Veșnicie: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m
Linia 1: Linia 1:
{{Îmbunătăţire}}
 
 
'''Veşnicie''' (gr. aιώνιος, lat. ''aeternus'' = durată nelimitată a timpului, veacul viitor). Pentru [[Biserică]], veşnicia reprezintă capătul şi scopul final al devenirii creaţiei şi mişcării timpului, fixarea acestuia în eternitate prin depăşirea timpului ce va avea loc odată cu [[Parusie|a doua venire]] a lui [[Iisus Hristos]].
 
'''Veşnicie''' (gr. aιώνιος, lat. ''aeternus'' = durată nelimitată a timpului, veacul viitor). Pentru [[Biserică]], veşnicia reprezintă capătul şi scopul final al devenirii creaţiei şi mişcării timpului, fixarea acestuia în eternitate prin depăşirea timpului ce va avea loc odată cu [[Parusie|a doua venire]] a lui [[Iisus Hristos]].
  
 
== Concepţia Bisericii despre veşnicie ==
 
== Concepţia Bisericii despre veşnicie ==
  
Spre deosebire de religiile naturale, care consideră timpul are o mişcare ciclică, [[Introducere în Creştinismul Ortodox|Creştinismul]] arată că mişcarea timpului are sensul de stabilitate în eternitate, a devenirii voite de [[Dumnezeu]]. Pentru [[Sfinţii Părinţi]], veşnicia înseamnă permanenţa în [[sfințenie]]<ref>Sfântul [[Vasile cel Mare]], ''Despre Duhul Sfânt'', XVI, 38</ref>.
+
Veşnicia este «oprirea mişcării», fixarea ei eternă prin depăşirea timpului la sfârșitul acestuia. Spre deosebire de [[Origen]], care susţine stabilitatea mişcării e dată odată cu aducerea în existenţă a lucrurilor, [[Sfinţii Părinţi|părinţii răsăriteni]] spun că mişcarea temporală nu are sensul unui cerc, ca mişcare ciclică (care apare în unele religii naturale), fizică şi biologică, ci pe acela de stabilitate în eternitate, a devenirii voite de [[Dumnezeu]].  
  
Veşnicia este un atribut al lui Dumnezeu:
+
Pentru [[sfinţi]], ca şi pentru [[îngeri]], veşnicia înseamnă «permanenţă în sfinţenie», după cum spune sfântul [[Vasile cel Mare]]<ref>Sfântul [[Vasile cel Mare]], ''Despre Duhul Sfânt'', XVI, 38</ref>. Mişcarea e limitată de substanţa şi caracterul lumii create, de timp şi spaţiu; de aceea ceva nu poate fi în acelaşi timp veşnic şi în devenire, şi nici nu pot exista două realităţi infinite şi fără început. Cu toate acestea, trebuie să fie afirmate împreună devenirea şi veşnicia, aceasta fiind voită de Dumnezeu, dată fiind eternitatea raţiunii cosmosului sau creației în Dumnezeu.
*[[Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel|Romani]] 1, 20: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa că ei sa fie fără cuvânt de apărare”.
+
 
*Romani 16, 26: „Iar acum arătată prin Scripturile proorocilor, după porunca veşnicului Dumnezeu şi cunoscuta la toate neamurile spre ascultarea credinţei”.
+
==Aspecte ale veșniciei==
 +
Astfel, trebuie să se distingă următoarele aspecte <ref>A se vedea și articolul [[Veac]].</ref> :
 +
 
 +
a) Veşnicia sau eternitatea lui Dumnezeu : Dumnezeu nu Se mişcă, deoarece El este plenitudinea substanţei existând în Sine şi existând fără de altul ;
 +
 
 +
b) Mişcarea spaţială şi temporală, adică devenirea genurilor, a speciilor şi a indivizilor în creşterea lor cantitativă şi calitativă. Această mişcare rezultă din raţiunea (gr. [[logos]]) cosmosului în Dumnezeu, dar ea arată că lucrurile au fost create ;
 +
 
 +
c) Transcenderea timpului sau veşnicia, care nu trebuie să fie confundată cu eternitatea lui Dumnezeu. Timpul devine eon, iar această depăşire este posibilă prin puterea veşnică a lui Dumnezeu, prin învierea lui Hristos în Duhul Sfânt ([[Evanghelia după Ioan|Ioan]] 6, 63).
 +
 
 +
===Veșnicia lui Dumnezeu===
 +
Veşnicia este un atribut al lui Dumnezeu (Rom. 1, 20<ref>[[Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel|Romani]] 1, 20: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa că ei sa fie fără cuvânt de apărare”.</ref>; 16, 26<ref>Romani 16, 26: „Iar acum arătată prin Scripturile proorocilor, după porunca veşnicului Dumnezeu şi cunoscuta la toate neamurile spre ascultarea credinţei”.</ref>), Care domină creaţia şi timpul (gr. ''chronos''): «Din veac şi până în veac eşti Tu» (Ps. 89, 2). El a existat înainte de creaţie (Ps. 102; In 17, 24; Ef. 1, 4) şi există după lume (Apoc. 21, 1). Veşnicia lui Dumnezeu se manifestă ca putere a lui Hristos cel înviat : «Iisus Hristos — ieri şi azi şi în veci — este acelaşi» (Evr. 13, 8 ; cf. Apoc. 1, 18). El este «împăratul veacurilor» (I Tim. 1, 17) întru care lumea are «viaţă veşnică» (I Tim. 1, 16). Pentru cel ce crede în Hristos veşnicia nu este o simplă prelungire a existenţei într-un destin nedeterminat, sau «sfârșitul» vieţii, ci «scopul» originii sale, viaţa care se situează în faţa lui ca o speranţă finală, adică «împărăţia veşnică» (sau [[Împărăţia lui Dumnezeu]]) — II Pt. 1, 11 : «Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică», cf. In 4, 14. Credinţa plină de speranţă este forţa de a învinge frica de moarte, sentimentul temporalităţii limitate, ultima piatră de poticnire pe scara vieţii. «Chipul lumii acesteia trece» (I Cor. 7, 31). De asemenea, «cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece» (Mt. 24, 35).
 +
 
 +
==Ciatate==
 +
:«Întreabă unii, cum va ii starea celor ce se Învrednicesc de desăvârșire în împărăţia lui Dumnezeu ? Va li una de Înaintare şi de strămutare, sau de identitate nemişcată ? Apoi, cum trebuie să înţelegem că vor li trupurile şi sufletele ? La acestea ar putea răspunde cineva, dându-şi cu părerea, că precum în viaţa trupească rostul mâncării este îndoit, unul pentru creştere, iar altul pentru susţinerea celor ce se hrănesc (căci până ajungem la desăvârşirea staturii trupeşti, ne hrănim în vederea creşterii, iar după ce trupul se opreşte din sporirea în mărime, nu se mai nutreşte pentru creştere, ci pentru susţinere), aşa şi în privinţa sufletului, rostul nutririi este Îndoit. Căci se nutreşte înaintând în virtuţi şi contemplaţii, până când, străbătând toate lucrurile, ajunge la măsura plinătăţii lui Hristos. Ajungând însă la aceasta, se opreşte din înaintarea în creştere şi sporire prin cele ce sunt la mijloc, nutrindu-se nemijlocit cu ceea ce e mai presus de înţelegere şi, de aceea, poate mai presus de creştere. De aci înainte, primind un soi de hrană nestricăcioasă spre păstrarea desăvârșirii deiforme ce i-a fost dăruită şi împărtăşindu-se de dulceaţa nesfârșită a acelei hrane, prin care primeşte puterea de a fi veşnic la fel de fericit, devine dumnezeu prin împărtăşire de harul dumnezeiesc, odihnindu-se de toate lucrările minţii şi ale simţirii şi deodată cu aceasta dând odihnă şi tuturor lucrărilor naturale ale trupului, care se îndumnezeieşte şi el împreună cu sufletul, prin împărtăşirea de îndumnezeite pe potriva lui. Aşa încât nu se mai vede decât Dumnezeu atât prin suflet cât şi prin trup, însuşirile naturale fiind biruite prin covârşirea slavei.» ([[Maxim Mărturisitorul]], ''Capete teologice'', II, 88, în ''[[Filocalia]] românească'', vol. II, p. 302—303).
 +
 
 +
==Bibliografie==
 +
*[[Daniel (Ciobotea) al României|Dan Ilie Ciobotea]], ''Timpul şi valoarea lui pentru mîntuire'', în «Ortodoxia», XXIX (1977), nr. 2, p. 196—207.
 +
 
 +
==Surse==
 +
*Pr. Prof. Dr. Ion Bria, ''Dicționar de teologie ortodoxă'', București, 1981, pp. 394-396
  
 
== Note ==
 
== Note ==

Versiunea de la data 30 aprilie 2013 22:47

Veşnicie (gr. aιώνιος, lat. aeternus = durată nelimitată a timpului, veacul viitor). Pentru Biserică, veşnicia reprezintă capătul şi scopul final al devenirii creaţiei şi mişcării timpului, fixarea acestuia în eternitate prin depăşirea timpului ce va avea loc odată cu a doua venire a lui Iisus Hristos.

Concepţia Bisericii despre veşnicie

Veşnicia este «oprirea mişcării», fixarea ei eternă prin depăşirea timpului la sfârșitul acestuia. Spre deosebire de Origen, care susţine că stabilitatea mişcării e dată odată cu aducerea în existenţă a lucrurilor, părinţii răsăriteni spun că mişcarea temporală nu are sensul unui cerc, ca mişcare ciclică (care apare în unele religii naturale), fizică şi biologică, ci pe acela de stabilitate în eternitate, a devenirii voite de Dumnezeu.

Pentru sfinţi, ca şi pentru îngeri, veşnicia înseamnă «permanenţă în sfinţenie», după cum spune sfântul Vasile cel Mare[1]. Mişcarea e limitată de substanţa şi caracterul lumii create, de timp şi spaţiu; de aceea ceva nu poate fi în acelaşi timp veşnic şi în devenire, şi nici nu pot exista două realităţi infinite şi fără început. Cu toate acestea, trebuie să fie afirmate împreună devenirea şi veşnicia, aceasta fiind voită de Dumnezeu, dată fiind eternitatea raţiunii cosmosului sau creației în Dumnezeu.

Aspecte ale veșniciei

Astfel, trebuie să se distingă următoarele aspecte [2] :

a) Veşnicia sau eternitatea lui Dumnezeu : Dumnezeu nu Se mişcă, deoarece El este plenitudinea substanţei existând în Sine şi existând fără de altul ;

b) Mişcarea spaţială şi temporală, adică devenirea genurilor, a speciilor şi a indivizilor în creşterea lor cantitativă şi calitativă. Această mişcare rezultă din raţiunea (gr. logos) cosmosului în Dumnezeu, dar ea arată că lucrurile au fost create ;

c) Transcenderea timpului sau veşnicia, care nu trebuie să fie confundată cu eternitatea lui Dumnezeu. Timpul devine eon, iar această depăşire este posibilă prin puterea veşnică a lui Dumnezeu, prin învierea lui Hristos în Duhul Sfânt (Ioan 6, 63).

Veșnicia lui Dumnezeu

Veşnicia este un atribut al lui Dumnezeu (Rom. 1, 20[3]; 16, 26[4]), Care domină creaţia şi timpul (gr. chronos): «Din veac şi până în veac eşti Tu» (Ps. 89, 2). El a existat înainte de creaţie (Ps. 102; In 17, 24; Ef. 1, 4) şi există după lume (Apoc. 21, 1). Veşnicia lui Dumnezeu se manifestă ca putere a lui Hristos cel înviat : «Iisus Hristos — ieri şi azi şi în veci — este acelaşi» (Evr. 13, 8 ; cf. Apoc. 1, 18). El este «împăratul veacurilor» (I Tim. 1, 17) întru care lumea are «viaţă veşnică» (I Tim. 1, 16). Pentru cel ce crede în Hristos veşnicia nu este o simplă prelungire a existenţei într-un destin nedeterminat, sau «sfârșitul» vieţii, ci «scopul» originii sale, viaţa care se situează în faţa lui ca o speranţă finală, adică «împărăţia veşnică» (sau Împărăţia lui Dumnezeu) — II Pt. 1, 11 : «Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică», cf. In 4, 14. Credinţa plină de speranţă este forţa de a învinge frica de moarte, sentimentul temporalităţii limitate, ultima piatră de poticnire pe scara vieţii. «Chipul lumii acesteia trece» (I Cor. 7, 31). De asemenea, «cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece» (Mt. 24, 35).

Ciatate

«Întreabă unii, cum va ii starea celor ce se Învrednicesc de desăvârșire în împărăţia lui Dumnezeu ? Va li una de Înaintare şi de strămutare, sau de identitate nemişcată ? Apoi, cum trebuie să înţelegem că vor li trupurile şi sufletele ? La acestea ar putea răspunde cineva, dându-şi cu părerea, că precum în viaţa trupească rostul mâncării este îndoit, unul pentru creştere, iar altul pentru susţinerea celor ce se hrănesc (căci până ajungem la desăvârşirea staturii trupeşti, ne hrănim în vederea creşterii, iar după ce trupul se opreşte din sporirea în mărime, nu se mai nutreşte pentru creştere, ci pentru susţinere), aşa şi în privinţa sufletului, rostul nutririi este Îndoit. Căci se nutreşte înaintând în virtuţi şi contemplaţii, până când, străbătând toate lucrurile, ajunge la măsura plinătăţii lui Hristos. Ajungând însă la aceasta, se opreşte din înaintarea în creştere şi sporire prin cele ce sunt la mijloc, nutrindu-se nemijlocit cu ceea ce e mai presus de înţelegere şi, de aceea, poate mai presus de creştere. De aci înainte, primind un soi de hrană nestricăcioasă spre păstrarea desăvârșirii deiforme ce i-a fost dăruită şi împărtăşindu-se de dulceaţa nesfârșită a acelei hrane, prin care primeşte puterea de a fi veşnic la fel de fericit, devine dumnezeu prin împărtăşire de harul dumnezeiesc, odihnindu-se de toate lucrările minţii şi ale simţirii şi deodată cu aceasta dând odihnă şi tuturor lucrărilor naturale ale trupului, care se îndumnezeieşte şi el împreună cu sufletul, prin împărtăşirea de îndumnezeite pe potriva lui. Aşa încât nu se mai vede decât Dumnezeu atât prin suflet cât şi prin trup, însuşirile naturale fiind biruite prin covârşirea slavei.» (Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, II, 88, în Filocalia românească, vol. II, p. 302—303).

Bibliografie

  • Dan Ilie Ciobotea, Timpul şi valoarea lui pentru mîntuire, în «Ortodoxia», XXIX (1977), nr. 2, p. 196—207.

Surse

  • Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, București, 1981, pp. 394-396

Note

  1. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, XVI, 38
  2. A se vedea și articolul Veac.
  3. Romani 1, 20: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa că ei sa fie fără cuvânt de apărare”.
  4. Romani 16, 26: „Iar acum arătată prin Scripturile proorocilor, după porunca veşnicului Dumnezeu şi cunoscuta la toate neamurile spre ascultarea credinţei”.