[[Sfânt]]ul Sfântul '''Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul)''' este unul dintre cei mai recenţi [[sfinţi]] pe care [[Biserica]] noastră i-a dat, constituindu-se într-un model veritabil de vieţuire în Hristos în era modernităţii contemporanecontemporană.

Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală. În 1924 are parte de o altă grea încercare, bunica sa trecând la cele veşnice. Dorul spre [[Împărăţia lui Dumnezeu]] şi al vieţii [[pustnic]]eşti, după exemplul şi pilda Părinţilor care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viaţa monahicească. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de [[Teologie]] din Cernăuţi, ca să-l facă [[preot]]. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: "Nu, eu vreau să mă fac călugăr!" După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: "Mănăstirea!" Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de [[duminică]], şi, călăuzit de [[Duhul Sfânt]], a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ.

Între anii 1934-1935 îşi satisface stagiu stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie. După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la [[mănăstire]], continuând aceeaşi [[ascultare]]. La [[8 aprilie]] 1936, în Miercurea Mare, [[rasofor]]ul Ilie Iacob este tuns în [[monahism]] de [[arhimandrit]]ul [[Valerie Moglan]] (viitor arhiereu vicar la IasiIași), în [[biserica]] mare a mănăstirii cu hramul [[Înălţarea Domnului]] – ctitorie a voievodului [[Ştefan cel Mare]] – primind, potrivit pravilei călugăreşti, un nou nume, cel de Ioan. Naş şi [[Duhovnic|părinte duhovnicesc]] i-a fost [[ieromonah]]ul [[Ioachim Spătarul]], egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuţii [[călugăr]]i călugări moldoveni cu viaţă îmbunătăţită.

Dorind viaţă [[pustnic]]ească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru [[Sfintele Locuri]], unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul [[monah]] Ioan Iacob pleacă în [[Ţara Sfântă]] împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin. După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi [[Mormântul Domnului]], cei trei [[călugăr]]i călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la [[Mănăstirea Neamţ]], fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea [[Sfântul Sava]] de lângă [[Betleem]], timp de zece ani, răbdând grele [[ispite]], boli şi încercări de la oameni şi de la [[diavol]]idiavoli. Prima [[ascultare]] în obştea Sfântul Sava a fost cea de [[paraclisier]]. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de [[iubire]], de [[smerenie]] şi [[milă]] faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu [[dragoste]] atât pe [[călugăr]]icălugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii.

[[Duhovnic]]ul Duhovnicul lui, [[ieroschimonah]]ul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi [[călugăr]]ii călugării români nevoitori în [[Ţara Sfântă]]. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în [[chilie]] cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din [[Sfânta Evanghelie]] şi din scrierile [[Sfinţii Părinţi|Sfinţilor Părinţi]]. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din [[Ţara Sfântă]] sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la [[Mormântul Domnului]].

Între anii 1939-1940 fericitul [[pustnic|sihastru]] Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un [[ucenic]] român într-o peşteră din pustiul [[Qumran]], aproape de [[Marea Moartă]]. Aici a cunoscut pe [[monah]]ul [[Ioanichie Pârâială]], care i-a rămas [[ucenic]] credincios până la obştescul sfârşit. Obişnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe [[ispită|ispite]]. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, [[Cuvios]]ul Ioan a stat cu mai mulţi [[călugăr]]i călugări din [[Ţara Sfântă]] într-un lagăr pe [[Muntele Măslinilor]]. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe.

În anul 1947 este hirotonit [[diacon]], la [[13 mai]], în [[Biserica Sfântului Mormânt]], cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea [[Arhimandrit]]ului Arhimandritului [[Victorin Ursache]], superiorul Căminului Așezământului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, [[Cuvios]]ul Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în [[biserica Sfântului Mormânt]] de [[arhiereu]]l arhiereul Irinarh, fiind numit de [[Patriarhia Română]] [[egumen]] la [[Schit]]ul Schitul românesc Sfântul [[Ioan Botezătorul]] de pe [[valea Iordanului]], aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru [[Iisus Hristos]].

Timp de 5 ani, cât a dus această [[ascultare]], [[Cuvios]]ul Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din [[Sfinţii Părinţi]] cu învăţături pentru [[călugăr]]i călugări şi [[pelerin]]i; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din [[schit]], ostenindu-se mult pentru primirea [[pelerin]]ilor pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de [[suflet]]. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe [[valea Iordanului]], încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei [[Maria Egipteanca]].

Singurul său [[ucenic]] statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub [[ascultare]]a sa. În luna noiembrie 1952, [[Cuvios]]ul Cuviosul Ioan [[Sihastru]]l Sihastrul se retrage din [[ascultare]]a de [[egumen]] şi, împreună cu [[ucenic]]ul ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul [[Hozeva]], pe valea pârâului Cherit (Horat).

Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un [[monah]] cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de [[ispite]], suferinţe, lipsuri, lupte cu [[diavol]]ii diavolii şi cu [[înstrăinare]] totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin [[ucenic]]ul său.

În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea [[Dumnezeiasca Sfânta Liturghie]] în paraclisul peşterii [[Sfânta Ana]] şi se împărtăşeau amândoi cu [[Euharistie|Trupul şi Sângele lui Hristos]], mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, unde scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.

În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri [[4 august]], s-a împărtăşit cu [[Sfintele Taine]], iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de [[egumen]]ul egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, [[arhimandrit]]ul arhimandritul Amfilohie, iar la [[8 august]] 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata [[sfinţi]]lorsfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ.

O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi. La [[15 august]] 1980, acelaşi [[egumen]] i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de [[pelerin]]i pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând sfintele Sfintele [[moaşteMoaşte]] în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului [[Gheorghe Hozevitul]].

De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele [[Cuvios]]uluiCuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea [[patriarh]]ului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi [[Ţara Sfântă]].

[[Sfântul Sinod]] al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii [[Cuvios]]ului Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale [[moaşte]], l-a trecut în rândul [[sfinţi]]lorsfinţilor, la data de 20-[[21 iunie]], 1992, sub numele de "Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ", fixându-i-se zi de prăznuire, [[5 august]], data mutării lui la cele veşnice.

În numele Sfântului s-au zidit multe biserici. Astfel în curtea Seminarului [[Veniamin Costachi]] de la [[Mănăstirea Neamţ]] s-a construit o biserică în cinstea sa (sfinţită de către Sanctitatea Sa [[Bartolomeu I]], [[Patriarhul Ecumenic]] în anul [[1996]]).