă la începutul secolului XX, s-a continuat la mijlocul ultimului secol
cu minuţioasele investigaţii din 1959 şi 1970 ale liturgistului iezuit Jean-
Michel Hanssens (1885-1976), intensificându-se în ultimele decenii prin
studiile de sinteză ale profesorului de istoria creştinismului vechi de la Facultatea
de Teologie Catolică din Strasbourg, Alexandre Faivre (n. 1945)283
şi ale liturgistului anglican, profesor la Universitatea Notre Dame, Indiana,
283 Alexandre Faivre, „La documentation canonico-liturgique de l’Église ancienne”,
Revue des Sciences Religieuses 54 (1980), p. 204—219 şi 273-297, reluat în culegerea de
studii: A. Faivre, Ordonner la charité. Pouvoir d ’innover et retour à l ’ordre dans l'Église
ancienne, Paris, 1992, cap. V.
C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 233
Paul F. Brad sh aw (n. 1945)284, la care se ad au g ă şi re c en ta monografie a lui
Bruno Steimer285 286 287.
Majoritatea a c e sto r „sta tu te b ise ric e şti” nu ne-au p arv en it co p iate separat,
ci doar c a părţi in teg ran te ale u n o r mari colecţii c an o n ico -litu rg ice alcătuite
spre sfârşitul secolului IV; a cestea sunt:
Compilaţiile canonico-liturgice apostolice pseudoepigrafe
— Constituţiile Apostolilor prin Clement (Diatagai ton hagion apostolon
dia Klementos) în o p t c ă rţi, cea mai cu n o scu tă p en tru că n e -a p a rv en it în
• * OfiA 9 R 7 - original în num e ro a se m an u scrise- şi a fost ed itată în c ă din 1563 , a fost
compilată în a in te de 380 în tr-u n a te lie r lite ra r ap a rţin ân d unei com u n ită ţi
ariene din A n tio h ia p rin ju x ta p u n e re a u n o r d o cum en te c a n o n ic o -litu rg ic e
anterioare: cărţile I -V I despre conduita creştinilor, d esp re ierarhie, despre
văduve, despre orfani, d esp re martiri şi despre schisme sunt o rem an iere a
aşa-numite Didascalii a Apostolilor; cartea VII, cap. I- XXXII e o rem an iere a
Didahiei celor Doisprezece Apostoli; cap. XXXIII-XXXVIII şi XXXIX-XL sunt
două colecţii de rugăciuni iudaice şi creştine; cartea VIII, cap. I—II su n t un
scurt tratat despre h arisme; cap. Iii-XLV sunt o remaniere a aşa-zisei Tradiţii
Apostolice cu fo rm u la re de h iro to n ie şi E uharistie; în tre g a n sam b lu l în ch i-
28J Paul F. Bradshaw, „Ancient Church Orders: A Continuing Enigma”, in: The Search
for the Origins o f Christian Worship, 1992, 20022, p. 73-97; rezumat în articolul: „Kirchenordnungen”,
Theologische Realenzyklopcidie 18, 1989, p. 662-670.
285 BRUNO Steimer, Vertex Traditionis. Die Gaming der altchristlichen Kirchenordnungen
(Beihefte zur Zeitschrift fur neutestamenlliche Wissenschaft und die Kunde der ălteren
Kirche 63), Berlin - New York, 1992; lucrarea reprezintă teza de doctorat a autorului susţinută
în 1991 la Facultatea de Teologie Catolică din Regensburg.
286 Deşi canonul 2 al Sinodului Trullan din 692 avertiza asupra faptului real că textul ei
„a fost falsificat de eretici”, respectiv de arieni; lucru asupra căruia atrage atenţia şi patriarhul
Fotie (Biblioteca, codex 113).
287 Ediţii exemplare au fost realizate de Franz X. Funk, Didascalia et Constitationes
Apostolomm, Paderbom, 1905, 2 voi., şi de Marcel Metzger, Les Constitutions Apostoliques
(Sources Chrétiennes 320, 329, 336), Paris, 1985, 1986, 1987, ultima fiind însoţită de
extrem de minuţioase comentarii. C. H. Turner a criticat în 1913, 1914 şi 1920 ediţia lui
F. X. Funk pentru faptul că a pus surdină pe heterodoxia compilatorilor arieni, preferând în
text variantele din manuscrisele corectate. Cercetări ulterioare au demonstrat că aceloraşi
compilatori arieni din Antiohia ai Constituţiilor Apostolice li se datorează atât interpolările
şi epistolele adăugate corpusului lung al Epistolelor ignatiene, cât şi un Comentariu la Iov
editat de D. Hagedorn în 1973. M. Metzger, care în ediţia sa din 1983 a restituit forma originală
a textului Constituţiilor, a arătat şi că „arianismul” compilatorilor se reduce de fapt
la câteva formulări iudeo-creştine arhaice şi la o teologie populară în Siria, şi n-are nimic
din speculaţiile şi sloganurile teologiilor raţionaliste şi metafizice ale diverselor forme de
arianisme.
234 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic
zându -se cu faimoasa compila ţie a c elo r 85 de Canoane ale Apostolilor
(cap. XLVII);
— la sfârşitul secolului XIX cercetarea atentă a unui manuscris latin —
LV (53) — de la Verona a dus la descoperirea sub textul Sentinţelor lui Isidor
din Sevilla a unui text latin mai vechi, copiat tot în jurul anului 380 şi care
regrupa cu lacune versiunea latină a trei documente canonico-liturgice:
Didascalia Apostolilor, aşa-numitele Canoane Bisericeşti ale Apostolilor şi
aşa-numita Tradiţie Apostolică288;
— aşa-numitul Sinodos alexandrin, colecţie de „canoane şi statute apostolice”
păstrată doar în versiuni copte, arabă şi etiopiană289 şi alcătuită din trei
documente canonico-liturgice identificabile: aşa-numitele Canoane Bisericeşti
ale Apostolilor (canoanele 1-20), aşa-numita Tradiţie Apostolică (canoanele
21-47), precum şi o serie de extrase din cartea VIII a Constituţiilor
Apostolice (canoanele 48-71) (la care versiunea arabă adaugă alte 56 de
„canoane apostolice” reprezentând o prelucrare şi sistematizare a celor 85 de
canoane apostolice din Constituţiile Apostolice)',
— aşa-numitul Octateuh clementin, cunoscut în versiune siriacă, coptă şi
arabă, colecţia cea mai târzie, inedită încă în totalitatea ei, în opt cărţi, denumită
astfel pentru a fi deosebită de cele opt cărţi greceşti ale Constituţiilor
Apostolice atribuite tot lui Clement. Redactat probabil pentru a înlocui Constituţiile
compromise de elaborarea lor într-un mediu arian, Octateuhul clementin
are următoarea structură: cărţile I—II cuprind aşa-numitul Testament al
Domnului; cartea III redă aşa-numitele Canoane Bisericeşti ale Apostolilor;
cărţile IV-VII reprezintă extrase din cartea VIII a Constituţiilor Apostolice:
IV. despre harisme (VIII.I-II); V. despre hirotonii (VIII.n-iil, xvi - xxvi):
VI. despre clerici şi laici (VlII.xxvii-xxvm, x x x -x x x i, xxxm-xxxiv,
XLII—XLVI, XXXII); VII. despre liturghie (VIII.xxix, vi-ix); iar cartea VIII
cuprinde cele 85 de „Canoane Apostolice”. în manuscrisele versiunilor orientale,
Octateuhul clementin figurează fie în deschiderea colecţiilor canonice,
fie al sfârşitul manuscriselor Bibliei după Apocalipsă, în conformitate cu
canonul 85 apostolic care face din cele opt cărţi ale sale parte integrantă a
canonului biblic290.
288 Editate de E. HAULER, Didascaliae Apostoloi-um fragmenta Veronensia latina accedunl
canonum qui dicuntur apostolorum et aegyptiarum reliquiae, Leipzig, 1900; reeditate de
E. Tidner, Berlin, 1963.
289 G. W. HORNER, The Statutes o f the Apostles or Canones Ecclesiastici, Londra, 1904.
290 Tradiţie reţinută în Dogmatica sa şi de Sfântul loan Damaschinul ( t 749), care în
capitolul consacrat Scripturii menţionează după Apocalipsă şi canoanele sfinţilor apostoli
prin Clement (Expositio orthodoxae ftdei IV, 18; PG 94, 1180).
C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 235
Aceste mari colecţii canonico-liturgice pseudoepigrafe, atestate la sfârşitul
secolului IV atât în Siria, cât şi în Egipt şi în Italia, i-au condus pe savanţi
să presupună în spatele lor un arhetip comun. Benedictinul Bemard Botte a
sugerat în 1960 existenţa unei „colecţii tripartite” care cuprindea Didascalia
Apostolilor, Canoanele Bisericeşti ale Apostolilor şi Tradiţia Apostolică şi e
atestată în palimpsestul latin de la Verona. întrucât însă, cu excepţia palimpsestului
şi a Constituţiilor, Didascalia e absentă din celelalte colecţii, iar
structura şi circulaţia ei manuscrisă sunt diferite şi independente de celelalte
documente canonico-liturgice, J.-M. Hanssens a presupus în 1959 (pe urmele
lui Th. Schermann în 1915) existenţa unei colecţii anonime de constituţii
apostolice bipartite alcătuită din aşa-zisele Canoane Bisericeşti ale Apostolilor
şi Tradiţia Apostolică. Nu trebuie însă uitat faptul esenţial, asupra căruia
atrăgea atenţia S. Giet (1967) şi P. F. Bradshaw (1992), că avem de-a face
cu o „literatură vie”, întrucât editorii şi realizatorii colecţiilor amalgamează,
remaniază şi rescriu documentele anterioare, adaptându-le mereu nevoilor
timpului lor, revizuind, omiţând, adăugând sau transformând succesiv mai
mult sau mai puţin radical sursele primare.
Patru „unităţi literare”, arată A. Faivre, sunt recitite şi reelaborate mereu,
trei dintre ele redactate la sfârşitul secolului II şi începutul secolului III, iar
una datând chiar din a doua jumătate a secolului I:
Didascalia Apostolilor
— Didascalia celor Doisprezece Apostoli, pierdută în originalul grec — pe
care-1 avem doar în forma remaniată, cuprinsă în cărţile 1-VI ale Constituţiilor
Apostolice —, ni s-a transmis în mai multe versiuni vechi: siriacă, arabă,
etiopiană şi fragmentar în latină (în palimpsestul de la Verona)291. Este cel
mai amplu şi mai particular dintre documentele aparţinând genului canonicoliturgic
şi a fost redactată în jurul anului 230 de un episcop erudit de origine
iudaică, probabil medic, din nordul Siriei, aflat în polemică cu iudeo-creştinii
(de unde interesul special acordat relaţiei creştinismului cu Vechiul Testament),
dar şi contestat în interiorul comunităţii sale, fapt care explică dominaţia
parenezei, insistenţa pe aspectul moral şi spiritual, precum şi sublinierea
împinsă până la exces a centralităţii şi supremaţiei totale a episcopului
în jurul căruia gravitează toată viaţa comunităţii. După o introducere despre
legea morală şi o serie de îndemnuri la o viaţă creştină pentru bărbaţi şi femei
2,1 Didascalia siriacă a fost editată de P. de Lagarde în 1854 şi recent de A. Voobus în
1979 (Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium syri 175-176) cu traducere engleză;
alte traduceri cu ample studii şi comentarii: germană de H. Achelis şi J. Flemming (1904),
engleză de R. H. Connolly (1929), franceză de F. Nau (1912). Studiile cele mai recente sunt
cele ale lui Georg Schollgen.
236 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic
(cap. I—III), o secţiune extinsă tratează despre calităţile, purtarea, datoriile,
cinstirile şi întreţinerea episcopului (cap. IV-XI), cu insistenţă pe rolul său de
învăţător şi păstor al comunităţii chemat, în opoziţie cu rigorismele epocii din
Occident şi Orient, să ierte după penitenţă păcatele grele ale credincioşilor
de după Botez (inclusiv divorţul şi apostazia); după care arată locul în Biserică
al episcopului, prezbiterilor, diaconilor şi laicilor (cap. XII), iar comunitatea
e îndemnată să se adune regulat şi să evite adunările şi sărbătorile ereticilor
(cap. XIII); urmează povăţuiri pentru văduve (cap. XIV-XV), diaconi
şi diaconiţe (cap. XVI) şi orfani (cap. XVII); este interzisă primirea donaţiilor
de la cei cu purtări şi profesiuni imorale (cap. XVIII), şi toţi creştinii sunt
îndemnaţi să se îngrijească de mărturisitorii credinţei din închisori şi, întăriţi
cu nădejdea învierii, să înfrunte persecuţiile şi moartea (cap. XIX-XX); dar
să ţină şi posturile miercurea şi vinerea în fiecare săptămână şi şase zile înainte
de Paşte (cap. XXI), să se ocupe de educaţia copiilor (cap. XXII) şi să
respingă ereziile şi schismele (cap. XXIII); finalul descrie redactarea fictivă
a scrierii de către apostoli pentru apărarea de erezii (cap. XXIV-XXV) şi
pledează pentru libertatea creştinilor faţă de practicile iudeo-creştine şi respectarea
legilor rituale vechi-testamentare (cap. XXVI). Cele 26 de capitole
ale Didascaliei sunt preluate cu remanieri în primele şase cărţi ale Constituţiilor
Apostolice292.
Canoanele Bisericeşti ale Apostolilor
— Canoanele [Bisericeşti ale] Sfinţilor Apostoli prin Clement (sau Constituţia
Bisericească a Apostolilor) sunt singurul document canonico-liturgic
care ne-a parvenit complet în originalul grec293, dar şi în versiune latină (circa
o treime în palimpsestul de la Verona), siriacă, coptă, arabă şi etiopiană, fiind
preluat în Sinodos-ul alexandrin (can. 1-30) şi în Octateuhul clementin si-
292 După cum urmează: cap. I al Didascaliei = I.l al Constituţiilor; 11 = l.n; 111 = I.vill;
IV = Il.l; V = II.vi; VI = II.xii; VII = Il.xvm; VIII = Il.xxiv; IX = II.xxv; X = II.xxxvn;
XI = II.XLIII; XII = II.lvii; XIII = II.LIX; XIV = III.l; XV = III.v; XVI = lll.xv; XVII = IV.l;
XVIII = IV.v; XIX = V.l; XX = V.vil; XXI = V.X; XXII = IV.xi; XXIII = VI.i; XXIV =
VI.Xl; XXV = VI.XI1I; XXVI = Vl.xvm. Redactorii Constituţiilor au remaniat în cartea III
capitolele viii şi ix şi au introdus capitolele noi x, xi, xvu, xvm şi xx; în cartea IV au inserat
cap. XII—XIV, amplificat cap. vi-x şi deplasat aici cap. xu; în cartea V au adăugat capitolele
viii şi IX şi remaniat capitolele vil şi XIIl-XX; iar în cartea VI au inserat capitolele li, vi, XI,
XV-XVIII, XXIII-XXVIII.
293 într-un singur manuscris: Vindob. hist. gr. 7 (secolul XII), f. 4v-7v; editate prima dată
de J. W. Bickell în 1843 şi studiată de A. von Hamack în 1884 şi 1886, a fost editată critic
de THEODOR SCHERMANN, Die allgemeine Kirchenordnung des zweiten Jahrhunderts, Paderbom,
1914, p. 12-34. Singurul studiu este cel al lui A. Faivre din Revue des Sciences
Religieuses, 1981, reluat în: Ordonner la charité, cap. VI, p. 395-435.
C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 237
riac (cartea III) (nu însă şi în Constituţiile Apostolice). Este vorba de un text
scurt alcătuit din trei părţi distincte: o introducere (1-3) care-i arată pe apostoli
adunându-se înainte de a pleca la misiune pentru a stabili în comun elementele
fundamentale ale conduitei creştine şi organizării Bisericii; o parte
morală (4-14) care reia prescripţiile din calea binelui şi a vieţii din Didahia
celor Doisprezece Apostoli, şi o parte organizatoric-disciplinară (15-28) care
grupează scurte prescripţii despre episcopi (16), prezbiteri (17-18), citeţi (19),
diaconi (20-21), văduve (22), laici (23) şi locul slujirilor femeilor în Biserică
(24—29), plus o concluzie (30). După Adolf von Hamack (1886), partea
disciplinară ar proveni din fuziunea a două serii de „principii de drept bisericesc
precatolice”: una privitoare la alegerea clericilor (katastasis tou klerou)
şi alta privitoare la datoriile diaconilor şi laicilor (katastasis tes ekklesias).