Vasile Moga

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 18 iunie 2024 20:30, autor: RappY (Discuție | contribuții) (Schimbare categorie (nu era încă mitropolie))
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare
Episcopul român Vasile Moga

Vasile Moga a păstorit între 1811-1845 ca primul episcop ortodox român din Transilvania după o sută de ani în care pe scaunul episcopal au fost doar ierarhi străini. A păstorit în condiții deosebit de grele, îngrădit de restricțiile imperiului habsburgic, având de purtat lupte cu numeroși adversari: guvernul și dieta Transilvaniei, Curtea din Viena, sașii din Sibiu și de pe întregul „pământ crăiesc”, ba chiar și cu unii din proprii săi frați români, care făceau parte din uniația creată în 1701.

În ciuda atâtor condiții vitrege, ca unul care a trăit în mijlocul poporului, ca preot în Sebeș, episcopul Vasile a fost mereu prezent în viața bisericească, politică și culturală a păstoriților săi, pe care a știut să-i îndrume, să-i mângâie și să-i mustre ca un adevărat părinte. Pe lângă acestea, el a avut curajul să continue lupta lui Inochentie Micu și a autorilor Supplexului, pretinzând drepturi pe seama națiunii și a Bisericii sale. Deși personalitatea sa a fost umbrită de marele său urmaș Sf. Andrei Șaguna, totuși activitatea lui Vasile Moga înscrie o pagină luminoasă în istoria Bisericii române.

Introducere

Cererea unui episcop român

În cursul îndelungatei vacanțe a scaunului episcopal de la Sibiu, între anii 1796-1810, s-au înaintat Curții din Viena numeroase memorii pentru numirea unui nou episcop, fie de mitropolitul Ștefan Stratimirovici al Carlovițului, fie de reprezentanții clerului ortodox român, fie de unii clerici români și sârbi care solicitau propria lor numire.

Dar cele mai multe demersuri le-au făcut reprezentanții clerului român, deci consistoriul și protopopii. Astfel, după câteva săptămâni de la moartea lui Gherasim, la 25 mai 1796, vicarul și protopopii cereau Curții numirea unui episcop „de neamul și sângele nostru român, patriot de țara noastră”. În 1799 s-a înaintat o altă cerere, semnată de 16 protopopi, alta în 1801, când s-a cerut ca întregirea scaunului vacant să se facă prin alegere, nu prin numire, și numai dintre români. Așadar, clerul nu mai accepta vechiul sistem al numirii de către împărat, ci solicita revenirea la vechiul obicei, dinainte de 1701, al alegerii unui episcop român, pentru a relua firul ierarhiei naționale întreruptă prin dezbinarea săvârșită cu un veac în urmă. Pe lângă aceste memorii ale mitropolitului sârb sau ale reprezentanților clerului român, mai mulți candidați la scaunul episcopal au înaintat memorii către autoritățile de stat prin care se recomandau pentru numirea în această demnitate.

Între solicitanți se numără vicarii Ioan Popovici și Nicolae Huțovici, arhimandritul bucovinean Isaia Baloșescu (viitor episcop la Cernăuți), protopopul Nicolae Panovici din Brașov, învățatul arhimandrit sârb Pavel Chenghelaț și alții.

Alegerea lui Vasile Moga

Curtea a respins pe rând cererile lor, încât abia la 25 mai 1809 s-a admis alegerea unui episcop de neam român. Sinodul electoral, format din protopopii eparhiei, s-a întrunit la Turda, între 19 septembrie - 1 octombrie 1810, propunând împăratului trei candidați: protopopul și vicarul Nicolae Huțovici din Hunedoara, cu 46 de voturi, preotul ajutător (capelan) Vasile Moga din Sebeș, cu 36 de voturi și arhimandritul Nestor Ioanovici, român făgărășean, egumenul mănăstirii Bezdin, cu 16 voturi (pe lângă aceștia a primit 5 voturi și protopopul Nicolae Panovici din Brașov). După alegere, au început noi intervenții la Curtea din Viena, fie ale candidaților, fie ale sprijinitorilor lor.

Guvernul transilvănean raportează Curții rezultatul alegerii, recomandând pentru întărire pe Vasile Moga. Împăratul își însușește propunerea numindu-l episcop la 21 decembrie 1810.

Viața înainte de arhipăstorire

Introducere

Vasile Moga era originar dintr-o veche familie preoțească din Sebeș (jud. Alba), născut în 1774. A învățat carte la școala românească și la gimnaziul evanghelic luteran din Sebeș, apoi la liceul romano-catolic din Alba Iulia și la liceul catolic din Cluj, unde a făcut cinci clase (ultimele două clase erau cele de filozofie).

Înscăunarea ca episcop

În 1798, murind tatăl său, Ioan Moga, a fost hirotonit ca preot necăsătorit la Arad de către episcopul Pavel Avacumovici, slujind ca preot ajutor pe lângă unchiul său, protopopul Avram, iar după moartea acestuia, pe lângă fratele său, protopopul Zaharia. Propus și apoi numit episcop, a fost călugărit în mănăstirea Cruședol (18 aprilie 1811), apoi hirotonit întru arhiereu de către mitropolitul Ștefan Stratimirovici, în ziua de Sfântul Gheorghe 1811. Instalarea i s-a făcut la Cluj, la 29 iunie 1811, în prezența guvernatorului Gh. Banffy, a protopopilor și a unor preoți din eparhie. Cu acest prilej, a rostit două cuvântări, una adresată clerului, alta guvernatorului.

Deși prin decretul de numire i s-a fixat reședința la Cluj — unde era acum sediul guvernului —, la scurt timp după numire, a cerut îngăduința să-și fixeze reședința la Sibiu, cerere pe care Curtea i-a admis-o. Drept aceea, îndată după instalare s-a îndreptat spre Sibiu, unde, ca și înaintașii săi, s-a așezat într-o casă închiriată de la un sas. La 10 august 1811, anunța clerului numirea și instalarea sa ca episcop.

În acest fel și-a început activitatea primul episcop ortodox român al Transilvaniei după 110 ani de la întreruperea șirului ierarhilor de neam român. El a păstorit 34 de ani, în condiții foarte vitrege, având de înfruntat felurite greutăți și piedici pe care i le puneau autoritățile de stat (Curtea din Viena și guvernul Transilvaniei), sașii sibieni și clerul unit.

Situația ortodocșilor în Transilvania

Chiar prin decretul de numire, din 21 decembrie 1810, noului episcop i se impuneau anumite restricții umilitoare, în 19 puncte (deci era o amplificare a „patentei” din 1762, în 11 puncte, impusă lui Dionisie Novacovici). Între altele, i se atrăgea atenția că numirea lui se datora numai „grației” împăratului, fapt pentru care trebuia să se manifeste ca un supus credincios al său și să se conformeze tuturor legilor țării.

În fiecare lună era obligat să prezinte guvernului procesele verbale ale ședințelor consistoriului. Episcopul și clerul său nu aveau dreptul să se împotrivească răspândirii uniației sau să tolereze călugări din Țara Românească și Moldova în eparhia Transilvaniei. Clerul ortodox era considerat și pe viitor ca tolerat, neavând dreptul să ceară îmbunătățirea stării sale materiale. Din „deosebita grație” a împăratului, preoții ortodocși erau scutiți numai de „darea capului”. Ei nu aveau „porții canonice” (pământ) ca preoții altor confesiuni, ci erau nevoiți să se mulțumească numai cu „veniturile” stolare. Se preciza că în cazul trecerii unor ortodocși la uniație, porțiile canonice treceau în posesia uniației, dar în cazul revenirii tuturor uniților dintr-un sat la Ortodoxie, porția canonică rămânea preotului unit. Era deci limpede că „instrucția” imperială nu urmărea decât întărirea uniației, în detrimentul celei ortodoxe. În astfel de condiții, era firesc ca episcopul Vasile să nu poată desfășura o activitate prea rodnică, pe măsura așteptărilor păstoriților săi.

Realizări gospodărești

La venirea în Sibiu, episcopul Vasile a fost nevoit să stea într-o casă cu chirie. Se vede că proprietarii sași îi făceau multe neajunsuri, căci într-o scrisoare către Petru Maior, din 1814, se plângea că până atunci schimbase „trei sălașe”. Abia în 1816 a obținut aprobarea Curții ca să-și cumpere o casă în Sibiu și care să-i servească drept reședință.

De îndată a inițiat o colectă între preoții și credincioșii eparhiei, care mergea însă destul de greu. În 1819, a cumpărat o casă cu 34.000 de florini, de la guvernatorul Gh. Banffy, pe strada principală din Sibiu. Datorită piedicilor pe care i le punea primăria orașului la încheierea contractului, a fost nevoie de intervenția directă a Curții din Viena, încât problema casei a fost soluționată definitiv abia în 1821, când episcopul și-a mutat aici reședința, consistoriul și seminarul. În același an a zidit o nouă aripă, pentru locuințele profesorilor de la seminar. Banii rămași din colectă a fost obligat să-i verse în casieria centrală a guvernului. Încercările de a cumpăra o nouă casă, în care să instaleze numai consistoriul, au rămas fără rezultat.

Activitate culturală

Vasile Moga și Gheorghe Lazăr

În 1786 Dimitrie Eustatievici, directorul școlilor ortodoxe românești din Transilvania, a deschis la Sibiu un curs de pregătire a viitorilor învățători ai acestor școli, în cadrul căruia pregătea și pe unii candidați la preoție. Cursul a fost continuat de urmașul său la direcția școlilor, protopopul brașovean Radu Tempea V, iar în primul deceniu al secolului al XIX-lea, de dascălul făgărășean Simion Jinariu. Dar în 1806, consistoriul din Sibiu, la recomandarea vicarului Nicolae Huțovici, a trimis la studii de teologie la Universitatea din Viena pe tânărul Gheorghe Lazăr din Avrig (1779-1823), care se obligase ca după terminarea studiilor să pregătească pe viitorii preoți ortodocși.

Reîntors de la studii, noul director al școlilor ortodoxe, preotul Gheorghe Haines din Brașov, a încredințat lui Lazăr pregătirea candidaților de preoți, pe care o făcuse până atunci Simion Jinariu. Lazăr și-a început activitatea la 15 martie 1811, continuând până în vara aceluiași an. În acest timp, Vasile Moga era la Carloviț, în vederea călugăririi și apoi a hirotonirii.

Dar după stabilirea lui la Sibiu, Lazăr a plecat la Brașov, pentru a-și căuta o ocupație mai bine retribuită. Moga a fost nevoit să solicite ajutorul guvernului pentru readucerea lui Lazăr la postul său din Sibiu. S-a reîntors abia în toamna anului 1812, activând, în continuare, la acel curs de preoție încă trei ani. Ca profesor, a predat „bogoslovilor” săi Dogmatica, Morala, Cântările bisericești și Tipicul. Cursurile durau șase luni, uneori numai trei luni.

În acest răstimp au existat permanente neînțelegeri între episcopul Vasile și profesorul Gheorghe Lazăr. Către sfârșitul anului 1815, Lazăr a părăsit Sibiul, îndreptându-se spre Brașov, iar în anul următor a trecut în Țara Românească, unde a săvârșit cunoscuta operă de redeșteptare națională.

Școala de la Sibiu după Lazăr

Episcopul Vasile a adus încă din 1814 ca al doilea profesor la școala de „bogoslovie”, pe nepotul său Moise Fulea, care a fost numit, tot atunci, director al „școalelor naționale neunite” în locul lui Gh. Haines, care murise. După plecarea lui Lazăr, locul său a fost ocupat de un alt nepot al episcopului, Ioian Moga, numit „Teologul”, amândoi cu studii de teologie la Viena. Ei au fost singurii profesori ai cursului teologic de șase luni din Sibiu până în 1848. Paralel cu acest curs teologic, Moise Fulea ținea și un curs de șase săptămâni (de la Duminica Tomii la Duminica Rusaliilor), pentru pregătirea viitorilor învățători. Cursul a durat până prin 1830. Seminarul a primit o livadă, de 50 de ha, ca danie din partea preotului Dimitrie Martinovici din Feldioara (jud. Turda).

Episcopul Vasile a trimis câțiva tineri la studii teologice la Universitatea din Viena. Între aceștia se număra și Ioan Popasu, mai târziu episcop al Caransebeșului, preotul cărturar Sava Popovici Barcianu din Rășinari, câțiva asesori consistoriali și protopopi.

Susținerea școlilor elementare

A arătat multă grijă și față de școlile poporale (elementare) românești. Se cunosc peste 40 de circulare ale episcopului privitoare la școli. Prin ele rânduia să se deschidă școală în fiecare sat, cantorul să învețe pe copii, primind pentru aceasta plată în natură și scutire de „porție și cătănie”. În repetate rânduri, a cerut preoților să sprijine înființarea școlilor, să le inspecteze, să predea copiilor cunoștințele religioase. Iată, de pildă, câteva fragmente din circularele sale privitoare la școli:

Preoții care nu fac învățătură tinerimii sau nu cercetează școala, se vor canoni. Acum din nou se poruncește ca pentru folosul cel de obște al neamului nostru celui de tot împilat pentru neînvățătură, să purtați strașnic grijă, ca și frățiile voastre cât și dascălii, să vă duceți întru săvârșire lucrurile ce se ating de școală și creșterea tinerimii...
Preoții să stea într-ajutor la ridicarea școalelor cu pilda, cu dojana și cu sfaturile. Almintrelea, ca netrebnici se vor lipsi de preoție, precum au fost lipsiți preoții de la Bucium Cîmpeni și Arieșul Mic, pentru împiedicarea școalelor....
Părinții care nu-și vor da copiii la școală adică la învățătură în sat, unde se ține școală prin dascăl sau cantor, să se pedepsească

Împotrivirea autorităților

Deși modeste, cu învățători cu puțină pregătire, școlile ortodoxe au început să prezinte o primejdie pentru stat, datorită caracterului lor prea românesc. Așa se explică faptul că în 1838, guvernul a luat episcopului Vasile dreptul de „superinspecție” asupra acestor școli, acordându-l episcopului romano-catolic maghiar din Alba Iulia. Odată cu aceasta a încetat și directoratul lui Moise Fulea.

Activitate tipografică

Cu binecuvântarea episcopului Vasile Moga au apărut și câteva cărți de slujbă și de învățătură în tipografiile lui Ioan Barth și George Klosius din Sibiu. Pot fi consemnate dintre acestea: Cărticica năravurilor bune, tradusă de Moise Fulea (1819), Învățătura theologhicească despre năravurile și datoriile oamenilor creștini (1820), prelucrată probabil de Ioan Moga — după unii chiar de episcop, ceea ce este puțin probabil — după un manual latinesc sau nemțesc, Bucoavna (mai multe ediții), iar dintre cărțile de cult: Psaltirea (mai multe ediții), Liturghierul (1814 și alte ediții), Ceaslovul (1816 și alte ediții), Acatistul (1819), Penticostarul (1841), Evanghelia (ediția a II-a 1844), Octoihul mic ș.a.

Prin mai multe pastorale, a îndemnat preoții să-și procure felurite cărți: Predicile lui Petru Maior, Anticele romanilor de Damaschin Bojîncă, precum și Foaia Duminecii, Gazeta Transilvaniei, periodice care au apărut la Brașov. În 1817, când Teodor Racoce din Lvov voia să scoată acolo o foaie românească, Moga a cerut îngăduința guvernatorului să o răspândească și în Transilvania, dar nu i s-a permis, „din considerațiuni politice”, căci preoții români, fiind „mai puțin învățați”, ar putea interpreta și răspândi „în mod sinistru” cele citite.

Pastoralele

Introducere

În ciuda condițiilor grele în care și-a desfășurat activitatea, îngrădit de cele 19 condiții umilitoare, episcopul Vasile a lucrat pentru îmbunătățirea vieții religios-morale a păstoriților săi, precum și pentru îndrumarea preoțimii sale spre adevăratele ei rosturi în mijlocul credincioșilor. Mărturie stau zecile de pastorale trimise acestora, pline de îndrumări și sfaturi sănătoase, legate mai ales de nevoile practice ale vieții bisericești. Ele pot fi grupate în mai multe categorii:

Viața morală

O serie de pastorale urmăreau întărirea vieții morale a credincioșilor.

Astfel, episcopul cerea preoților să îndrume poporul să cerceteze biserica în duminici și sărbători, să se ferească de hoții, de înjurături și de alte fapte nevrednice de numele de creștin.

Pentru îndrumarea tineretului, cerea preoților lui „să dojenească norodul ca să-și crească copiii în năravuri bune”, să sfătuiască pe tineri și fete să nu cerceteze clăcile și șezătorile unde pot învăța lucruri rele, să nu se facă jocuri în timpul slujbelor.

Pentru întărirea vieții de familie, cerea preoților să stăruie pentru înlăturarea concubinajului și altor fapte imorale. De asemenea, le-a poruncit, în mai multe rânduri, să nu mai cunune tineri sub 20 de ani și fete sub 15 ani, să nu cunune pe cei despărțiți fără sentință de divorț, iar pe cei aflați în grade de rudenie fără dispensă arhierească. Toți cei ce pășeau la taina cununiei erau îndatorați să cunoască rugăciunile.

Îndrumări pentru preoți

În alte pastorale, dădea preoților felurite dispoziții privitoare la săvârșirea slujbelor care, în fond, urmăreau tot moralizarea credincioșilor.

Astfel, interzicea cădirea la citirea Apostolului, ori împărțirea anaforei la citirea Cazaniei, ca poporul să poată fi cu luare-aminte la cele ce se citesc, cerea ca Evanghelia să fie citită în mijlocul bisericii ca să o audă și femeile, iar după terminarea Liturghiei, preotul să citească în mijlocul bisericii Tatăl nostru, Crezul și Cele 10 porunci (rostirea rugăciunii Tatăl nostru, după Liturghie, se mai obișnuiește și azi în multe biserici din Transilvania).

Interzicea să se mai facă mese și pomeni în fața bisericii sau să se ducă mâncare și băutură în biserică. Cerea preoților să nu facă slujbe de blestem și de afurisenie, să nu umble cu crucea decât la Bobotează, să nu dea credincioșilor drept canon oprirea de la cercetarea bisericii.

Cu privire la bisericile noi, dispunea ca ele să nu mai fie ridicate pe dealuri, ci în mijlocul satului, iar zidul despărțitor dintre naos și pronaos, existent în multe biserici, să fie înlăturat, pentru ca să poată asculta slujba și femeile.

Înlăturarea superstițiilor

O altă serie de pastorale urmăreau înlăturarea superstițiilor, mai ales a celor legate de cultul morților.

Astfel, episcopul Vasile oprea ducerea morților descoperiți până la mormânt sau dezgroparea morților. Poruncea preoților să înlăture credința poporului în strigoi, sfătuia să nu se mai țină sărbătorile băbești și altele.

Îndemnuri sociale

Unele pastorale aveau un vădit caracter social, cu îndemnuri stăruitoare la ajutorarea aproapelui.

De pildă, în timpul unor epidemii, în special a holerei, episcopul sfătuia pe preoți să cumpere medicamente din banii bisericii și să le împartă celor în suferință „în ceasurile cele dintâi ale bolii, că întârziind nu mai folosesc nimic”.

Sfătuia pe părinți să-și dea copiii la vaccinat împotriva vărsatului. În timp de secetă, îndruma pe preoți să facă rugăciuni pentru ploaie.

Printr-o altă pastorală, sfătuia pe tineri „să nu se sluțească, scoțându-și dinții și tăindu-și degetele”, spre a nu fi luați în armată. A sfătuit, de asemenea, să se introducă în biserici cutii pentru danii pe seama invalizilor, orfanilor și văduvelor.

Administrația bisericii

Alte pastorale priveau administrația și bunurile bisericești.

Astfel, a introdus și a tipărit „protocoale” (registre) pentru botezați, cununați, morți etc. A rânduit ca fiecare parohie să aibă un „curator (epitrop)”, care să poarte „sămădașul” (socotelile) bisericii și care să umble „cu discul” în biserică.

Preoții erau îndrumați să pună bazele unor fonduri la bisericile lor, iar din venitul bisericii să se cumpere pământ pe seama preotului, a cântărețului și a crâsnicului. La rândul lor, protopopii erau îndrumați să cerceteze parohiile, veniturile și cheltuielile bisericilor și să înainteze rapoarte anuale la Episcopie.

Despre școli

În sfârșit, ultima categorie de pastorale se ocupa de școli, așa cum s-a discutat mai sus.

Îndrumarea preoțimii

Episcopul Vasile Moga nu s-a mulțumit numai cu pastorale trimise de la reședința sa, ci el însuși a cercetat sute de parohii și a sfințit zeci de biserici.

Este de notat aici și grija episcopului față de preoțimea sa. În repetate rânduri, a stăruit la guvern și la Curtea din Viena, cerând „scutințe pe seama preoților ortodocși”, dar fără rezultat. În mai multe circulare, a cerut ca parohiile să fixeze în scris „veniturile” stolare ale preotului lor, pentru ca să nu ajungă la neînțelegeri, iar acolo unde se poate, să se dea preoților pământ și casă parohială.

Se pare că episcopul Vasile era foarte aspru cu preoții care se făceau vinovați de anumite abateri. Unii erau pedepsiți chiar cu câte 30—40 de zile „arest” la Episcopie. Chiar și pe fratele său, protopopul Zaharia Moga din Sebeș, l-a suspendat pentru că a săvârșit o cununie fără forme legale.

În tot cursul păstoririi episcopului Vasile Moga s-au făcut multe încercări din partea uniației de a atrage pe unii credincioși ortodocși la ei. Acțiunea a fost purtată mai ales în Munții Apuseni de protopopul Alexandru Sterca Șuluțiu din Bistra (viitorul mitropolit al Blajului), sprijinit de episcopul Ioan Bob. Datorită vigilenței episcopului Vasile și a protopopului său Iosif Ighian din Baia de Arieș, strădaniile acestuia au înregistrat doar puține succese.

Activitatea național-politică

Începuturile

Încă din primii ani de păstorire, Vasile Moga a încercat să obțină din partea Curții din Viena anumite drepturi pe seama națiunii române și a clerului ortodox. Astfel, în 1812 a călătorit la Viena, stăruind pentru îmbunătățirea situației clerului ortodox și pentru fixarea definitivă a reședinței sale la Sibiu.

Încercările din 1816

Începând cu anul 1816, a trimis mai multe petiții la Curte, prin care cerea acordarea de porții canonice preoților ortodocși, scutirea de dijme și de contribuții publice, acordarea de ajutoare din casele alodiale, domnești și ale confraternităților (și-a angajat chiar un „agent” la Viena, care-i furniza informații și-i strângea material pentru memoriile sale). Dar aceste memorii au avut numai rezultate parțiale, majoritatea cererilor episcopului fiind respinse, sub diferite forme.

Încercările din 1833-1834

După 1830 s-au ivit împrejurări favorabile pentru reluarea luptei de emancipare a românilor transilvăneni, căci acum a devenit tot mai accentuat conflictul dintre nobilimea opoziționistă (în majoritate protestantă) și guvern. În aceste condiții, ambele tabere încercau să atragă pe români de partea lor, pentru a-i folosi ca mijloc de presiune împotriva opoziției.

Într-o scrisoare din 24 noiembrie 1833, Vasile Moga propunea colegului său Ioan Lemeni de la Blaj să înainteze împreună un memoriu Dietei transilvănene. Memoriul a fost întocmit și înaintat Curții din Viena (nu Dietei, cum propunea Moga), la 17 aprilie 1834, probabil prin intermediul agentului lui Moga la Viena.

În memoriul lor, cei doi episcopi români arătau că situația poporului român, care era cel mai vechi și mai numeros în Transilvania și purta toate sarcinile războiului și ale păcii, nu s-a schimbat cu nimic după Supplexul din 1791. Drept aceea, ei reînnoiau cererile națiunii lor, sintetizate în recunoașterea egalității în drepturi cu celelalte națiuni ale țării, prin ridicarea la rangul de a patra națiune în Transilvania, invocând felurite argumente de ordin juridic și istoric.

După cum era și de prevăzut, acțiunea celor doi episcopi s-a terminat cu un eșec, datorită eforturilor celor privilegiați de a împiedica pătrunderea unui nou element în viața constituțională a țării.

Încercările din 1837

După revenirea la viața constituțională prin convocarea Dietei de la Sibiu în 1837, care nu mai fusese convocată de 23 de ani, episcopul Vasile Moga pornește din nou la acțiune. La 26 februarie 1837, el adresează o circulară protopopilor, cerându-le să-i prezinte plângerile lor, îndeosebi cele cu privire la deposedările de porții canonice, arestările abuzive și luarea dascălilor la armată. Circulara recomanda ca protopopii să se sfătuiască și cu „subordonații preoți”, deci se urmărea angajarea întregii preoțimi ortodoxe în această acțiune. Memoriul a fost înaintat de Moga la 18 iulie 1837.

Ca și în 1834, episcopul sibian a profitat de disensiunile dintre catolici și protestanți, ca și dintre sași și celelalte două națiuni privilegiate, care se manifestau în Dieta Transilvaniei convocată atunci. În memoriul episcopului apar puncte care se referă exclusiv la situația de pe „pământul crăiesc”, altele privesc revendicări pentru românii din întreaga Transilvanie. De pildă, pentru românii de pe „pământul crăiesc” se cerea accesul la funcții publice și la învățarea meșteșugurilor în mod egal cu sașii și încetarea obligației de a ține sărbătorile luterane. Preoții români să fie scutiți de zeciuială „dacă nu peste tot, cel puțin în pământul crăiesc”, să se acorde ajutoare materiale pentru clerul ortodox și altele.

Din memoriul său, rezultă limpede starea tristă în care se găseau pe atunci preoții ortodocși, care erau arestați pe bază de simplă bănuială, tratați de autorități fără niciun respect, obligați să dea zeciuială din produsele lor, pe care trebuia chiar să le transporte în gospodăria pastorilor luterani, lipsiți de mijloace de existență etc.

Și în acest memoriu erau invocate ca argumente numărul mare al românilor, purtarea sarcinilor păcii și ale războiului într-o măsură mai mare decât celelalte națiuni, contribuția pe care o aduc la înflorirea agriculturii, a creșterii vitelor și a mineritului în principat. Aducea de asemenea și argumente istorice, invocând documente și privilegii din care rezulta că preoții români au beneficiat cu secole în urmă de anumite drepturi. Soarta memoriului din 1837 a fost asemănătoare cu a celui anterior.

Încercările din 1842

Primele dezbateri

Episcopul Vasile și-a reînnoit cererile la 6 ianuarie și la 6 aprilie 1842, în fața Dietei întrunite din nou la Cluj. De data aceasta, el se plângea mai mult de abuzurile împotriva preoților ortodocși. Luate în dezbatere, deputații catolici încearcă să respingă cât mai multe puncte din memoriul episcopului ortodox, iar deputații sași negau existența unor abuzuri împotriva ortodocșilor pe „pământ crăiesc”.

Cu toate acestea, Dieta a admis ca pe viitor la săvârșirea căsătoriilor mixte să participe preoți români de ambele confesiuni, să fie suprimat acel examen de 6 săptămâni pe care erau obligați să-l facă cei ce voiau să revină de la uniți la ortodocși (împotriva acestor hotărâri a protestat însă singurul membru român al Dietei: episcopul unit Ioan Lemeni).

Cereri de egalitate

În toamna anului 1842, profitând de contradicțiile tot mai acute din rândul privilegiaților, cei doi episcopi au făcut un nou memoriu comun, îndreptat numai împotriva stărilor de pe „pământul crăiesc”. Memoriul aducea o seamă de dovezi istorice în sprijinul revendicărilor românești. Se arăta, între altele, că românii locuiau aici înainte de venirea sașilor, că nicio lege nu i-a lipsit de drepturi, că întotdeauna au constituit majoritatea populației și că ei dau cel mai însemnat număr de ostași pentru apărarea țării. Cu toate acestea, ei sunt excluși de la cetățenie și din toate organele reprezentative (dietă, Universitatea săsească, dregătoriile orășenești și sătești), nu sunt admiși la meșteșuguri și în bresle. În ce privește preoții sași, aceștia beneficiază de sesii parohiale întinse și chiar de dijme din partea credincioșilor români, au biserici mari, înconjurate de ziduri, case parohiale bogate, pe când preoții români slujesc în biserici mici, așezate la marginea satelor și orașelor și locuiesc în case parohiale acoperite cu paie.

Date fiind acestea, cei doi episcopi cer pentru români reprezentarea proporțională cu numărul lor în dregătorii, dreptul de a fi primiți la meșteșuguri și în bresle, de a beneficia de pășunea comună și de păduri, iar noii căsătoriți să primească pământ ca și tinerii sași, să se desființeze iobăgia, acolo unde există. Pentru preoții români pretindeau să se acorde sesii parohiale ca și ale pastorilor luterani, iar credincioșii să le plătească lor dijme și nu pastorilor luterani.

Opoziția sașilor

Memoriul a produs indignarea sașilor, care au ținut adunări de protest în toate scaunele lor, iar deputații sași din dietă n-au vrut să recunoască dreptul episcopilor de a vorbi în numele românilor de pe pământul crăiesc, pretextând că nu au primit nicio împuternicire din partea lor în acest sens. Un învățat sas, Carol Schuller, a tipărit la Sibiu, în 1844, un lung răspuns cu peste 150 de pagini (tradus și tipărit și în limba maghiară de profesorul Fr. Hann), în care combătea toate tezele episcopilor, mai ales continuitatea românilor pe acest pământ. Memoriul episcopilor n-a mai ajuns să fie discutat în dietă. În 1847, Ioan Lemeni a întrebat de soarta lui, dar a fost acuzat de deputatul Fr. Hann de tendințe „comuniste”.

Apărarea românilor din orașul natal

Este de notat, în încheiere, că episcopul Vasile Moga s-a ridicat și în apărarea drepturilor românilor din orașul său natal, Sebeș. Hotărându-se ridicarea unei noi biserici, în 1817, episcopul a îndrumat pe fratele său Zaharia, care era preot și protopop acolo, să ceară un ajutor din „casă alodială” (casieria orașului), întrucât majoritatea contribuabililor erau români. În acest scop, a făcut el însuși cereri către guvern și chiar către împărat, care au rămas fără rezultat.

În cele din urmă, în 1840, episcopul a acționat în judecată primăria orașului Sebeș. Procesul s-a desfășurat la „tabla regească” din Târgu Mureș, episcopul cheltuind sume însemnate de bani. Dar el a murit în cursul procesului, care a fost continuat de nepotul său, profesorul Ioan Moga, dar acesta, bătrân și bolnav, s-a pensionat, fără să se mai intereseze de soarta procesului.

Concluzie

Deși n-au avut niciun rezultat practic, memoriile din 1834, 1837 și 1842 au pus într-o lumină nouă activitatea celor doi episcopi români, așezând pe primul plan interesele naționale-politice ale păstoriților lor, chiar dacă Lemeni era unit. Ele reluau lupta lui Inochentie Micu din prima jumătate a secolului XVIII-lea și Supplexul din 1791—92.

Adormirea

Episcopul Vasile a murit la 17 octombrie 1845, fiind înmormântat lângă „biserica din groapă” din Sibiu.

Casetă de succesiune:
Vasile Moga
Precedat de:
Gherasim Adamovici
Episcop al Transilvaniei
1811-1845
Urmat de:
Andrei Șaguna



Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.