Zenon

Împăratul Flavius Zenon - monedă de aur

Flavius Zenon (425 - 491) a fost Împărat Roman de Răsărit de două ori: între 9 februarie 474 și 475 și din nou între 476 și 9 aprilie 491. A fost unul dintre cei mai proeminenți împărați bizantini timpurii, dar domnia i-a fost zguduită de luptele pentru tron și de conflictele religioase dintre creştinii ortodocși și cei monofiziți. De numele lui se leagă şi publicarea Henoticonului, o încercare de a forţa împăcarea dintre ortodocşi şi monofiziţi după Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon.

Viaţa

Numele iniţial al lui Zenon era Tarasis. Se născuse în anul 425 la Rusumblada (denumită mai târziu Zenonopolis în onoarea sa), o localitate din provincia Isauria, Asia Mică (în Turcia de astăzi). Tatăl său se numea Kodisa, de unde şi porecla lui Zenon: „Tarasicodissa”.

A avut o carieră militară remarcabilă în timpul împăratului Leon I „cel Mare”. În actele istorice apare pentru prima dată la 466, când a adus în faţa instanţei imperiale probe prin demonstra trădarea lui Ardabur, fiul alanului Aspar, magister militum al Imperiului Roman de de Răsărit din acea perioadă.

Dupa aceasta, s-a căsătorit cu Ariadne, fiica cea mare a împăratului Leon I, cu această ocazie schimbându-şi numele în Zenon.

După moartea lui Leon I (17 noiembrie 474), Zenon i-a succedat acestuia pe tronul Imperiului Roman de Răsărit. A trebuit însă să facă faţă rebeliunii conduse de Basiliscus, fratele văduvei lui Leon, Verina, care era sprijinit de generalul isaurian Illus şi de generalul got Theoderic Strabo. La începutul revoltei, Zenon a fost silit să fugă din capitală, iar Basiliscus s-a proclamat împărat, domnind timp de un an (475-476). Noul împărat a trimis o armată, condusă de Illus, împotriva lui Zenon, care se refugiase în provincia sa natală, Isauria. Illus l-a asediat pe Zenon, dar atunci când Basiliscus nu şi-a ţinut promisiunile pe care i le făcuse, a întors armele şi l-a ajutat pe Zenon să revină pe tronul imperial în august 476.

Zenon a mai trebuit să facă faţă şi altor revolte îndreptate împotriva sa: cea din anul 478, condusă de Marcian (alt ginere al Verinei) şi cea din 483, condusă de Leontius şi de Illus. Ambele revolte au fost înăbuşite şi capii acestora au fost executaţi.

Interesele lui Zenon în Apus au fost minime, datorită problemelor severe cu care se confrunta în Răsărit. Raidurile iniţiate de vandali au fost respinse nu pe calea armelor, ci prin negocieri şi plata unor sume de bani. În 476, împăratul apusean, Romulus Augustulus, fusese forţat să abdice, lăsându-l pe împăratul din răsărit, Zenon, ca singur împărat roman. Avea loc astfel sfârşitul Imperiului Roman de Apus, insemnele imperiale fiind trimise de la Roma la Constantinopol. Odoacru, căpetenia tribului germanic al herulilor, cel care îl silise pe Romulus Augustulus să abdice, s-a autoproclamat magister militum şi a înființat un stat independent în Italia.

Zenon a murit la 9 aprilie 491. Pentru că nu a avut copii, văduva sa, Ariadne, l-a ales pe silentariul Anastasie ca soţ; acesta a urmat la tronul imperial fiind cunoscut în istorie ca Anastasie I.

Politica religioasă

În calitatea sa de împărat roman, Zenon era preocupat de diferendele dintre creştinii calcedonieni şi cei ne-calcedonieni, diferende apărute în urma Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon.

Într-o încercare de a forţa împăcarea dintre ortodocşi şi monofiziţi el a emis în anul 482 Henoticonul („actul de unire”). Acest document a fost pregătit de Patriarhul Acachie al Constantinopolului şi aprobat de împărat. Zenon a promulgat Henoticonul fără aprobarea vreunui sinod de episcopi. Prin acest document, Zenon spera să împace populaţia provinciilor romane din Egipt, Palestina şi Siria, care adoptau din ce în ce mai mult monofizitismul condamnat la Sinodul de la Calcedon.

Tezele principale ale Henoticonului erau:

• credinţa aşa cum era definită de Sinoadele I şi al II-lea Ecumenice;
• condamnarea lui Eutihie şi a lui Nestorie care fusese emisă la Calcedon;
• o aprobare explicită a celor doisprezece anateme ale lui Chiril al Alexandriei;
• evitarea oricărei declaraţii referitoare la o fire sau două firi ale lui Hristos, într-o încercare de a-i mulţumi atât pe calcedonieni cât şi pe ne-calcedonieni.

Acest document nu a satisfăcut însă nici una din partide. Toate bisericile s-au simţit ofensate de intervenţia deschisă a împăratului în problemele bisericeşti. După doi ani de tergiversare şi tărăgănări din partea patriarhului Acachie, Papa Felix al III-lea al Romei a condamnat documentul în 484 şi l-a excomunicat pe Acachie. Ca ripostă, Acachie a scos numele papei din diptic, în acest mod începând în mod efectiv schisma acachiană.

Surse

• De Imperatoribus Romanis - Zeno (AD 474-491)
• Wikipedia.ro - Zenon (împărat)

Legături externe

Casetă de succesiune: Zenon
Precedat de: Leon al II-lea	Împărat Roman (Bizantin) 474-475	Urmat de: Basiliscus
Precedat de: Basiliscus	Împărat Roman (Bizantin) 476-491	Urmat de: Anastasie I