Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște

Cuviosul Teodosie cel Mare, supranumit Chinoviarhul (adică ”începătorul vieţii de obşte”), a trăit în perioada secolelor V-VI, în Asia Mică şi în Palestina. Prăznuirea să în Biserica Ortodoxă se face pe 11 ianuarie.

Viața

Teodosie s-a născut către anul 423 în satul Mogarisos (sau Garisos) din ţinutul Capadociei, în estul Turciei de astăzi. Tatăl său se numea Proeresie şi mama sa Evloghia, şi erau amândoi credincioşi şi cucernici.

Teodosie a intrat de tânăr în monahism și, din râvnă pentru Locurile Sfinte, a pornit spre Ierusalim, pe vremea când se adunase la Calcedon Sinodul IV Ecumenic, la anii 451. Și trecând prin Antiohia, s-a dus la marele Simeon Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie), de la care a deprins înclinarea spre viața cea îmbunătățită și care i-a proorocit că va fi păstor peste multe oi cuvântătoare.

Apoi, după ce a viețuit un timp în apropiere de Ierusalim sub ascultarea unui mare bătrân, pustnicul Longhin, s-a retras într-o peşteră din apropierea Betleemului, unde timp de 30 de ani s-a hrănit doar cu ierburi şi roade de finic, nemâncând deloc pâine. Rugăciunea lui era neîncetată și lacrimile de pe obraz nu i se uscau niciodată. Datorită vieţii sale de ascet, în jurul său s-a adunat mulţi ucenici, care îi ascultau povețele și-i urmau viața. Când peștera unde trăiau ei a devenit cu totul neîncăpătoare, sfântul a decis să ridice în apropiere o mănăstire.

Sfântul Teodosie a pus bazele acestei mănăstiri în anul 479 . Împreună cu ucenicii săi, Teodosie ridică, la 7 km de Betleem o adevărată cetate evanghelică cu mai multe anexe: un arhondaric pentru călugării străini, un altul pentru primirea săracilor şi a localnicilor, un spital pentru bolnavi, un ospiciu pentru călugării bătrâni şi un azil pentru alienaţi. Aşezămintele erau atât de mari pentru acea vreme (peste 400 de membri de naţionalităţi diferite şi patru biserici : într-una Dumnezeu era lăudat în greceşte, în alta în siriacă, în alta în armeniană şi a patra era rezervată alienaţilor şi posedaţilor) încât, pentru a împlini toate nevoile, Domnul intervenea adesea prin minuni şi înmulţind pâinea şi celelalte necesare vieţii.

În jurul anului 513, la moartea lui Gherontie, superiorul mănăstirii sfintei Melania Romana (prăznuită la 31 decembrie), Teodosie fu ales ca superior şi conducător al tuturor monahilor ce vieţuiau în comunităţi în Palestina și Țara Sfântă, în timp ce sfântul Sava cel Sfinţit (prăznuit la 5 decembrie) era în fruntea eremiţilor şi a celor ce trăiau în lavre. Cei doi sfinţi erau uniţi de o mare dragoste, întâlnindu-se adesea pentru a discuta probleme duhovniceşti şi pentru a luptă împreună împotriva ereticilor.

Atins, către sfârşitul zilelor, de o lungă şi dureroasă boală, a suportat totul ca Iov, dând slavă lui Dumnezeu. Cuvios Teodosie cel Mare a trecut la cele veşnice la 105 ani, în anul 529.

Posteritatea

„Dintre toate virtuţile sfântului Teodosie, trei vor rămânea ucenicilor săi ca o moştenire vie: o severă asceză până la moarte, însoţită de o credinţă nestrămutată; mila fată de săraci şi bolnavi, şi sârguinţa neîncetată către rugăciune şi către lauda lui Dumnezeu.”

Pentru lucrarea de organizare a mănăstirii sale (cea mai mare a vremii), precum și pentru lucrarea de organizare a monahismului de obște din Palestina și Țara Sfântă, Sfântului Teodosie i s-a dat supranumele de Chinoviarhul, adică „începător al vieţii de obşte”.

Sfântul Teodosie, conducătorul şi îndrumătorul celor ce duceau viaţa comunitară în Palestina şi Țara Sfântă, a rămas în memoria Bisericii ca o stea pentru eternitate strălucitoare pe firmamentul spiritual.

Surse

• http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie11.htm
• Ieromonahul Macarie de la Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos), Le Synaxaire. Vies des Saints de l'Eglise Orthodoxe, Tesalonic, 1988, pp. 375-377
• Spiritualitatea ortodoxă în slujbele cuvioșilor din Mineiul pe luna ianuarie (Iulian Nistea)