Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște

Cuviosul Teodosie cel Mare, supranumit Chinoviarhul (adică ”începătorul vieţii de obşte”), a trăit în perioada secolelor V-VI, în Asia Mică şi în Palestina. Prăznuirea să în Biserica Ortodoxă se face pe 11 ianuarie.

Viața

Teodosie s-a născut către anul 423 în satul Mogarisos (sau Garisos) din ţinutul Capadociei, în estul Turciei de astăzi. Tatăl său se numea Proeresie şi mama sa Evloghia, şi erau amândoi credincioşi şi cucernici.

Teodosie a intrat de tânăr în monahism și, din râvnă pentru Locurile Sfinte, a pornit spre Ierusalim, pe vremea când se adunase la Calcedon Sinodul IV Ecumenic, la anii 451. Și trecând prin Antiohia, s-a dus la marele Simeon Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie), de la care a deprins înclinarea spre viața cea îmbunătățită și care i-a proorocit că va fi păstor peste multe oi cuvântătoare.

Apoi, după ce a viețuit un timp în apropiere de Ierusalim sub ascultarea unui mare bătrân, pustnicul Longhin, s-a retras într-o peşteră din apropierea Betleemului, despre care tradiția spune că era peștera în care cei trei Magi au petrecut noaptea după ce s-au închinat Mântuitorului Iisus Hristos. Aici, timp de 30 de ani, Teodosie s-a hrănit doar cu ierburi şi roade de finic, nemâncând deloc pâine. Rugăciunea lui era neîncetată și lacrimile de pe obraz nu i se uscau niciodată. Datorită vieţii sale de ascet, în jurul său s-a adunat mulţi ucenici, care îi ascultau povețele și-i urmau viața. Când peștera unde trăiau ei a devenit cu totul neîncăpătoare, sfântul a decis să ridice în apropiere o mănăstire.

Sfântul Teodosie a pus bazele acestei mănăstiri în anul 479 . Împreună cu ucenicii săi, Teodosie ridică, la 7 km de Betleem o adevărată cetate evanghelică cu mai multe anexe: un arhondaric pentru călugării străini, un altul pentru primirea săracilor şi a localnicilor, un spital pentru bolnavi, un ospiciu pentru călugării bătrâni şi un azil pentru alienaţi. Aşezămintele erau atât de mari pentru acea vreme (peste 400 de membri de naţionalităţi diferite şi patru biserici : într-una Dumnezeu era lăudat în greceşte, în alta în siriacă, în alta în armeniană şi a patra era rezervată alienaţilor şi posedaţilor) încât, pentru a împlini toate nevoile, Domnul intervenea adesea prin minuni şi înmulţind pâinea şi celelalte necesare vieţii.

În jurul anului 513, la moartea lui Gherontie, superiorul mănăstirii sfintei Melania Romana (prăznuită la 31 decembrie), Teodosie fu ales ca superior şi conducător al tuturor monahilor ce vieţuiau în comunităţi în Palestina și Țara Sfântă, în timp ce sfântul Sava cel Sfinţit (prăznuit la 5 decembrie) era în fruntea eremiţilor şi a celor ce trăiau în lavre. Cei doi sfinţi erau uniţi de o mare dragoste, întâlnindu-se adesea pentru a discuta probleme duhovniceşti şi pentru a luptă împreună împotriva ereticilor.

Atins, către sfârşitul zilelor, de o lungă şi dureroasă boală, a suportat totul ca Iov, dând slavă lui Dumnezeu. Cuvios Teodosie cel Mare a trecut la cele veşnice la 105 ani, în anul 529.

Imnografie și spiritualitate

Acest subcapitol reproduce câteva fragmente din http://www.nistea.com/slujbele_cuviosilor.htm

Sedealnă, la utrenie

La slujba cuviosul Teodosie de la Utrenie, Biserica îi cântă sfântului această sedealnă:

Împodobindu-ţi sufletul tău cu înfrânare, cu dureri şi cu rugăciuni, cu dumnezeiasca cuviinţă te-ai făcut părtaş cuvioşilor, pururea slăvite, şi daruri de minuni cu adevărat ai primit, spre a tămădui neputinţele celor ce te cinstesc pe tine cu credinţă. Drept aceea şi mulţimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har (dar), de Dumnezeu purtătorule Teodosie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli, celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.

Această alcătuire este – privind viaţa cuviosului – un foarte complet şi de esenţă rezumat al vieţii sale.

Pentru că “dintre toate virtuţile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moştenire vie (imortalizate cu precizie în această sedealnă): o severă (aspră) asceză (“Împodobindu-ţi sufletul tău cu înfrânare…”), până la moarte, însoţită de o credinţă nestrămutată, (“…cu dureri…” – punctează pe scurt sedealna, compusă fără îndoială de ucenicii săi: căci “atins, către sfârşitul zilelor, de o lungă şi dureroasă boală, el suportă totul, precum Iov, dând slavă lui Dumnezeu, refuză să-L roage pe Dumnezeu să-l dezlege şi nu slăbeşte întru nimic regula sa de asceză şi rugăciune” ), mila faţă de săraci şi bolnavi (că pentru aceasta “…daruri de minuni cu adevărat ai primit spre a tămădui neputinţele celor ce te cinstesc pe tine cu credinţă. Drept aceea şi mulţimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har, de Dumnezeu purtătorule Teodosie”), şi sârguinţa neîncetată către rugăciune şi către lauda lui Dumnezeu (“…si cu rugăciune”) . Dar acestor « podoabe » el a adăugat “cuviinţa cea dumnezeiască”, desăvârşita pază a celor dinăuntru (acesta fiind sensul maximalist, monahal al « fecioriei, curăţiei »), după cum zice avva Agathon; că fiind întrebat acest avvă: “Ce este mai mare: osteneala cea trupească sau paza celor dinăuntru?”, a răspuns: “Omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupească este frunza, iar păzirea celor dinăuntru este roada. Şi fiindcă, după ceea ce este scris: tot pomul care nu face roadă bună se taie şi în foc se aruncă (Mt. 7, 19), arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea minţii. Dar este trebuinţă şi de acoperământul şi de podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupeşti.” Şi, rămânând în cadrul analogiei bătrânului, aş adăuga că frunzele, adică ostenelile cele trupeşti, sunt încă şi mai mult decât acoperământ (“zid” – cum ziceam la alcătuirea cuviosului Gheorghe Hozevitul) şi podoabă (deşi “podoabă” are un înţeles foarte puternic, cum ne arată viersul “Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat” – Ps. 92, 1 – , prochimenul vecerniilor de sâmbăta seara): ostenelile trupeşti, ca şi frunzele pomului, sunt indispensabile pentru roadă; ele sunt cele care atrag şi absorb lumina (Lumina!). De aici marea preţuire a ostenitorilor, dusă uneori până la extrem.

Pentru această desăvârşire a sfântului putem să-i cerem rugăciunile: “Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.”

E aici şi o particularitate demnă de remarcat. Se zice: Roagă-te! – dar cu precizarea: mai ales pentru cei ce-ţi prăznuiesc pomenirea. Înainte de moarte, cuviosul Teodosie, ca de altfel toţi marii conducători de oameni (şi urmând modelul Mântuitorului), făgăduieşte o mijlocire specială pentru mănăstirea sa.

Aceste ultime cuvinte ale alcătuirii noastre ne integrează în fapt pe toţi cei ce-l prăznuim cu dragoste în comunitatea sa, în comuniunea de iubire cu el. Cum ziceam şi în Introducere, sfântul care în viaţă a fost în fruntea unei comunităţi pe care a îndrumat-o, este acum în capul adunării euharistice – a sinaxei liturgice – ca prim-slujitor (chiar de n-ar fi fost preot în viaţă), ca protos, conducându-ne tainic viaţa, dacă pricepem să ne lăsăm pătrunşi de duhul său .

Stihoavna vecerniei mari

Cuviosului Teodosie “purtătorul de Dumnezeu” (teoforul) îi cântăm şi o altă alcătuire, la stihoavna Vecerniei (“Slava…” stihoavnei vecerniei, alcătuită de Teodor Studitul), însă o alcătuire cu un oarecare caracter de generalitate: pentru “îndreptătorii călugărilor”. De aceea o şi întâlnim şi în slujbele altor cuvioşi. Iată cuprinsul acestei cântări:

Mulţimile călugărilor, te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă. Fericit eşti că lui Hristos ai slujit şi ai biruit puterea vrăjmaşului. Cela ce eşti împreună vorbitor cu îngerii, şi cu drepţii şi cu cuvioşii împreună-locuitor, cu care roagă-te Domnului să miluiască sufletele noastre.

E o cântare de laudă, de cinstire, de slavă (nu degeaba e pusă ca “Slavă…” a stihoavnei) a cuviosului, mai ales – cum ziceam – ca “îndreptător” al călugărilor. E o cântare scrisă de un călugăr (Sfântul Teodor Studitul) pentru un călugăr sfânt (Sfântul Teodosie) şi pentru călugări, cântată (sau făcută să fie cântată) de călugări: “Mulţimile călugărilor (până la urmă, iarăşi, în obştea cuviosului s-au « încadrat » toţi călugării) te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, (« Părinte unic, Teodosie, luase grija fiecăruia şi arăta tuturor, prin purtarea şi învăţăturile sale, un chip viu al lui Hristos » ), că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă (explicarea a ceea ce tocmai am spus: “cărarea cea dreaptă” e cărarea călugăriei, cel mai abrupt şi mai scurt drum, dar desigur şi cel mai greu – la viteze mari cea mai mică greşeală poate fi fatală… De “cărarea cea dreaptă” vorbea şi troparul cuviosului Antonie cel Mare, punând-o în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul – adică cu cel ce striga: “În pustie gătiţi calea Domnului!” –, cu sfântul prooroc Ilie, care şi el a trăit monahiceşte şi prin pustie , sau cu patriarhul Avraam, la a cărui poveste lui Teodosie îi plăcea atât de mult să mediteze în copilărie, socotindu-l “modelul tuturor celor ce s-au exilat prin dragostea Domnului” – Gen. 12 )…” Şi cinstirea, lauda continuă: “…Fericit eşti că lui Hristos ai slujit şi ai biruit puterea vrăjmaşului. Cela ce eşti împreună-vorbitor cu îngerii (poate era aici mai fericită traducerea: « împreună-cuvântător », şi-atunci era mai clar că-i vorba nu de « discuţiile » cu îngerii, ci de slăvirea lui Dumnezeu împreună cu îngerii, şi mai ales cu îngerii din prima ierarhie, care, cum zice dumnezeiescul Dionisie, “fiind aşezată ierarhic în mod nemijlocit lângă obârşia a toată sfinţenia, pentru o înălţare directă spre El, fiind plină de cea mai sfântă curăţie a luminii celei nemăsurate ce se răspândeşte din lucrarea de sfinţire cea mai presus de desăvârşire – este curată, luminată şi desăvârşită. Ea e netulburată de vreo aplecare spre cele de jos…” ), şi cu drepţii şi cuvioşii împreună-locuitor (cuvioşii au fost împreună-locuitori pustiului în viaţă şi sunt acum împreună-locuitori în cetatea cea cerească), cu care, roagă­-te Domnului să miluiască sufletele noastre”.

Posteritatea

„Dintre toate virtuţile sfântului Teodosie, trei vor rămânea ucenicilor săi ca o moştenire vie: o severă asceză până la moarte, însoţită de o credinţă nestrămutată; mila fată de săraci şi bolnavi, şi sârguinţa neîncetată către rugăciune şi către lauda lui Dumnezeu.”

Pentru lucrarea de organizare a mănăstirii sale (cea mai mare a vremii), precum și pentru lucrarea de organizare a monahismului de obște din Palestina și Țara Sfântă, Sfântului Teodosie i s-a dat supranumele de Chinoviarhul, adică „începător al vieţii de obşte”.

Sfântul Teodosie, conducătorul şi îndrumătorul celor ce duceau viaţa comunitară în Palestina şi Țara Sfântă, numit „dascălul pustiei”, a rămas în memoria Bisericii ca o stea pentru eternitate strălucitoare pe firmamentul spiritual.

Surse

• http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie11.htm
• Ieromonahul Macarie de la Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos), Le Synaxaire. Vies des Saints de l'Eglise Orthodoxe, Tesalonic, 1988, pp. 375-377
• Spiritualitatea ortodoxă în slujbele cuvioșilor din Mineiul pe luna ianuarie (Iulian Nistea - teză de licență în Teologie)