5.288 de modificări
Modificări
ortografie
Făcând aceasta, Biserica nu se constituie ca un magisteriu independent, căci ca transmite, redescoperă cuvântul lui Dumnezeu mărturisit in Biblie. Ea nu creează un strat aparte, un alt depozit care se alătură Sfintei Scripturi, o creaţie dogmatică ce s-ar suprapune Bibliei. Pe de o parte, Biserica lasă Tradiţia deschisă pentru dezvoltare dogmatică constantă, pentru inteligenţa (synesis-intellectus) spirituală şi plenară a Revelaţiei (Col. 1,9; 2, 2), pentru reflexia teologică şi contribuţia acesteia în ce priveşte metodele de cunoaştere (epistemologia) şi vocabularul teologic. Evoluţia dogmaticii nu trebuie să fie înăbuşită, pentru că nu orice accent nou este o inovaţie. Receptarea Tradiţiei prin (a)inculturatic sau contextualizare face parte din definiţia acesteia. Pe de altă parte, conştiinţa Bisericii care se cristalizează în Tradiţia validă devine un criteriu de a scruta dezvoltarea teologică ulterioară a dogmelor. Biserica poate deci schimba şi dezice erorile şi neclarităţile ascunse într-o formulare nouă. Ea trebuie să decenzureze limbajul dogmatic codat, automatismele, care pot să ducă la devieri. Biserica scrutează continuu regularizarea teologico - dogmatică a receptării. Cu alte cuvinte. Biserica redescoperă sensul actual al doctrinei printr-o ermineutică teologică a Tradiţiei, sub iluminarea Duhului Sfânt.
Dogmatica presupune, de fapt. o dublă operaţie teologică: inductivă şi deductivă, deoarece adevărul revelat nu este rezultatul cercetărilor, ci este primit în mărturia inspirată şi deci infailibilă a Profeţilor, a Apostolilor şi a Evangheliştilor. Dogmatica protejează autoritatea proprie a acestei mărturii având certitudinea adevărurilor prin experienţa credinţei, în mod necondiţionat de demonstraţia raţională. Sf. Atanasie spune că. , într-a-devăr adevăr, creştinismul nu se predă prin „dovedirea raţionamentelor. ci prin credinţă şi prin cugetarea religioasă unită cu evlavia" (Către Serapion, Epist. 1,20).
Cealaltă operaţie teologică rezidă în a „deduce" sensuri şi concluzii noi ale adevărului infinit. tot prin inspiraţia Duhului Sfânt, care conduce la tot adevărul (In. 14, 26). Respectând autoritatea mărturiei scrise a Revelaţiei, teologia „transcende" prin meditaţie critică forma acestei mărturii. Profeţii, Apostolii, Evangheliştii, pe de o parte, teologii Părinţii Bisericii, pe de altă parte, au una şi aceeaşi experienţă a lui Hristos - Adevărul lui Dumnezeu. În fond, şi unii şi alţii sunt învăţaţi de la Dumnezeu, şi nu ei învaţă despre Dumnezeu (1 In. 2,27).
- nevoia de a explica, în consens cu Biblia si cu Tradiţia, adevărurile de credinţă contestate sau rău formulate de unii creştini (eretici) sau de necreştini; printre primele erezii, se află dochetismul, care nega întruparea reală, istorică a Fiului lui Dumnezeu şi gnosticismul, care nega cunoaşterea revelaţiei şi tradiţia publică:
- nevoia de a fundamenta hotărârile Sinoadelor ecumenice cu referire la ereziile trinitare şi hristtologicehristologice: în această privinţă, un rol important l-au avut Părinţii capadocieni: [[Grigorie de Nyssa]] (Catehezele), [[Grigorie de Nazianz]] (Cuvântările teologice), [[Vasile cel Mare]] (Despre Duhul Sfânt);
- nevoia de a sistematiza revelaţia creştină in ansamblul ei; de pildă, Origen (în Despre principii) care dezvoltă conceptul despre creaţia eternă a lumii, fără început şi fără sfârşit, consecinţă a atotputerniciei divine, şi cel despre restaurarea (apocatastaza) tuturor la sfârşitul lumii, prin po-căinţăpocăinţă. inclusiv îndreptarea diavolului. Origen exclude eternitatea pedepselor;
- în procesul de înculturaţie sau de contextualizare, teologia a fost solicitată să caute sensul actual al doctrinei, contactul cu societatea secularizată, examinând critic continuitatea/discontinuitatea tradiţiei (...).
