Templul din Ierusalim

Templul din Ierusalim este o construcţie impozantă, cu un perimetru de aproximativ 1500 m, reconstruit sub regele Irod cel Mare, şi apoi distrus de romani în anul 70 d. Hr.

Templul la poporul evreu

Templul reprezenta epicentrul vieţii religioase a poporului evreu. În fiecare zi se aduceau jertfe, se făceau rugăciuni şi ritualuri. Măcar o dată pe an, în perioada paştilor evreilor, credincioşii veneau în pelerinaj din toată Ţara Sfântă; cu această ocazie se jertfea mielul pascal care mai apoi era consumat acasă.

Iisus şi Templul

În timpul vieţii Sale pământeşti, Iisus a practicat şi aprobat ritualurile cultuale de la Templul din Ierusalim, dar a condamnat formalismul şi ipocrizia care cuprindeau uneori aceste practici (Matei 5, 23 ş.u.; 12, 2-7; 23, 16-22; Luca 2, 20-50). El cere ucenicilor săi evrei să respecte Templul (Matei 21, 12-17; Marcu 11, 11-17; Luca 19, 45 ş.u.), dar anunţă în acelaşi timp apropiata sa distrugere (Mt 23, 38 ş.u.; 24, 2; 26, 60 ş.u.; 27, 39 ş.u.). La moartea Sa pe cruce catapeteasma Templului se rupe în două şi Templul îşi pierde caracterul său sacru (Matei 27, 51; Marcu 15, 38; Luca 23, 45).

Credincioşii creştini au văzut în Iisus Hristos adevăratul Templu, templul trupului care se reconstituie la înviere şi care devine adevăratul loc de cult (Ioan 2, 19-21).

Creştinii şi Templul

După ce ucenicii evrei au frecventat un timp Templul (Fapte 2, 46; 3, 1-11; 21, 26), creştinii din evrei şi din păgâni au considerat că Biserica (în sensul de comunitate locală) este adevăratul Templu, având ca piatră de temelie pe Hristos (I Corinteni 3, 16 ş.u.; II Corinteni 6, 16-18; "piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos" - Efeseni 2, 20).

Fiecare creştin este templu al lui Dumnezeu (I Cor. 3, 17) sau templu al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19), piatră a templului nefăcut de mână omenească despre care au vorbit proorocii (Isaia 66, 1 ş.u.; Fapte 7, 49-51; 17, 24).

Imaginea Bisericii ca adevărat templu având ca temelie pe Hristos este preluată de literatura creştină timpurie, cum ar fi în Păstorul lui Herma (vedenia a 3-a, a turnului).

La rândul lui, sfântul Marcu Ascetul preia imaginea templului, ca să vorbească despre omul botezat: "Templul este lăcaşul sfânt al sufletului şi al trupului şi este zidit de Dumnezeu. Altarul este masa nădejdii aşezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte şi se jertfeşte gândul cel întâi născut al fiecărei întâmplări ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispăşire… Acest templu are şi el un loc tainic în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus ca Înaintemergător, locuind de la Botez în noi… Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru care deschizându-se, arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi născute ale minţii şi le mistuie în focul dumnezeiesc de care spune că a venit să-l arunce de pe pământ." (Sfântul Marcu Ascetul, "Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez", Filocalia I, p. 283).

Templul şi biserica în arhitectură

Arhitectura bisericilor creştine reia într-o anumită măsură arhitectura Templului din Ierusalim, cu structura ei: pronaos, naos, altar cu sfânta masă.

Templul ceresc

În Epistola către Evrei, Apostolul Pavel vorbeşte adesea despre templul sau cortul ceresc (după imaginea celui pământesc), în care a intrat Iisus Hristos, singur Mare Preot, după rânduiala lui Melchisedec, pentru a deschide tuturor calea spre Dumnezeu prin jertfa Sa (Evrei 4, 14; 6, 19 ş.u.; 9, 11-14, 24; 10, 19 ş.u.).

În Apocalipsă, templul ceresc (Apoc. 5, 6-14; 7, 15) este în ultimă instanţă însuşi Dumnezeu şi Mielul (Apoc. 21, 22).