Hariton al Ungrovlahiei

După Iachint de Vicina, în 1372 este numit un nou mitropolit al Ungrovlahiei: Hariton, egumenul Mănăstirii Cutlumuș din Muntele Athos. Acesta a devenit mai târziu și întâistătătorul tuturor mănăstirilor athonite și a păstorit Țara Românească alături de Antim Critopol, mitropolitul Severinului, și Daniil al Vidinului, mitropolitul Vidinului refugiat la noi în țară.

Egumen la Mănăstirea Cutlumuș

Grec de neam, înainte de a ajunge în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei fusese egumen al mănastirii Cultumuș. De mai multe ori a venit în Țara Românească în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, pentru ca să-l roage să termine mănăstirea Cutlumuș, cu toate clădirile trebuitoare: biserică, trapeză, chilii, ziduri înconjurătoare — în forma unei cetăți — etc. Domnul muntean a acceptat rugămintea lui Hariton, suportând cheltuielile legate de ridicarea atâtor clădiri, mai ales că temelia mănăstirii era pusă de tatăl său, Nicolae Alexandru Basarab.

Din cauza purtării de grijă a domnilor munteni față de mănăstirea Cutlumuș, a fost cunoscută și sub numele de „Lavra Țării Românești”. În septembrie 1369, când Vlaicu Vodă da Cutlumușului „scrisoarea ctitoricească”, se vorbea și de rugămintea de a înlocui viața de obște (chinovicească), pe care a impus-o în mănăstirea sa, cu viața idioritmică, pentru că monahii români de acolo o „rabdă cu greu”. Egumenul s-a învoit cu mare greutate, numai după ce s-a întors la Athos și s-a sfătuit cu ceilalți viețuitori. Din această pricină, numărul monahilor români de la Cutlumuș s-a înmulțit, fapt care „a speriat pe romei” (greci). De aceea, domnul îi asigura, prin scrisori, că nu vor avea nici o tulburare din partea românilor.

Mitropolit al Țării Românești

Datorită legăturilor sale cu Țara Românească, dar și grijii pe care o purta mănăstirii Cutlumuș, ctitoria celor doi domni români, Hariton a devenit o personalitate bine, cunoscută la noi, — el însuși spune în testamentul său că a venit în Țara Românească de șapte ori —, fapt ce a dus la numirea sa în scaunul mitropolitan în 1372, după moartea lui Iachint, fiind astfel preferat lui Antim Critopol, mai tânăr și de curând numit pentru Mitropolia Severinului. Noului ales i se da puterea să așeze citeți și să hirotonească diaconi, preoți și chiar episcopi, să așeze egumeni la mănăstiri și să sfințească biserici.

Hirotonit desigur la Constantinopol, noul mitropolit a venit în Țara Românească, la scaunul său de la Argeș. El și-a păstrat însă calitatea de egumen la Cutlumuș, iar în 1376 a fost ridicat la cinstea de „protos”, adică întâistătător sau conducător al tuturor mănăstirilor athonite.

Alte știri despre el avem abia în 1378, când își făcea cel de-al treilea testament, în care arăta toate strădaniile sale pentru ridicarea mînăstirii Cutlumuș. Intre altele, amintea că a fost de șapte ori la Vlaicu Vodă și la soția sa, doamna Ana, care l-au ajutat cu toate cele necesare. Neavând nicio avere, hotăra ca mantia și „veșmintele de schimb” să fie vândute pentru răscumpărarea celor robiți de turci. Este interesant că atât cu prilejul cercetării amintite mai sus, cât și în testament, semna și ca „protos al Muntelui Athos”, ceea ce înseamnă că și-a păstrat în continuare și această demnitate. Prin 1380, participa la ședințele sinodului patriarhal din Constantinopol.

A mai păstorit puțin timp, căci după 1379—1380, Mitropolia Ungrovlahiei era reprezentată la sinodul patriarhal numai de Antim Critopol.

Într-un „post scriptum”, scris de însuși Hariton pe actul său de numire ruga pe aceia care vor urma după el în scaunul mitropolitan „să fie ctitori ai mănăstirii Cutlumuș”. Se vede deci și de aici grija deosebită pe care o purta acestei mînăstiri.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9