Toacă

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 14 noiembrie 2013 12:38, autor: Vladimir-Adrian (Discuție | contribuții) (ortografie)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare
Clopotniţa bisericii din Căpuşneni, cu toaca mare

Toaca (gr. σήμαντρον, simandron sau σημαντήριον, semanterion; ru: било, bilo;bg., mk., sr. клепало, klepalo) este un instrument muzical de percuție din clasa idiofonelor folosit în liturghia ortodoxă. Toaca și clopotele sunt singurele instrumente muzicale acceptate de Biserica Ortodoxă. Toaca este constituită cel mai adesea dintr-o scândură de lemn sau, uneori, dintr-o placă groasă de fier încovoiată, în care se bate cu unul sau două ciocănașe, la începutul slujbelor bisericeşti. Percuția se face în mod ritmic și, în funcție de locul în care placa de lemn sau metal este lovită, se pot obține sunete cu înălțimi diferite. Se creează astfel o linie melodică simplă.

Istoric

Toaca îşi are originile în Orient, probabil îl Egipt. După ce creştinismul a devenit o religie recunoscută în Imperiul Roman, în secolul al IV-lea, începutul slujbelor bisericeşti a început să fie anunţat cu ajutorul trâmbiţelor sau al unor clopoţei. În mănăstiri, un monah sau monahie anume desemnat bătea în uşa fiecărui călugăr sau călugăriţă cu un ciocănel de lemn pentru a-i trezi şi/sau pentru a-i chema la rugăciune. Toaca a apărut undeva prin secolul al VI-lea sau mai devreme, clopotele fiind introduse mai târziu, înlocuind bătaia în uşă. Folosirea toacei s-a răspândit în întreaga Biserică Ortodoxă: în Grecia şi la Muntele Athos, apoi în Bulgaria, Ţările Române, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi pe tot teritoriul fostului Imperiului Bizantin.

Practica folosirii toacei nu s-a extins şi în Biserica din Apus; s-a păstrat în schimb în Bisericile Greco-Catolice, care urmează ritul bizantin.

Rolul liturgic

Toaca și clopotul au rolul de a anunța începutul slujbei și de a chema credincioșii. În liturgia ortodoxă toaca are un rol de delimitare temporală (trecerea de la timpul profan la cel liturgic) și spațială (delimitarea spațiului liturgic de cel cotidian prin înconjurarea bisericii cu toaca),[1] ritmând astfel viaţa Bisericii.

Tipuri de toacă

Tochiţă, Mănăstirea Neamţ

În funcţie de materia din care este făcută, toaca poate fi de două feluri: de lemn şi de metal. Toaca de lemn se face în mod tradiţional din lemn de fag sau de tei, durabil şi cu o rezonanţă plăcută, dar poate fi făcută şi din alte esenţe: paltin, cireş etc. Ciocănelele se fac din lemn de esenţă mai tare (carpen, corn, salcâm). Toaca de metal se face de obicei din fier, dar poate fi făcută şi din alte metale (bronz, aluminiu etc). Toate tipurile de toacă pot fi împodobite cu diferite motive sculptate, turnate, gravate sau pot fi foarte simple.

În funcţie de dimensiuni şi de rolul liturgic îndeplinit, există trei feluri de toacă:

  1. Toaca mică de lemn, portabilă se foloseşte de obicei la bisericile mănăstireşti, la catedrale. Aceasta se bate la începutul fiecărei slujbe bisericeşti. Impropriu numită „mică”, ea poate avea 2-3 metri lungime şi între 20-30 cm lăţime, fiind de grosime variabilă, cu o adâncitură pe mijloc, pentru a putea fi ţinută stabil în mână. Uneori este perforată la cele două capete, pentru a putea fi folosită şi ca toacă fixă. În toaca portabilă se bate cu un singur ciocănel, fiind ţinută cu cealaltă mână.
  1. Toaca mare de lemn este fixă, fiind suspendată de ce cele două capete de nişte sfori sau lanţuri. Poate fi de mai mari dimensiuni, de obicei mai lată şi mai groasă (până la 25 cm grosime) şi nu are aceeaşi adâncitură pe mijloc, aceasta nefiind necesară, întrucât toaca rămâne permanent pe loc. De obicei este fixată în clopotniţă, întrucât se bate împreună cu clopotul la slujbele mai importante, dar există şi mănăstiri unde este fixată de streaşina bisericii sau în tinda corpului de chilii. Fiind fixă, în ea se bate cu două ciocănele.
  1. Tochiţa, numită astfel pentru că are o lungime mult mai mică decât celelalte două este de obicei de fier şi poate fi fixată tot în clopotniţă sau în apropierea intrării în biserică, bătându-se în ea în unele momente mai importante ale slujbei. Mai este uneori folosită şi pentru a chema obştea mănăstirii la masă. De aceea, uneori este fixată o tochiţă de fier (şi) lângă trapeza (sala de mese) a mănăstirii. Forma ei variază de la o simplă bandă de fier încovoiată la motive elaborate, este frecvent decorată cu inscripţii.

Când şi cum se bate toaca

Toaca portabilă (Mănăstirea Djurdjevi, Serbia)

Toaca se bate de obicei la începutul slujbelor bisericeşti sau în momente mai însemnate ale slujbelor. Se bat singure sau împreună cu clopotele (le precedă, se bat alternativ sau simultan, după caz).

Toaca mică de lemn (portabilă) se bate înconjurând biserica, în sens contrar acelor de ceasornic. Se bate mai întâi înaintea bisericii, apoi pe latura sudică, apoi în cea de răsărit, apoi în cea de miazănoapte şi din nou în faţa bisericii, oprind pe fiecare latură şi făcând câte trei închinăciuni.

Toaca mare se bate de obicei în combinaţie cu clopotele, motiv pentru care este de obicei fixată în clopotniţă.

Tochiţa de fier se bate pentru a semnala unele momente mai importante ale slujbei. La mănăstiri, se mai bate toaca (tochiţa de fier) şi pentru a chema obştea la masă. Potrivit tipicului bisericesc, se diferenţiază între modul în care se bate toaca în zilele de rând (obişnuite) şi cel din zilele de sărbătoare (sâmbăta seara şi duminica dimineaţa, la Praznicele împărăteşti şi la sărbătorile sfinţilor cu polieleu. Există însă variaţii locale în folosirea toacei.

În zilele obişnuite

La începutul slujbei:

a. La Ceasul al IX-lea şi la Miezonoptică se bate doar toaca cea mică;

b. La Vecernie [2], la Utrenie şi la Liturghie se bate mai întâi în toaca mică, apoi cea mare, după care se trage clopotul mic, într-o singură stare, pentru a vesti începutul slujbei.

Toaca portabilă

Dacă Sfânta Liturghie începe imediat după Utrenie, se bate la Doxologia Utreniei în toaca mică, în jurul bisericii, apoi se bate toaca mare şi se trage clopotul, într-o singură stare, pentru a vesti începutul Liturghiei. Dar dacă Utrenia şi Ceasul I s-au făcut noaptea, dimineaţa se bate în toaca mică, apoi în cea mare şi se trage clopotul când se începe Ceasul al III-lea, iar în timpul Ceasului al VI-lea se mai bat o dată, în aceeaşi ordine, pentru a vesti Sfânta Liturghie.

În timpul slujbei:

a. La Pavecerniţă, la începutul rugăciunii „Nepătată, neîntinată...” închinată Maicii Domnului se bate de trei ori în tochiţa de fier, câte o dată la fiecare din primele stihuri ale rugăciunii;

b. La Utrenie, se mai bate în tochiţa de fier la Cântarea a 6-a şi a 9-a a Canonului Utreniei, la „Ceea ce eşti mai cinstită...”.

c. La Sfânta Liturghie, se mai bate uneori tochiţa de fier după Ieşirea cu Sfânta Evanghelie, la „Înţelepciune, drepţi!” şi în timpul citirii Sfintei Evanghelii, precum şi la cântarea Axionului. La Crez şi la "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot" se bate clopotul (de câte 12, respectiv 3 ori).

În zilele de sărbătoare

Slujbă la Muntele Athos. Unul din monahi bate toaca (gravură, anii 1880)

La începutul slujbei:

  • La Ceasul al IX-lea, la Pavecerniţă şi la Miezonoptică se bate doar în toaca mică (portabilă).
  • La Ceasul al III-lea şi al VI-lea se bate în toaca mică, toaca mare şi se trage clopotul, o singură dată.
  • La începutul Vecerniei, al Utreniei şi al Sfintei Liturghii, se bate întâi în toaca mică, în jurul bisericii, într-o singură stare, apoi se bate în toaca mare şi se trage clopotul, alternativ, de câte trei ori (în trei stări).

În noaptea de Înviere se bate toaca şi se trag clopotele prelung, în timp ce procesiunea iese din biserică şi până la începerea citirii Sfintei Evanghelii.

În Săptămâna luminată se bate toaca şi se trag clopotele simultan la toate slujbele religioase.

Toaca în cultura populară românească

În cultura populară românească, răspândirea folosirii toacei nu doar în mănăstiri, ci şi în bisericile de parohie s-a păstrat într-o serie de expresii populare, unele cu o dimensiune practică, altele mai glumeţe.

Astfel, toaca este considerată a fi unul din instrumentele care alungă duhurile rele (alături de tămâie şi de semnul crucii) ba chiar le poate ucide: „ucigă-l toaca” este una dintre denumirile populare date diavolului.

Amintirea folosirii toacei pentru marcarea timpului liturgic s-a păstrat în expresia „pe la toacă”, care desemnează aproximativ perioada de după răsăritul soarelui şi orele 16, respectiv timpul care precedă începutul utreniei sau Liturghiei şi al vecerniei.

Dar, întrucât cel mai frecvent chemarea la slujbe se face o singură dată (toaca mică, sau toaca mică + toaca mare + clopotul), chemarea ei cere atenţie şi pregătire: „popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă”, îi avertizează glumeţ înţelepciunea populară pe neatenţi. Sensul expresiei, departe de a-i viza doar pe fidelii participanţi la slujbele bisericeşti, s-a extins, vizându-i pe cei ce sunt neatenţi în orice situaţie.

Totuşi, a bate toaca nu este apanajul oricui, ci presupune o anumită apropiere de Biserică şi de tainele dumnezeieşti. Cel care „ştie şi toaca-n cer” este un om foarte învăţat, sau măcar unul care face pe atotştiutorul.

Melodia repetitivă, dar percutantă şi persuasivă a toacei a asociat-o în imaginarul popular cu o fiinţă vorbăreaţă şi insistentă: a toca (bate) pe cineva la cap echivala cu a-i spune de multe ori, cu insistenţă acelaşi lucru.

Pe de altă parte, absenţa sunetului ei familiar dă un sentiment de înstrăinare. Un ţinut îndepărtat este locul „unde popa nu toacă”.

Note

  1. Violina Galaicu-Păun, „Însemnele identitare ale limbajului muzical bizantin”, în La francopolyphonie: langues et identités, vol. 2, Pierre Morel (editor), Universitatea Liberă Internațională din Moldova. Institutul de Cercetări Filologice și Interculturale, 2007, ISBN 9789975934374, pp. 188-189
  2. De la toaca vestitoare a Vecerniei a rămas expresia populară românească „pe la toacă”, care desemnează orele 15-16 după-amiaza (când se apropia slujba de seară).

Surse

Legături externe