5.288 de modificări
Modificări
Articolul pare suspect de violarea drepturilor de autor
{{Citat|Sfântul [[Siluan Athonitul|Siluan]] spunea: “Este bine ca întotdeauna şi în toate să căutăm călăuzire de la [[Dumnezeu]], ce şi cum trebuie să facem sau să grăim.” Cu alte cuvinte, în fiecare situaţie în parte datori suntem să căutăm a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi căile spre a o împlini. Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai importantă lucrare a vieţii noastre, căci cel care ajunge să se afle pe calea ei este prins în viaţa dumnezeiască, cea veşnică. La cunoaşterea voii lui Dumnezeu se poate ajunge pe mai multe căi. Una din ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui [[Iisus|Hristos]]. Însă, în poruncile [[Evanghelie]]i, în ciuda înaltei lor desăvârşiri- sau, mai bine zis, în virtutea desăvârşirii lor- voia lui Dumnezeu se exprimă în sensul ei general şi ultim, iar omul, întâlnind în viaţa sa de zi cu zi o nesfârşită varietate de situaţii, adesea nu ştie ce să facă pentru ca lumea sa să se integreze cursului voii lui Dumnezeu. Pentru ca fapta sa să aibă un sfârşit bun, nu este destul să cunoaştem doar expresia generală a voii lui Dumnezeu în, de pildă, porunca de a [[iubirea|iubi]] pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea sa şi pe aproapele ca pe sine însuşi; mai trebuie încă şi luminare de la Dumnezeun în ce priveşte mijloacele împlinirii acestor porunci în realitatea zilnică a vieţii; mai mult pentru aceasta avem neapărată nevoie de puterea cea de Sus.
Cel ce a dobândit în inima sa dragostea lui Dumnezeu, mişcat de această dragoste, săvârşeşte faptele sale din porniri care aproximează voia lui Dumnezeu; este, însă, vorba doar de o aproximare şi nu de desăvârşire. Faptul de a nu putea ajunge la plinirea desăvârşirii duce la nevoia absolută pentru toţi a unei neîntrerupte comunicări cu Dumnezeu prin [[rugăciune]] pentru călăuzire şi ajutor. Omul nu ajunge nu numai la desăvârşirea dragostei, dar nici la desăvârşirea cunoaşterii. O faptă ce izvorăşte, cum s-ar părea, din cea mai bună pornire, adesea poate avea consecinţe nedorite, ba chiar rele. Iar aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii erau rele sau pur şi simplu greşite în situaţia dată. Adesea auzim pe câte cineva îndreptăţindu-se cu buna intenţie avută, dar aceasta nu este destul. Viaţa omenească este plină de astfel de greşeli. Iată pentru ce cel care iubeşte pe Dumnezeu todeauna caută îndrumare de Sus ciulind necontenit urechea sa lăuntrică spre a auzi glasul lui Dumnezeu.
În practică aceasta se săvârşeşte precum urmează: tot creştinul, dar îndeosebi episcopul sau preotul, care se află nevoit să ia într-o anumită situaţie o hotărâre în armonie cu voia lui Dumnezeu, trebuie să lepede lăuntric toate cunoştiinţele sale, toate ideile preconcepute, dorinţele şi planurile sale şi o dată liber de tot ce este “al său “ să se roage lui Dumnezeu, cu atenţie în lăuntrul inimii; iar primul gând ce naşte în suflet după o asemenea rugăciune se primeşte ca o îndrumare de Sus. O asemenea căutare spre a cunoaşte voia lui Dumnezeu printr-o nemijlocită comunicare cu Dumnezeu în rugăciune, mai cu seamă în vreme de nevoie sau de necaz, face ca omul, precum zicea sfântul Sfântul Silvan “să audă în sufletul lui răspunsul lui Dumnezeu şi să se înveţe să înţeleagă călăuzirea cea de la Dumnezeu...aşa noi toţi avem nevoie să ne învăţăm să recunoaştem voia lui Dumnezeu; iar de nu ne vom învăţa, nu vom cunoaşte niciodată această cale.”
Acestei faceri, în forma ei mai desăvârşită, îi premerge obişnuinţa cu rugăciunea neîncetată, avândt necontenit atenţia în inimă. Însă spre a fi sigur că aude glasul lui Dumnezeu înlăuntrul său, omul trebuie să se lepede de voia sa şi să fie gata de orice jertfă, asemenea lui [[AvramAvraam]], ba chiar, după porunca [[Apostolul Pavel|Apostolului Pavel]], asemenea lui Hristos Însuşi, Care “S-au făcut ascultător tatălui până la moarte” (Fil.2,8). Cel care a pornit pe această cale va reuşi numai dacă din experienţă a cunoscut cum lucrează harul [[Duhul Sfânt|Sfântului Duh]] în om, şi dacă în inima sa s-a înrădăcinat o anume mânioasă lepădare de sine,adică o lepădare hotărâtă a voii sale “individuale”, meschine, pentru a dobândi şi a săvârşi sfânta voie a lui Dumnezeu. Unuia ca acesta i se va dezvălui adevăratul înţeles al întrebării pe care [[Sfânul Sibean]] a pus-o părintelui [[Stratornic]]: “Cum grăiesc cei desăvârşiţi?”; lui, cuvintele sfinţilor părinţi: “plăcut-au Duhului Sfânt şi nouă” (Fap.15,28) îi vor fi familiare; el va înţelege mai desluşit acele cuvinte din [[Sfânta Scriptură]], din [[Vechiul Testament|Vechiul]] precum şi din [[Noul Testament]], unde este vorba de o asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; şi se va apropia de adevărata înţelegere a felului în care vorbeau [[Apostol]]ii şi Proorocii.
Omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este chemat la plinătatea nemijlocită a împărtăşirii cu Dumnezeu, iar în virtutea acestui fapt, toţi, fără excepţie, ar trebui să meargă pe această cale; însă experienţa vieţii arată că aceasta nici pe departe nu este pentru toţi , pentru că majoritatea oamenilor nu aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înţeleg şi urmează glasul patimilor care vieţuiesc în suflet şi care îneacă cu gălăgia lor blândul glas al lui Dumnezeu.
