Respingerea tuturor ereziilor

Respingerea tuturor ereziilor Ipolit din Roma Respingerea tuturor ereziilor Cartea X' (cca 210-220) După ce am rupt labirintul ereziilor nu prin violenţă, ci l-am destrămat numai prin demascare şi prin puterea adevărului, să ne apropiem acum de dovedirea adevărului. Căci numai atunci se vor arăta inconsistente sofismele meşteşugite ale rătăcirii, când se va arăta definirea adevărului. Acesta nu şi-a luat principiile din înţelepciunea elinilor, nici nu şi-a împrumutat învăţăturile din misterele ezoterice ale egiptenilor care, deşi deşarte, sunt venerate de ei cu credulitate, nici nu s-a sofisticat prin curiozitatea inconsistentă a caldeilor, nici nu uimeşte prin lucrarea demonilor ca nebunia iraţională a babilonienilor, ci în modul în care există o definiţie adevărată care, deşi e nestrăjuită şi neîmpodobită, demască rătăcirea numai arătându-se. După ce am cuprins aşadar în patru cărţi opiniile [dogmata] tuturor înţelepţilor elinilor, iar opiniile ereziarhilor în cinci cărţi, vom arăta acum într-o carte cuvântul adevărului, rezumând mai întâi opiniile tuturor. [Rezumatul tuturor filozofiilor] împărţind filozofia în trei părţi, opinatorii [dogmatistai] elinilor filozofau aşa: unii numind-o naturală, alţii etică, iar alţii dialectică. Cei care preferau filozofia naturală au fost cei menţionaţi în cartea I, şi ei povesteau aşa: unii derivau cele multe dintr-un singur lucru, iar alţii din mai multe. Dintre cei care derivau toate dintr-un singur lucru, unii le derivau din ceva lipsit de 1 Tratat scris de prezbiten.il Ipolit din Roma (t 236) la începutul secolului II. Descoperit în 1842 într-un manuscris athonit incomplet (cărţile II—III lipsesc), a fost editat în 1851 sub titlul Philosophoumena, fiind atribuit lui Origen. I. von Dollinger a arătat însă, plecând de la cartea IX, că autorul e de fapt Ipolit, aflat în polemică cu Calist al Romei (217-222), pe care-1 acuză de monarhianism (el însuşi fiind acuzat de binitarism) şi de laxism moral. Scopul întregii lucrări e să arate că ereziile descrise în cărţile V-IX sunt produsul sistemelor filozofice greceşti descrise în cartea I şi al religiilor păgâne egiptene (cartea II), caldeene (cartea III) şi babiloniene (cartea IV). 5 4 4 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l apostolic calităţi, iar alţii din ceva înzestrat cu calităţi. Dintre cei care le derivau din ceva înzestrat cu calităţi, unii le derivau din foc, alţii din aer, alţii din apă, alţii din pământ. Dintre cei care le derivau din mai multe, unii le derivau din elemente numărabile, alţii din elemente infinite. Dintre cei care le derivau din elemente numărabile, unii le derivau din două, alţii din patru, alţii din cinci, iar alţii din şase. Iar dintre cei care le derivau din elemente infinite, unii le derivau din elemente asemănătoare celor derivate, altele din elemente neasemănătoare; şi, pe lângă acestea, unii le derivau din elemente impasibile, iar alţii din unele pasibile. Deci dintr-un corp lipsit de calităţi şi unic stoicii alcătuiau geneza a toate; fiindcă după ei principiul/obârşia a toate e materia lipsită de calităţi şi susceptibilă de schimbare, din a cărei transformare derivă focul, aerul, apa şi pământul. Iar dintr-un singur element înzestrat cu calităţi vor să derive toate cei din jurul lui Hippasos, Anaximandros şi Thales din Milet; dintre aceştia Hippasos din Metapont şi Heraclit din Efes spuneau că geneza are loc din foc, Anaximandros din aer, Thales din apă, iar Xenofan din pământ, fiindcă el spune: „Din pământ sunt toate şi în pământ sfârşesc toate” [Iliada 14, 201]. Dintre cei ce derivă toate din mai multe elemente numărabile, poetul Homer spune că toate sunt alcătuite din două, din pământ şi apă, atunci când spune: „Naşterea zeilor a fost din ocean şi din pământul mamă” [Iliada 7, 99], şi: „Voi toţi vă veţi face apă şi pământ.” Cu el pare să fie de acord şi Xenofan din Colofon, fiindcă el spune: „Toţi ne naştem din pământ şi apă” [Frag. 34]. Euripide spune însă că din pământ şi aer, cum se poate observa din faptul că spune: „Cânt aerul şi apa, mama a toate." Empedocle spune că din patru, atunci când spune: „Ascultă mai întâi: patru sunt rădăcinile a toate: Zeus strălucitorul, Hera purtătoarea vieţii, Aidoneus şi Nestis, ce udă cu lacrimi izvorul înlăcrimat al bieţilor oameni" [Frag. 6]. Okellos lucanianul şi Aristotel derivă toate din cinci, fiindcă împreună cu cele patru elemente iau şi un al cincilea corp cu mişcare circulară, din care spun că sunt cele cereşti. Din şase au presupus că e geneza a toate cei din jurul lui Empedocle, fiindcă acolo unde acesta spune: „Ascultă mai întâi: patru sunt rădăcinile a toate”, face ca geneza să fie din patru; dar când adaugă: „Iar în afară de ele Cearta pierzătoare ce le desparte, şi împreună cu ele Prietenia, egală în lungime şi lăţime” [Frag. 21, v. 21-24], şi astfel transmite că sunt şase principiile a toate: patru materiale: pământul, apa, aerul, focul, şi două active: prietenia şi cearta. Iar că geneza a toate e dintr-un număr infinit de elemente opinau cei din jurul lui Anaxagora din Clazomene, Democrit şi Epicur şi mulţi alţii, dintre care pe unii i-am amintit în parte mai înainte. Anaxagora însă le derivă dintr-o infinitate de elemente asemănătoare celor derivate, cei din jurul lui Democrit şi Epicur dintr-o infinitate de elemente neasemănătoare şi impasibile — adică din atomi —, iar cei din jurul lui III.4. Ipolit din Roma , R e sp in g ere a tu tu ro r e re z iilo r 5 4 5 Heraclides din Pont şi Asclepiades, dintr-o infinitate de elemente neasemănătoare, dar pasibile, ca din corpuscule nearmonizate între ele. Iar cei din jurul lui Platon afirmă că derivă din trei şi spun că acestea se numesc zeu, materie şi paradigmă: materia o împart în patru principii: foc, apă, pământ şi aer; zeul spun că e creatorul ei, iar paradigma e mintea [zeului]. [Rezumatul tuturor ereziilor] Convinşi aşadar că discursul despre natură este în chip recunoscut pentru toţi aceştia lipsit de ieşire, noi înşine vom vorbi despre exemplele adevărului, cum este şi cum credem, dar numai după ce vom fi expus mai întâi pe scurt opiniile ereziarhilor, pentru ca prezentând prin aceasta încă şi mai bine cunoscute opiniile tuturor, să arătăm mai evident şi mai bine cunoscut adevărul. Dar pentru că aşa ni se pare potrivit, să începem mai întâi de la slujitorii şarpelui. Naasenii deci numesc obârşia primă a toate Om şi pe acesta îl numesc şi Fiu al Omului, şi-l împart în trei părţi: inteligentă, psihică şi terestră. II numesc şi Adamas şi mai cred despre cunoaşterea lui că e obârşia cunoaşterii lui Dumnezeu. Toate acestea: cele inteligente, psihice şi terestre sunt cuprinse în lisus, iar prin El aceste trei substanţe au vorbit celor trei genuri [cosmice]. Spun că sunt trei genuri: angelic, psihic şi terestru, şi trei biserici: angelică, psihică şi terestră, iar numele lor sunt: „aleasă”, „chemată” şi „captivă”. Acestea sunt tezele lor, întrucât pot fi cuprinse pe scurt, şi spun că Iacob, fratele Domnului, a predat acestea lui Mariamne, minţind prin aceasta despre amândoi. Perateii, Ademes Carystianul şi Euphrates Peraticul, spun că există o singură lume — aşa o numesc — împărţită în trei părţi. Dar la ei există o singură obârşie a acestei diviziuni tripartite, ca un mare izvor, care poate fi tăiat prin raţiune în segmente infinite. Primul şi cel mai apropiat segment este după ei triada: o parte a acesteia se numeşte Bine desăvârşit, Măreţie paternă, a doua parte a triadei e ca o mulţime de puteri infinite, iar a treia e lumea propriu- zisă. Prima e nenăscută, a doua e autonăscută, iar a treia e născută. De aceea spun răspicat că sunt trei dumnezei, trei logoi, trei minţi şi trei oameni. Fiindcă atunci când diviziunea e realizată, atribuie fiecărei părţi a lumii dumnezei şi logoi şi minţi şi oameni ş. a. m. d. Iar de sus, din nenaştere şi din primul segment al lumii, spun că la sfârşitul lumii s-a coborât pe vremea lui Irod un om cu trei naturi, trei corpuri şi trei puteri, numit Hristos, Care are în el toate concreţiile şi puterile părţilor lumii. Acest lucru vor ei să fie cuvântul: „în El locuieşte corporal toată plinătatea Dumnezeirii” [Col 2, 9]. 5 4 6 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l ap o s to lic Fiindcă ei spun că din cele două lumi superioare, din cea nenăscută şi din cea autonăscută, au căzut în această lume în care suntem noi seminţe cu tot felul de puteri. Iar Hristos a coborât de sus, din nenaştere, ca prin coborârea Lui să mântuiască toate cele trei părţi divizate; întrucât cele care au coborât de sus vor urca prin El, iar cele care au uneltit împotriva celor ce au căzut de sus sunt pedepsite şi respinse. Două sunt părţile care se mântuiesc: cele superioare ca unele eliberate de stricăciune, pe a treia care piere numind-o lumea propriu-zisă. Acestea Ie spun deci perateii. Setienii sunt însă de părere că există trei principii a toate bine definite, iar fiecare din aceste principii are puteri infinite. Fiecare din aceste puteri se poate naşte în chip natural, aşa cum se naşte într-un suflet omenesc orice meşteşug: de exemplu, dacă un copil care se familiarizează cu flautul devine flautist, dacă se familiarizează cu geometria devine geometru, şi în chip asemănător cu orice alt meşteşug. Iar substanţele principiilor sunt lumina şi întunericul, în mijlocul cărora e un spirit pur. Iar spiritul aşezat la mijloc între întunericul care e jos şi lumina care e sus, spun ei, nu e un duh ca un vânt sau o briză subţire care poate fi înţeleasă, ci ca mireasma unui mir sau tămâi făcută dintr-o compoziţie, o putere care se difuzează printr-un impuls al bunămiresmei de neînţeles şi mai presus de cuvânt. Deci întrucât lumina e sus, întunericul jos şi în mijlocul lor este spiritul, lumina obişnuieşte să strălucească de sus ca o rază în interiorul care zace sub ea. Iar bună-mireasma spiritului, având o poziţie intermediară, e purtată şi pusă în mişcare în toate părţile, aşa cum mireasma tămâii e purtată pc foc în toate părţile. Aceasta fiind deci puterea celor divizate în trei părţi, puterea spiritului şi a luminii e jos, în întunericul aflat dedesubt. Iar întunericul spun că c o apă înfricoşătoare, în care lumina împreună cu spiritul e atrasă şi transferată într-o altfel de natură. întunericul, aşadar, fiind înzestrat cu înţelepciune şi cunoscând că, dacă e luată de la el lumina, întunericul rămâne pustiu, nearătat, neluminat, neputincios, nelucrător, se sileşte cu toată priceperea şi înţelepciunea să ţină în el strălucirea şi scânteierea luminii împreună cu bună-mireasma spiritului. Aduc şi o imagine acestui lucru spunând: aşa cum pupila ochiului apare întunecată din apele/secreţiile care-i stau la bază şi e luminată de spirit, tot aşa întunericul năzuieşte după spirit şi lumină, şi are la el toate puterile lor care vor să plece din el şi să urce. Dar ele sunt de infinite ori infinite, din care, atunci când puterile se amestecă între ele, se întipăresc şi devin toate asemenea unor peceţi. Fiindcă, aşa cum atunci când intră în comuniune cu o ceară, pecetea îşi face întipărirea, rămânând în ea însăşi ceea ce era, tot aşa şi puterile când intră în comuniune între ele lucrează toate genurile fiinţelor vii, care sunt infinite. Spun aşadar că din convergenţa celor trei principii a rezultat III.4. Ipolit din Roma, R e sp in g ere a tu tu ro r e re z iilo r 547 forma unei mari peceţi: cerul şi pământul, care are aspectul asemănător unui uter, având în mijloc buricul. Iar celelalte întipăriri ale tuturor fiinţelor vii sunt ca şi cerul şi pământul întipărite asemenea unui uter. Iar din apă spun că provine principiul întâi-născut, un vânt puternic şi impetuos, care e cauza oricărei geneze, care lucrează o fierbere şi o mişcare în lume din mişcarea apelor. Acest vânt are aspectul asemănător şuieratului unui şarpe, spre care privind lumea se năpusteşte poftind spre generare ca un uter, şi de aici vor să se constituie geneza a toate. în acest şuierat de vânt spun că e un dumnezeu desăvârşit, care spun că provine din mişcarea apelor din bună mireasma spiritului şi din strălucirea luminii, şi că mintea [intelectul] e o odraslă născută dintr-o femeie. Deci aceasta, fiind o scânteie de sus amestecată jos cu concreţiile trupului, sc grăbeşte să fugă, iar fugind să seducă sus şi să nu se destrame din pricina lipsei din ape. De aceea a strigat din amestecul cu apele, ca în psalmul lor care spune: „Toată grija luminii de sus e ca scânteia de jos să se izbăvească de tatăl de jos", de vânt, care iscă fierbere şi tulburare şi-şi face un fiu desăvârşit: mintea, care, spun ei, nu-i este proprie după fiinţă. Cuvântul desăvârşit al luminii transformându-1 într-un chip de şarpe, acesta [fiul] intră în uter, ca să poată să ridice mintea aceea, scânteia din lumină. Şi aceasta spun ei că este ceea ce s-a spus: „Care fiind în forma lui Dumnezeu n-a socotit o pradă faptul de a fi egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine însuşi luând o formă de sclav" [Flp 2, 6]. Aceasta vor să fie „forma de sclav” rău demonizaţii şi nenorociţii setieni care spun aceste lucruri. Iar alotînţeleptul Simon [Magul] spune aşa: Există o Putere nedefinită şi ea este rădăcina a toate. Puterea nedefinită spun că e focul. Dar după el focul nu e simplu — cum spun mulţi care afirmă că există patru elemente simple şi cred că focul e simplu —, ci arc o natură dublă: o parte a ei o numeşte ascunsă, iar alta arătată; iar cele ascunse se ascund în cele arătate ale focului şi cele arătate ale focului sunt generate de cele ascunse. Toate părţile focului, crede el, văzute şi nevăzute, au o înţelegere. Lumea născută a fost deci generată de focul nenăscut, şi a început să devină aşa: luând cel născut de la principiul focului aceluia şase rădăcini prime ale principiului naşterii, spune că aceste rădăcini provin din foc sub formă de perechi, pe care le numeşte Intelect şi Inteligenţă, Glas şi Nume, Raţiune şi Reflecţie. în aceste şase rădăcini este toată puterea nedefinită care, spun ei, e Cel ce a stat, stă şi va sta, care, când va lua un chip, fiind în cele şase puteri, va fi prin fiinţă putere, mărime şi rezultat una şi aceeaşi cu puterea nenăscută şi nedefinită, neavând nimic mai puţin decât acea putere nenăscută, neschimbabilă şi nedefinită. Dacă însă Acesta rămâne în potenţă numai în cele şase puteri şi nu ia chip, spun că dispare şi piere ca şi potenţa gramaticii sau geometriei care există în 5 4 8 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. Canonul apostolic sufletul omului, dacă nu apare un maestru care să-l înveţe. Simon spune că el însuşi e Cel ce a stat, stă şi va sta şi că el e Puterea mai presus de toate. Acesta le spune deci Simon. Valentin şi cei din şcoala lui numesc principiul a toate Tată, dar au opinii contrare despre El. Căci unii dintre ei cred că numai Tatăl e născător, dar alţii cred că e cu neputinţă să poată naşte fără parte femeiască şi-i atribuie 0 soţie: Tăcerea, pe El numindu-1 Adânc. Din acesta şi din soţia [perechea] lui provin şase emanaţii: Intelectul şi Adevărul, Cuvântul şi Viaţa, Omul şi Biserica, iar aceasta este Ogdoada [Optimea] prim-generată. Aceste emanaţii produse în interioml Limitei se numesc iarăşi cele din interiorul Pleromei şi sunt prime; secunde sunt cele din afara Pleromei, iar terţe sunt cele din afara Limitei, a căror geneză constituie Hysteroma [Achamot], Vrea ca tatăl a toate să fie dintr-un eon din Hysteromă şi proiectat [în afara Limitei] şi spune că acesta este Demiurgul, nevrând să fie primul Dumnezeu, ci defâimându-1 atât pe El, cât şi cele născute de El. Despre Hristos spune că S-a coborât din Pleromă născut din Duhul Sfânt şi din Demiurg, spre mântuirea spiritului rătăcit, care locuieşte în „omul dinăuntru” care se mântuieşte graţie acestui spirit care locuieşte în el. Dar carnea nu vrea să fie mântuită, numind-o „haină de piele” şi „om stricăcios”. Acestea le-am spus pe scurt, întrucât la ei există mult material şi opinii diferite. Aceasta este deci opinia şcolii lui Valentin. Vasilide spune şi el că există un Dumnezeu Care nu este, Care nefiind a făcut din nefiinţă o lume care nu este, aruncată ca un grăunte de muştar care are în el rădăcinile, trunchiul, frunzele, ramurile şi rodul, sau ca un ou de papagal care are în el mulţimea felurită a culorilor. Aceasta, spun ei, este sămânţa lumii din care s-au făcut toate, fiindcă aceasta avea în sine toate fără să fie depuse ca într-o vistierie, gândite mai înainte să fie făcute de Dumnezeu Care nu este. In această sămânţă, spun ei, e o filialitate tripartită, de-o-fiinţă întru toate cu Dumnezeu Care nu este, născută din cele ce nu sunt. Din această filialitate împărţită în trei părţi, una era subtilă, alta mai groasă, şi alta având nevoie de purificare. Odată cu prima aruncare a seminţei de Cel ce nu este, partea subtilă a răsărit şi a crescut în sus spre Cel ce nu este, fiindcă orice natură îl doreşte din pricina covârşirii frumuseţii lui, dar fiecare altfel. Rămânând încă în sămânţă, fiindcă e imitativă, partea mai groasă n-a putut să se ridice în sus — căci era mai deficientă decât cea subtilă —, dar filialitatea a înaripat-o prin Duhul Sfânt, fiindcă îmbrăcată îi face bine şi 1 se face bine. Iar a treia filialitate are nevoie de curăţire; ea a rămas în marea grămadă a tuturor seminţelor şi ea face bine şi i se face bine. Există ceva numit lume, şi ceva ce se numeşte mai presus de lume, căci pe cele ce sunt III.4. Ip o lit din Roma , R e sp in g e re a tu tu ro r e re z iilo r 549 le divide în două diviziuni prime; iar ceea ce e între ele numeşte Duh Sfânt frontieră, care are în el mireasma filialităţii. Din grămada tuturor seminţelor şi a seminţei lumii a răsărit şi s-a născut Marele Arhon, Capul lumii, de o frumuseţe şi măreţie negrăită. Acesta înălţându-se până la boltă a crezut că nu mai e altceva deasupra lui şi aşa a ajuns mai strălucitor şi mai puternic decât toate cele de sub el, afară de filialitatea lăsată în urmă între toate seminţele, despre care nu ştia că e mai înţeleaptă decât el. Acesta deci întorcându- se spre crearea lumii îşi naşte mai întâi un fiu superior lui, pe care l-a pus să şadă de-a dreapta lui, şi aceasta ei o numesc Ogdoadă. Acesta deci, Demiurgul, a făcut toată creaţia cerească. Dar din toate seminţele a urcat iarăşi un alt arhonte, mai mare decât toţi cei de sub el, afară de filialitatea lăsată în urmă, dar mult mai mic decât primul, pe care-1 numesc Hebdomada. Acesta e Făcătorul, Demiurgul şi Guvernatorul tuturor celor de sub el, iar el şi-a făcut un fiu mai înţelept decât el. Toate acestea, spun ei, există potrivit predeterminării Celui ce nu este; există însă lumi şi distanţe infinite. Peste Iisus cel din Maria a venit puterea Evangheliei, care a coborât de sus şi a luminat pe fiul atât al Ogdoadei, cât şi al Hebdomadei, pentru a lumina, distinge şi curăţi filialitatea lăsată în urmă spre a face bine sufletelor şi a i se face bine. Şi mai spun că ei sunt fiii lui Dumnezeu care au fost lăsaţi în lume, ca să înveţe sufletele să se curăţească şi să urce odată cu filialitatea la Tatăl de sus, de unde a venit prima filialitate. Iar lumea va dăinui până când toate sufletele vor intra aici odată cu filialitatea. Aceste lucruri monstruoase nu se ruşinează să le spună Vasilide. Iustin [gnosticul] spune cu îndrăzneală şi el lucruri asemănătoare acestora, astfel: există trei principii nenăscute a toate, două masculine şi unul feminin. Din cele masculine, unul se numeşte Cel bun, şi numai el e numit astfel fiind preştiutor a toate; iar celălalt este Tată al tuturor celor născute, lipsit de preştiinţă, nevăzut şi necunoscut, şi El se numeşte Elohim. Iar principiul feminin e lipsit de preştiinţă, pătimaş, cu două voinţe şi două corpuri. Despre acesta spun că de la mădular în sus e fecioară, iar de la mădular în jos e şarpe, şi se numeşte Eden şi Israel. Acestea, spune el, sunt principiile a toate, din care s-au făcut toate. Fără să ştie dinainte, Elohim a ajuns să o dorească pe cea jumătate fecioară şi amestecându-se cu ea a născut doisprezece îngeri; îngerii paterni sunt legaţi de tatăl, iar cei materni de mamă. Iar aceşti îngeri, spune el, sunt pomii raiului, interpretând alegoric cele scrise de Moise în lege. Toate au fost însă făcute de Elohim şi Eden: fiarele împreună cu celelalte animale au fost făcute din partea animalică a Edenului, iar omul din părţile omeneşti de deasupra mădularului. Edenul a pus în el sufletul, care era puterea lui, iar Elohim duhul, care era puterea lui. Mai spune că după ce şi-a 5 5 0 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. Canonul apostolic aflat originea, Elohim a urcat spre Cel Bun şi a lăsat Edenul care, înfuriat de aceasta, face orice uneltire împotriva spiritului lui Elohim care a fost pus în om. De aceea Tatăl l-a trimis pe Baruh cu porunca să grăiască prin profeţi, ca duhul lui Elohim să fie izbăvit şi toţi să fie scoşi pe furiş din Eden. El spune că şi Heracle a fost profet, dar că a fost învins de Omfale, adică de Babei, pe care o numesc şi Afrodita. Iar mai apoi, în zilele lui Irod s-a născut Iisus fiul Măriei şi al lui losif, cu care spune că a vorbit Baruh şi împotriva căruia a uneltit Edenul, dar n-a putut să-l amăgească şi de aceea a făcut să fie răstignit, dar Duhul Lui a urcat la Cel Bun. Iar duhul tuturor celor care au ascultat astfel de cuvinte nebune şi debile se va mântui, dar corpul şi sufletul vor fi lăsate Edenului, pe care Iustin cel fără minte îl numeşte şi pământ. Docheţii spun unele ca acestea: primul Dumnezeu e o sămânţă de smochin, din care ies trei eoni ca trunchiul, frunzele şi rodul lui; aceştia emană treizeci de eoni, fiecare câte zece; ei sunt uniţi în decade şi se deosebesc numai prin poziţie ca primi, secunzi, terţi. Şi ei emană de infinite ori infiniţi eoni şi toţi sunt hermafrodiţi. Aceştia au vrut să intre toţi într-un eon şi din acest eon din mijloc şi din Fecioara Maria au născut un mântuitor a toate, întru toate asemenea primei seminţe a smochinului, inferior numai într-un singur lucru: prin aceea că e născut, întrucât prima sămânţă din care e smochinul e nenăscută. Aceasta a fost marea pleromă a eonilor, în întregime lumină, nemaiprimind nici o podoabă, ci având în sine toate formele celor vii. Şi venind ea în haosul aflat sub ea, a fost cauza tuturor celor ce s-au (acut şi sunt; fiindcă coborând de sus a întipărit în haosul dc jos formele tuturor ideilor veşnice. Iar al treilea eon, care s-a triplat pe sine însuşi, văzând că toate caracteristicile lui au fost târâte în întunericul de jos, nccunoscând grozăvia întunericului şi simplitatea luminii, a făcut un cer şi, împlântându-1 în mijloc, l-a despărţit între întuneric şi între lumină. Deci întrucât toate ideile celui de-al treilea eon şi întipărirea lui, spun ei, erau stăpânite de întuneric, el a devenit un foc viu născut de lumină. Din care, spun ei, s-a născut Marele Arhonte despre care vorbeşte Moise spunând că este un Dumnezeu de foc şi demiurg, Care transformă pururea în trupuri ideile fiinţelor vii, numind aceste idei suflete. Pentru ele, spun ei, s-a născut Mântuitorul Care arată calea prin care să fugă sufletele ţinute de întuneric. Mai spun că Iisus S-a îmbrăcat în puterea aceea una-născută, şi de aceea n-a putut fi văzut de unul din eonii care s-au schimbat din pricina mărimii slavei Lui. Şi mai spun că toate i s-au întâmplat potrivit cu cele scrise în Evanghelii. Cei din jurul lui Monoimos arabul spun că obârşia universului e Primul Om şi Fiul Omului, şi că toate cele făcute, cum spune Moise, n-au fost făcute de III.4. Ipolit din Roma, R e sp in g e re a tu tu ro r e re z iilo r 551 Primul Om, ci de Fiul Omului, dar nu de el întreg, ci de o parte a lui. Căci Fiul Omului e o „iota”, adică o decadă, număr principal, în care e substanţa oricărui număr, prin care e constituit orice număr şi geneza universului: foc, aer, apă, pământ. întrucât acesta este o iotă şi o cirtă, o cirtă curge de sus desăvârşită din desăvârşită, având toate câte le are în ea, tot aşa orice are omul, are şi Tatăl Fiului Omului. Moise deci spune că lumea s-a făcut în şase zile, adică în şase puteri cuprinse într-o cirtă a iotei, din care lumea s-a făcut dintr-o singură cirtă. întrucât cuburile, icosaedrele, octaedrele, piramidele şi toate figurile asemenea lor, din care au fost făcute focul, aerul, apa şi pământul, s-au făcut din acea simplă cirtă a iotei care este Fiul Omului, desăvârşit din desăvârşit. Deci când Moise vorbeşte de toiagul care se preface în chip felurit spre pătimirile Egiptului, vorbeşte alegoric de pătimirile lumii lui iota, iar toiagul n-a închipuit mai mult dc zece pătimiri. Iar dacă vrei, spune el, să cunoşti universul, caută în tine însuţi cine e Cel ce spune: sufletul meu, carnea mea, mintea mea, şi cine e cel care-şi însuşeşte în sine pe fiecare ca un altul pe sine însuşi. Vei înţelege că Acesta e desăvârşit din desăvârşit, şi că El le socoteşte ale Sale proprii pe toate: cele ce nu sunt şi toate care sunt. Acestea sunt deci opiniile lui Monoimos. Talion spune, asemenea lui Valentin şi celorlalţi, că există eoni veşnici nevăzuţi, şi că lumea şi toate cele ce sunt au fost create de unul din cei mai de jos. Practică o viaţă ascetică de tipul cinicilor şi aproape că nu diferă cu nimic dc Marcion în delăimarca naşterii şi a instituţiei căsătoriei. Marcion din Pont şi Kerdon învăţătorul său definesc şi ei că trei sunt principiile universului: Cel Bun, Cel Drept şi materia. Iar unii din ucenicii lor adaugă şi un al patrulea spunând că ele sunt: Cel Bun, Cel Drept, răul şi materia. Toţi însă spun că Cel Bun n-a făcut nimic, dar Cel Drept — pe care unii îl numesc şi cel rău, iar alţii doar drept —, spun ei, a făcut toate din materia subiacentă, dar nu le-a făcut frumos, ci iraţional; fiindcă cele făcute e necesar să fie asemenea Celui ce le-a făcut. Drept pentru care se folosesc şi de parabole evanghelice, spunând aşa: „Nu poate pomul bun să facă roade rele” [Ml 7, 18] ş. a. m. d„ zicând că cele spuse fac aluzie la cele falsificate rău de el [Cel Drept]. Despre Hristos vrea să fie Fiu al Celui Bun trimis de Acesta spre mântuirea sufletelor, şi îl numeşte „omul dinăuntru”, spunând că a apărut ca om fără să fie om, şi ca întrupat nefiind întrupat, întrucât s-a arătat aşa doar în aparenţă nesuferind nici naştere, nici pătimire decât în aparenţă. Nu vrea ca să învie carnea, spune despre căsătorie că e o stricăciune, conducându-i pe discipolii lui spre o viaţă de felul cinicilor, crezând că îl întristează pe Demiurg dacă se abţin de la cele făcute sau hotărâte de El. 5 5 2 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. Canonul apostolic Apelle, discipolul său, neplăcându-i cele spuse de învăţătorul său, a presupus printr-un alt cuvânt/argument că sunt patru dumnezei, dintre care unul, spune, e Cel Bun pe care nu L-au cunoscut nici Legea, nici Profeţii, şi al Cărui Fiu e Hristos; altul e Demiurgul universului, despre care nu vrea ca să fie Dumnezeu, ci o putere a Iui Dumnezeu; altul Cel focos care s-a arătat lui Moise; şi altul Cel rău. Pe aceştia îi numeşte îngeri. Adăugând la ei pe Hristos, spune că sunt cinci. Acordă atenţie unei cărţi pe care o numeşte „Arătări” a unei oarecare Filomene, pe care o socoteşte profetesă. Şi spune că Hristos n-a luat carnea din Fecioara, ci din substanţa adiacentă lumii. A compus tratate împotriva Legii şi a Profeţilor, încercând să le desfiinţeze întrucât ar grăi minciuni şi n-ar cunoaşte pe Dumnezeu. Mai spune asemenea lui Marcion că toate felurile de came vor pieri. Kerinthos, care a practicat asceza în Egipt, n-a vrut nici el ca lumea să fie făcută de primul Dumnezeu, ci de o putere îngerească foarte separată şi distanţată de domnia care e mai presus de toate şi care nu-l cunoaşte pe Dumnezeul Cel mai presus de toate. Despre Iisus spune că nu S-a născut din Fecioară, ci că a fost fiu al lui Iosif şi al Măriei, asemenea tuturor celorlalţi oameni şi că S-a distins prin dreptate, cuminţenie şi înfrânare mai presus decât toţi ceilalţi. Iar după botez S-a pogorât asupra lui, din domnia cea mai presus de toate, Hristosul în chip de porumbel, şi atunci a început să vestească pe Tată! cel necunoscut şi să facă minuni. Iar la sfârşitul pătimirii, Hristos a zburat de la Iisus; prin urmare, a pătimit şi a înviat lisus, iar Hristos a rămas nepătimitor, fiind spiritual. Ebioniţii spun că lumea e făcută de Dumnezeul adevărat, dar despre Hristos vorbesc în chip asemănător lui Kerinthos. Trăiesc în toate după Legea lui Moise, spunând că aşa se îndreptăţesc. Teodot din Bizanţ a introdus următoarea erezie: spune că toate au fost făcute de adevăratul Dumnezeu, dar despre Hristos spune asemenea gnosticilor mai sus-zişi că s-a arătat într-un mod ca acesta: Hristos e un om obişnuit, ca toţi oamenii, şi se distinge numai prin aceea că se naşte după voia lui Dumnezeu dintr-o Fecioară, Duhul Sfânt umbrindu-1 pe cel întrupat în Fecioară. Mai apoi însă, la botez, Hristos a coborât peste Iisus în chip de porumbel. De aceea spune că minunile nu s-au lucrat în El la început. Nu vrea deci ca Hristos să fie Dumnezeu. Aşadar Teodot opinează unele ca acestea. Alţii dintre ei le spun toate în chip asemănător zişilor teodotieni, distingându- se numai într-un singur lucru, şi anume în aceea că-1 iau pe MelchiIII. 4. Ipolit din Rom a , R e sp in g e re a tu tu ro r e re z iilo r 5 5 3 sedec drept o Putere şi spun că e mai presus de orice putere, şi vor ca Hristos să fie după chipul său. Frigienii şi-au luat începutul ereziei lor de la un oarecare Montan şi de la Priscilla şi Maximilla, socotind că femeile acestea sunt profetese iar Montan e profet. Vorbesc corect despre începutul universului şi al creaţiei şi nu primesc în chip străin cele privitoare la Hristos, dar greşesc prin mai sus-zişii profeţi: rătăcesc luând aminte la cuvintele lor peste Evanghelii, precum şi hotărând posturi noi pe lângă cele predate. Alţii dintre ei însă, alipindu-se de erezia noetienilor, au opinii asemănătoare despre aceste femei şi Montan, dar hulesc pe Tatăl a toate, spunând că acelaşi este şi Fiu şi Tată, văzut şi nevăzut, muritor şi nemuritor, luând prilejurile acestor opinii de la un oarecare Noet. Noet, fiind de neam din Smyma, bărbat cu limba tulbure şi versatil, a introdus între noi această erezie care a plecat de la un oarecare Epigonus, a ajuns la Cleomenes şi a rămas până acum la urmaşii lui. Spune că există un Dumnezeu Tată şi Creator a toate Care a făcut toate; că El Se făcea nearătat pentru oameni când voia, dar S-a făcut arătat atunci când a vrut; că e nevăzut atunci când nu Se vede, dar văzut atunci când Se vede; că e nenăscut atunci când nu Se naşte şi născut atunci când Se naşte din Fecioară; că e nepătimitor şi nemuritor atunci când nu pătimeşte şi nu moare, dar că pătimeşte şi moarte atunci când vine la pătimire. Pe Acest Tată II numesc şi Fiu, numindu-L Tată sau Fiu după împrejurări. Erezia lor a întărit-o Calist [al Romei, 217-222], care a născut şi el o erezie. Luându-şi punctele de plecare de la ei [noetieni], mărturiseşte şi el că există Un Dumnezeu Tatăl şi Creatorul universului, şi că Acesta e chemat şi numit după nume Fiu, dar după fiinţă e un singur Duh indivizibil. Căci Dumnezeu fiind Duh nu este altul decât Logosul, şi nici Logosul nu e altul decât Dumnezeu. Sunt deci o singură persoană împărţită după nume, nu după fiinţă. Acest Cuvânt, pe Care-L numeşte Dumnezeu, spune că S-a întrupat şi vrea ca acela văzut şi răstignit după trup să fie un Fiu, iar Duhul Care locuieşte în El vrea să fie Tată, zdrobindu-se când de opinia lui Noet, când de cea a lui Teodot, şi neţinând nimic sigur. Ăsta e Calist. Iar un oarecare Hermogen, vrând şi el să spună ceva nou, a spus că Dumnezeu a făcut toate dintr-o materie cotemporală cu El, necreată şi supusă Lui, întrucât crede că e cu neputinţă ca Dumnezeu să facă cele făcute altfel decât din lucruri care sunt deja. 5 5 4 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. Canonul apostolic Iar alţii, introducând ceva nou, cerşind basme [mituri] de la toate ereziile, au alcătuit o carte ciudată numită de la un oarecare Elkesai. Cu privire la începutul universului aceştia mărturisesc asemenea nouă, spunând că toate au fost făcute de Dumnezeu, dar nu mărturisesc un Hristos, ci că există unul sus şi că el se transformă în multe corpuri de multe ori, iar acum s-a transformat în Iisus. Iar despre Iisus spun că uneori e născut din Dumnezeu, alteori devine Duh, uneori se naşte din Fecioară, iar alteori nu. După aceasta însă El se transformă mereu în corpuri şi se arată în multe corpuri după vremuri. Se folosesc şi de vrăji şi invocări de demoni şi de botez întru mărturisirea elementelor. Se ocupă cu astrologia, matematica şi magia şi spun că au preştiinţa lucrurilor. [Cuvântul Adevărului] De aceea, voi, elini, egipteni, caldei şi întreg neamul oamenilor, învăţaţi ce e Divinul şi ce e creaţia Lui bine orânduită de la noi, care suntem prietenii lui Dumnezeu, care ne facem aici cuvintele spre dovedirea Lui, nu exercitându- ne într-un cuvânt pompos, ci în cunoaşterea adevărului şi în asceza cuminţeniei. Dumnezeu Unul, Primul şi Singurul şi Făcătorul şi Domnul a toate, n-a avut nimic contemporan cu El: nici un haos infinit, nici o apă fără măsură, nici un pământ tare, nici un aer dens, nici un foc cald, nici un spirit subtil, nici tavanul albastru închis al marelui cer; ci era Unul, Singur de Sine însuşi. Voind El a făcut cele ce sunt fără ca ele să fie mai înainte, afară numai când a vrut El să le facă. Având experienţa celor ce vor fi — fiindcă are în El şi preştiinţă — a creat mai întâi cele patru principii diferite ale celor ce aveau să fie: focul, aerul, apa şi pământul, din care a făcut creaţia Sa diversă. Şi pe unele le-a făcut dintr-o singură fiinţă, pe altele le-a legat din două, iar pe altele din trei şi din patru. Cele dintr-o sigură fiinţă erau nemuritoare, căci nu le urmează descompunerea, fiindcă unul nu se va descompune vreodată; dar cele din două, trei sau patru elemente sunt supuse descompunerii, de aceea se numesc şi muritoare, căci moarte se numeşte acest lucru: descompunerea celor legate. Acestea sunt de ajuns pentru a da un răspuns celor ce gândesc bine şi care, dacă sunt iubitori de învăţătură şi caută substanţele acestora şi cauzele creaţiei universului le vor putea citi în cartea noastră „Despre substanţa universului”. Acum socotesc că e de ajuns să expun cauzele pe care, necunoscându-le, elinii [păgânii] au slăvit în cuvinte pompoase părţile creaţiei, ignorând pe Creatorul; iar plecând de la ei şi transformând în cuvinte asemănătoare cele spuse de aceştia mai înainte, ereziarhii au alcătuit erezii demne de râs. III.4. Ipolit din Roma, R e sp in g e re a tu tu ro r e re z iilo r 555 Aşadar reflectând, Acest Dumnezeu Singur şi peste toate naşte mai întâi un Cuvânt, dar nu un cuvânt ca o glăsuire, ci un gând al universului; numai pe Acesta L-a născut din cele ce sunt, căci fiinţa era aici însuşi Tatăl, din Care este ceea ce s-a născut. Şi Cuvântul a fost cauză pentru cele făcute, purtând în Sine însuşi voinţa Celui ce L-a născut, nefiind necunoscător al gândului Tatălui. Căci fiind întâiul Lui Născut, avea în Sine însuşi deodată cu ieşirea din Cel care L-a născut ca un glas ideile gândite în mintea Tatălui. De aceea, atunci când Tatăl a poruncit să se facă lumea, Cuvântul a realizat una câte una cele ce i-au plăcut lui Dumnezeu. Pe cele ce urmau să se înmulţească prin naştere le-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, iar pe cele care sunt spre slujire şi susţinere le-a făcut fie masculine, fie neavând nevoie de parte femeiască, fie nici masculine, nici feminine. Căci primele lor substanţe făcute din cele ce nu sunt, adică focul şi aerul, apa şi pământul, nu sunt nici masculine, nici feminine, ci din fiecare din ele nu poate să iasă masculin şi feminin, dacă n-ar voi Dumnezeu Care le porunceşte să lucreze aşa ceva. Mărturisesc că îngerii sunt din foc şi din aer şi mai spun că nu există în ei parte bărbătească şi parte femeiască; soarele, luna şi stelele sunt în chip asemănător din foc şi din aer, şi nu cred că sunt nici parte bărbătească, nici parte femeiască. Animalele din apă şi zburătoarele sunt parte bărbătească şi parte femeiască, căci aşa a poruncit Dumnezeu vrând ca substanţa umedă să fie fecundă. în chip asemănător sunt parte bărbătească şi parte femeiască şi reptilele şi fiarele de pe pământ şi genurile tuturor animalelor, căci aşa a admis natura celor făcute. Deci câte a vrut să facă Dumnezeu pe acestea le-a creat prin Cuvântul, ele neputând fi făcute altfel decât au fost făcute. Iar pe câte a vrut şi le-a făcut cum a vrut le-a însemnat chemându-le pe nume. Şi peste ele a creat pe stăpânul a toate, alcătuindu-1 compus din toate substanţele. Nu că Dumnezeu a vrut să-l facă dumnezeu şi a greşit, nici înger — nu vă înşelaţi —, ci a vrut şi te-a făcut om. Căci dacă ar fi vrut să te facă dumnezeu, ar fi putut: ai doar exemplul Cuvântului Său. Dar vrând să te facă om, te-a făcut om. Iar dacă vrei să te faci dumnezeu, ascultă-L pe Cel ce te-a făcut şi nu I te împotrivi acum, ca fiind găsit credincios în cele mici să ţi se poată încredinţa cele mari [Mt 25, 21. 23]. Dar numai Cuvântul Lui e din El, de aceea e şi Dumnezeu, fiind fiinţa lui Dumnezeu. Lumea e însă din nimic, de aceea nu e dumnezeu, fiindcă ea admite şi descompunere, atunci când voieşte Cel ce a creat-o. Iar Dumnezeu Cel ce a creat-o n-a făcut nici nu face rău, ci numai frumos şi bine, căci Cel ce o face e bun. Omul creat însă era o vietate liberă, dar nu stăpân, nu stăpânind toate prin gând, autoritate şi putere, ci rob şi având toate cele contrare. Prin acea că este liber naşte răul făcut din întâmplare, acesta nefiind nimic dacă nu-1 faci. Căci răul se numeşte rău prin faptul de a voi sau socoti ceva rău, nefiind de la început, ci apărând ulterior. 5 5 6 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. Canonul apostolic întrucât omul e liber, a fost hotărâtă de Dumnezeu o lege, şi nu în zadar. Căci dacă omul n-ar avea putinţa de a voi şi de a nu voi, de ce ar mai fi hotărât o lege? Pentru că unui animal lipsit de raţiune nu i se dă o lege, ci un frâu şi un bici. Omului însă i s-a dat o poruncă şi o pedeapsă pentru faptul de a face sau a nu face ce i s-a poruncit. Legea deci i s-a dat prin bărbaţii drepţi de mai înainte, iar mai aproape de noi prin Moise, bărbat evlavios şi iubit de Dumnezeu, s-a dat o Lege plină de gravitate şi dreptate. Iar toate acestea le guvernează Cuvântul lui Dumnezeu, Copilul întâi-născut al Tatălui, Glasul purtător de lumină dinainte de luceafăr. După care au apărut bărbaţi drepţi, prieteni ai lui Dumnezeu; aceştia se numesc profeţi de la faptul că spun dinainte cele viitoare. Şi cuvântul lor s-a făcut nu pentru un singur timp, ci glăsuirile profetice sunt bine primite prin toate generaţiile; nu numai atunci când răspundeau celor de faţă, ci şi când spuneau dinainte cele viitoare prin toate generaţiile. Pentru că atunci când vorbesc cele trecute le aduceau aminte umanităţii, când arată cele prezente ne convingeau să nu fim nepăsători, iar când pun dinainte cele viitoare ne fac pe fiecare din noi temători, fie văzând noi împlinindu-se cele spuse cu mult înainte, fie aşteptând să se împlinească cele viitoare. Aceasta e credinţa noastră, o, voi toţi oamenii, fiindcă noi nu suntem convinşi de vorbe deşarte, nici nu suntem răpiţi de impulsurile inimii, pentru că nu suntem seduşi de plauzibilitatea unor cuvinte convingătoare, nici nu suntem neascultători faţă de nişte cuvinte grăite cu putere dumnezeiască. Acestea le-a poruncit Dumnezeu Cuvântului, iar Cuvântul lc-a spus profeţilor, întorcând prin ele pe om din neascultare; nu ascrvindu-1 cu sila unei necesităţi, ci chemându-1 la libertate printr-o alegere de bunăvoie. Aşadar pe Acest Cuvânt L-a trimis Tatăl în vremurile din urmă nu ca să vorbească prin profeţi, nevrând ca, întrucât e propovăduit în chip întunecos, să fie bănuit doar, ci vrând ca El să Se arate fiind văzut cu ochii noştri, pentru ca lumea să se înduplece văzându-L nu poruncind în numele unor profeţi, nu înfricoşând sufletul printr-un înger, ci vorbind fiind de faţă El însuşi. Pe Acesta L-am cunoscut că a luat trup dintr-o Fecioară şi a purtat „omul cel vechi” printr-o nouă plămădire a lui. Pe Acesta îl ştim că a trecut în viaţă prin toate vârstele, ca să se facă El însuşi lege fiecărei vârste şi să arate umanitatea Lui prezentă drept scop tuturor oamenilor; şi pentru ca prin El să se dovedească că Dumnezeu n-a făcut nimic rău şi că omul are, ca unul liber, puterea de a voi şi de a nu voi, putând face amândouă lucrurile. Pe Acest Om îl ştim făcut din frământătura noastră; căci dacă n-ar fi fost din frământătura noastră, în zadar mai legiuieşte să fie imitat învăţătorul. Căci dacă Acel om ar fi din altă substanţă, de ce-mi mai porunceşte mie, celui neputincios prin fire, şi cum mai este Acesta bun şi drept? Ci ca să nu fie socotit altul decât noi, a suportat şi oboseală, a vrut să flămânzească şi n-a refuzat să înseteze, s-a III.4. Ipolit din Roma, R e sp in g e re a tu tu ro r ere z iilo r 5 5 7 cufundat în somn, nu s-a împotrivit suferinţei, a fost ascultător până la moarte şi a arătat învierea, aducând în toate drept pârgă propria Sa umanitate, ca şi tu să nu te descurajezi când suferi, ci mărturisind că eşti şi tu însuţi om, să aştepţi şi tu ce I-a dat Acestuia Dumnezeu. Acesta e cuvântul adevărat despre Divin, o, oamenilor, elini şi barbari, caldei şi asirieni, egipteni şi libieni, indieni şi etiopieni, celţi şi latini războinici, şi toţi cei care locuiţi în Europa, Asia şi Africa, cărora mă fac sfătuitor eu, care sunt învăţăcel iubitor de oameni al Cuvântului Iubitor de oameni; pentru ca, alergând, să fiţi învăţaţi de noi cine e adevăratul Dumnezeu şi care e creaţia Lui în bună rânduială, neluând aminte la sofismele unor cuvinte meşteşugite, nici la făgăduinţele deşarte ale unor eretici hoţi de cuvinte, ci la simplitatea gravă a unui adevăr lipsit de pompă. Cunoaştere prin care veţi scăpa de ameninţarea focului judecăţii care se apropie şi de ochiul neluminat al tartarului întunecos neluminat de glasul Cuvântului, de fierberea veşnicului iezer născător de flacără, de ochiul înfricoşător al îngerilor pedepsiţi în tartar care rămâne pururea în chip ameninţător, de viermele care se hrăneşte neîncetat din trupul care fierbe. Fiind învăţat Care e Dumnezeul adevărat, vei scăpa de acestea, vei avea trupul nemuritor şi nestricăcios împreună cu sufletul, şi vei primi împărăţia cerurilor; tu, cel care ai cunoscut pe împăratul ceresc, vei convorbi cu Dumnezeu şi vei fi comoştenitor al lui Hristos, nemaifîind rob patimilor şi bolilor, fiindcă te-ai făcut dumnezeu. Căci câte pătimiri ai răbdat ca om, acestea ţi le-a dat Dumnezeu pentru că eşti om. Dar câte urmează lui Dumnezeu acestea a făgăduit Dumnezeu să ţi le ofere când vei fi îndumnezeit şi făcut nemuritor. Aceasta înseamnă acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi” cunoscând adică în tine însuţi pe Dumnezeu Care te-a făcut. Căci odată cu cunoaşterea de sine se întâmplă celui chemat de El să fie şi cunoscut de El. Deci nu vă duşmăniţi pe voi înşivă, oameni, nici nu şovăiţi să vă întoarceţi înapoi. Căci Hristos este Cel căruia Dumnezeu Cel peste toate l-a poruncit ca păcatul să fie spălat dintre oameni, facând-1 astfel nou pe omul cel vechi. Numindu-1 de la început „chip” al Său, El a arătat printr-o prefigurare afecţiunea faţă de tine. Ascultând de poruncile Lui solemne şi facându-te imitator bun al Celui Bun, vei fi asemenea Lui fiind cinstit de EL Fiindcă, facându-te şi pe tine dumnezeu spre slava Lui, Dumnezeu nu sărăceşte.