259 de modificări
Modificări
→și puterea
{{Format:Liturghia}}
'''Tatăl nostru''' sau '''Rugăciunea domnească''' este rugăciunea pe care Domnul [[Iisus Hristos]] le-a lăsat-o [[apostoli]]lor și ucenicilor Săi atunci când aceștia I-au cerut să îi învețe să se roage. Rugăciunea apare în forme ușor diferite la [[Evanghelia după Matei|Matei]] [http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=6#9-13 6, 9-13] și [[Evanghelia după Luca|Luca]] [http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=48&cap=11 11, 2-4]. În cultul [[Biserica Ortodoxă|Bisericii Ortodoxe]] este folosit textul rugăciunii din Evanghelia după Matei, la care se adaugă invocarea [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi]]. (''Căci a Ta este Împărăția, Puterea și Slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin'')
==În limba română==
Prima versiune românească a rugăciunii Tatăl nostru, cu litere latine, avea să fie tipărită pentru prima dată nu în Țările Române, ci la Cracovia, într-o lucrare a polonezului Stanislau Sarnicki. „Rugăciunea domnească” fusese scrisă la cererea cărturarului polonez de logofătul Luca Stroici. Această traducere este:
Părintele nostru<br>
Ce ești în ceriu<br>
Svințască-se numele Tău<br>
Să vie împărăția ta<br>
Să fie voia Ta<br>
Cumu e în ceriu<br>
Așa și pre pământu<br>
Pânea noastră sățioasă<br>
Dă noauă astăzi<br>
Și iartă noauă<br>
Datoriile noastre<br>
Cum și noi lăsăm<br>
Datornicilor noștri<br>
Și nu aduce pre noi in ispită<br>
Ce ne mântuiaște de fitleanul<br>
Că e a Ta împărația,<br>
Și puterea și cinstea<br>
În vecii vecilor. Amin."<ref>[http://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/literatura-peregrinilor-2351.html Literatura peregrinilor], 12 februarie 2007, Carmen Dragan, Jurnalul Național, accesat la 28 martie 2016</ref>
== În cult (Matei 6:9-13)==
Amen.
==Despre Rugăciunea domnească=====Cine poate rosti rugăciunea domnească?===
Cei păcătoşi nu-L pot numi Tată pe Dumnezeu(...). Din cauza asta, înainte de Tatăl nostru, noi spunem „Împărate ceresc, Mîngîietorule, vino şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea". Întâi cerem Duhului Sfânt să ne curăţească de spurcăciune, de toată deşertăciunea noastră. Îl mărturisim pe Dumnezeu. Nu vedeţi că e mărturisire rugăciunea întâi, apoi după asta iarăşi spunem: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pre noi!", ne mărturisim, iarăşi ne mărturisim, Îl slăvim şi ne mărturisim cu ajutorul Lui şi abia după asta spunem Tatăl nostru. În Biserică niciodată nu spunem Tatăl nostru aşa, dintr-o dată, buf! Întâi ne spovedim, că peste zi în multe chipuri greşim. Din cauza asta spunem rugăciunile astea de spovedanie, de chemare a numelui lui Dumnezeu, şi El puternic este să ne curăţească de toată spurcăciunea, ca să ne facă vrednici să-L numim Tată <ref>Ieromonah Savatie Baștovoi, ''Singuri în fața libertății'', Editura Cathisma, București, 2009, pp. 110-111</ref>
Ce am cerut noi, ca şi Creştini şi neam creştinesc, de la Dumnezeul nostru? Să luăm mai întâi rugăciunea Domnească, Tatăl nostru. Ce cerem de la Dumnezeu în această rugăciune? Mai întâi, să se sfinţească numele lui Dumnezeu – să se sfinţească, iar nu să se hulească. Al doilea lucru, să vină împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia părintească – iar nu una tiranică şi sălbatică. Al treilea, să se facă voia Tatălui nostru pe pământ precum este şi în ceruri, între oameni precum este şi între îngeri. Al patrulea, ca Tatăl din ceruri să ne dea pâinea cea spre fiinţă şi să ne ferească de lux, lăcomie şi de iubirea de sine. Al cincilea, să ne ierte datoriile, precum şi noi iertăm altora. Al şaselea, să ne ferească de căderea în ispită, ce ne vine din poftele trupeşti şi din cursele diavoleşti. Şi al şaptelea, să ne izbăvească de vrăjmaşul nostru cel viclean, care vrea să ne otrăvească cu rele şi să ne ademenească în vizuina răutăţilor sale. După cum vedeţi, fraţii mei, nicăieri nu cerem, nici nu am cerut de la Dumnezeu să ne dea „cultură” sau „civilizaţie” <ref>Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, ''Prin fereastra temniţei'', Editura Predania, Bucureşti, 2007, p. 18</ref>
===Cum și unde poate fi rostită rugăciunea domnească ?===
Domnul Iisus Hristos, a povățuit pe ucenicii săi, prin extensie pe oricine urmează Lui: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor” (Matei 6:5). O primă condiție deci a rugăciunii este opusul slavei deșarte, sau [[Smerenia|smerenia]] rostirii rugăciunii. Unde poate fi însă rostită ? Tot Mântuitorul întregește explicația: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6:6). Evident, cămara nu este doar camera în accepțiune modernă, ci însăși Sfânta Biserică, când înainte de Cina cea de Taină (momentul [[Euharistia|euharistic]]), toți credincioșii rostesc într-un glas această rugăciune.
==Tâlcuire==
===sfințească-se Numele Tău.===
Cum vom sfinţi numele Tău?
Dar fă-mă să înţeleg, Tată, cum se face că cu cât mai mult poartă pe umeri dreptul păcate ale păcătoşilor, cu atât este mai drept? Tatăl nostru ceresc, Care trimiţi pâine de dimineaţa până seara copiilor Tăi şi primeşti greşelile lor ca plată, uşurează povara Dreptslăvitorilor şi luminează întunericul păcătoşilor! Pământul este plin de păcate, dar este plin şi de rugăciuni; el este plin de rugăciunile drepţilor şi de deznădejdea păcătoşilor. Oare nu este deznădejdea începutul rugăciunii? Tu trebuie să fii biruitor în cele din urmă. Împărăţia Ta se va întemeia pe rugăciunile drepţilor. Voia Ta va ajunge lege pentru toţi oamenii, precum e deja lege pentru îngeri. Şi atunci, de ce ar întârzia Tatăl nostru să ierte păcatele muritorilor, dând astfel pildă de milostivire şi de iertare?<ref>''Tâlcuire la Tatăl nostru'', op.cit, p.20-21</ref>
===și nu ne duce pe noi în ispită===
Cât de puţin îi trebuie omului ca săşi întoarcă faţa de la Tine înspre idoli! El e împresurat de către ispite ca de un vifor, şi e neputincios ca spuma unui râu zbuciumat de munte. Dacă-i bogat, îndată cugetă că este deopotrivă cu Tine, sau Te pune mai prejos de el, sau îşi împodobeşte casa cu icoanele Tale ca şi cu nişte obiecte decorative. Dacă răul bate la uşa lui, cade în ispita de a se tocmi cu Tine sau de a Te lepăda cu totul. Dacă îl chemi să se jertfească, se răzvrăteşte. Dacă-l trimiţi la moarte, tremură. Dacă-l îmbii cu toate desfătările pământului, e în primejdie să-şi otrăvească şi să-şi omoare propriul suflet. Dacă descoperi ochilor lui legile purtării Tale de grijă, el cârteşte: „Lumea e minunată şi în sine, şi fără Făcător.”
Ne umple de nelinişte lumina Ta, Luminate Tată al nostru, ca pe nişte fluturi de noapte. Când ne chemi la lumină, noi dăm fuga la întuneric; când sântem puşi în întuneric, căutăm lumină. Înaintea noastră se află mreaja multor căi, însă ne temem să mergem până la capăt pe vreuna din ele, fiindcă la orice capăt ne aşteaptă şi ne momesc ispite. Iar calea ce duce la Tine este tăiată de multe ispite şi de multe, multe prăpăstii. Înainte să vină ispita asupra noastră, pare că ne urmezi ca un nor luminos, dar când ispita vine, dispari. Noi ne agităm tulburaţi şi ne punem întrebarea chinuitoare: când ne-am înşelat, atunci când am crezut că eşti de faţă sau atunci când am crezut că lipseşti? În toate ispitele noastre ne întrebăm: „Tu eşti Tatăl nostru?” Toate ispitele noastre ne aduc în minte aceeaşi întrebare pe care tot ce este în jurul nostru ne-o aduce în minte în fiecare zi şi în fiecare noapte:
-Ce gândeşti despre Domnul?
-Unde este El şi cine este El?
-Eşti cu El sau eşti fără El?
Dă-mi putere, Tatăl şi Făcătorul meu, ca să pot în fiecare clipă, fie ea luminoasă ori întunecată, a vieţii mele, să răspund la fiecare ispită cu putinţă unul şi acelaşi lucru: Domnul este Domnul. El e acolo unde sânt eu şi acolo unde nu sânt eu. Eu tind întotdeauna pătimaşa mea inimă către Dânsul şi mâinile mele către sfintele Lui veşminte ca un copil către Tatăl său Cel iubit. Cum aş putea trăi fără El? Asta ar însemna că pot să trăiesc în acelaşi timp şi fără mine însumi. Cum aş putea să fiu împotriva Lui? Asta ar însemna că sânt în acelaşi timp şi împotriva mea. Fiul drept urmează tatălui său cu cinstire, pace şi bucurie. Suflă însuflarea Ta în sufletul nostru, Tată, ca să fim fii drepţi ai Tăi.<ref>''Tâlcuire la Tatăl nostru'', op.cit, p.23-22</ref>
===ci ne izbăvește de cel viclean===
Cine ne va slobozi de rău dacă nu Tu, Tatăl nostru? Cine va întinde mâinile către copiii ce se îneacă dacă nu tatăl lor? Pe cine priveşte mai mult curăţenia şi frumuseţea casei dacă nu pe stăpânul ei? Tu ne-ai chemat dintru nimic ca să fim ceva, dar noi legăm prieteşug cu răul şi astfel ne întoarcem în nimic. Înfăşurăm în jurul inimii noastre şarpele de care ne temem cel mai mult. Din toată puterea noastră strigăm împotriva întunericului, dar întunericul trăieşte în sufletele noastre: microbii întunericului şi microbii morţii.
Ne luptăm într’un glas cu răul, iar răul se strecoară pe tăcute în casa noastră; în timp ce noi strigăm, răul cucereşte poziţie după poziţie şi ajunge mai aproape de inima noastră. Stai, Preaînalte Tată, stai între noi şi rău, şi vom înălţa inimile noastre, şi răul are să sece cum seacă sub arşiţa soarelui izvorul de lângă cale. Tu eşti cu mult deasupra noastră şi nu simţi cum creşte răul, dar noi ne înăbuşim sub el. Iată, răul creşte în noi pe zi ce trece, sub ochii noştri, şi întinde îmbelşugatele sale roade în toate părţile. Soarele ne spune „Bună dimineaţa!” zilnic şi ne pune întrebarea: ce avem să-I arătăm Marelui nostru Împărat? Şi noi Îi arătăm doar vechile roade stricate ale răului. Dumnezeule, oare nu e ţărâna cea nemişcată şi fără viaţă mai curată decât omul care se află în slujba răului? Iată, ne-am zidit casele şi castelele prin văi şi gropi ale pământului. Ţie nu-Ţi va fi greu să porunceşti râurilor Tale să înece toate aceste văi şi toate aceste gropi, curăţând pământul de oameni şi de faptele lor cele rele. Dar Tu eşti mai presus de mânia noastră şi de sfaturile noastre. Dacă ai asculta sfaturile omeneşti, ai fi nimicit lumea până la temelii şi Te-ai fi îngropat pe Tine Însuţi în ruine.
O, Cel mai înţelept dintre toţi taţii! Tu totdeauna zâmbeşti în frumuseţea şi nemurirea Ta cea dumnezeiască şi, iată, din zâmbetul Tău cresc stele! Întotdeauna preschimbi zâmbind răul nostru în bine şi altoieşti pomul binelui pe pomul răului, şi astfel vindeci cu răbdare Grădina Raiului cea lăsată în părăsire de către noi. Tu cu răbdare vindeci şi cu răbdare zideşti. Cu răbdare zideşti a Ta Împărăţie a binelui, Împăratul şi Tatăl nostru. Ne rugăm Ţie: slobozeşte-ne de rău şi umple-ne de bine, Tu, desăvârşită deşertare de rău şi umplere de bine.<ref>''Tâlcuire la Tatăl nostru'', op.cit, p.24-25</ref>
===că a Ta este împărăția===
Stelele şi soarele sânt cetăţeni ai Împărăţiei Tale, Tată. Înscrie-ne şi pe noi în această oaste strălucitoare. Planeta noastră este mică şi întunecată, dar este lucrul Tău, zidirea Ta şi însu area Ta. Cum poate să iasă din mâinile Tale ceva ce nu e mare? Totuşi, prin micimea şi întunecarea noastră, noi facem mic şi întunecat locul sălăşluirii noastre. Da, pământul este mic şi întunecat de câte ori îl socotim împărăţie a noastră şi când ne închipuim ca nişte nebuni că sântem împăraţi ai Lui. Iată, între noi sânt mulţi care au fost împăraţi pe pământ şi care acum, stând pe ruinele tronurilor lor, se miră şi întreabă: „Unde sânt împărăţiile noastre?” Şi multe sânt împărăţiile care nu ştiu ce s’a întâm plat cu împăraţii lor. Fericit omul care priveşte prin nori şi şopteşte graiuri pe care le aud: „A Ta este Împărăţia!” Ceea ce numim împărăţia noastră pământească e plin de viermi şi e trecător ca băşicile pe un râu adânc. O grămadă de ţărână pe aripile vântului! Numai Tu ai adevărata Împărăţie şi numai Împărăţia Ta are Împărat. Ia-ne de pe aripile vântului, Milostive Împărate, mântuieşte-ne de pe aripile vântului! Şi fă-ne cetăţeni ai veşnicei Tale Împărăţii, aproape de stelele şi de sorii Tăi, aproape de îngerii şi de arhanghelii Tăi, da, aproape de Tine, Tatăl nostru!<ref>''Tâlcuire la Tatăl nostru'', op.cit, p.27</ref>
===și puterea===
A Ta este puterea, fiindcă a Ta este Împărăţia. Aşa numiţii împăraţi sânt neputincioşi. Singura lor putere împărătească stă în titlurile lor împărăteşti, ce sânt de fapt doar titlurile Tale. Ei rătăcesc prin ţărână, şi ţărâna merge unde vrea vântul. Sântem pribegi, umbre şi ţărână mişcătoare. Dar şi când rătăcim şi ne mişcăm, tot prin puterea Ta o facem. Prin puterea Ta fiinţăm şi prin puterea Ta vom viia. Dacă omul face binele, îl face cu puterea Ta, prin Tine; iar dacă face răul, îl face cu puterea Ta, însă prin sine. Tot ce se face, se face cu puterea Ta, folosită bine sau rău, întru înţelegere sau fără de înţelegere. Dacă omul foloseşte puterea Ta după voia Ta, Tată, atunci puterea Ta este a Ta; iar dacă omul foloseşte puterea Ta după voia sa, atunci puterea Ta se cheamă a lui, şi este rea.
Eu zic, Doamne, că atunci când Tu faci ce vrei cu puterea Ta, ea este bună, însă când cerşetorii, care au împrumutat putere de la Tine, se trufesc făcând ce vor cu puterea Ta ca şi cum ar fi a lor, ea este rea. Şi astfel, există un singur stăpân, dar sânt şi oameni ce întrebuinţează în chip samavolnic puterea Ta, da, întrebuinţează părticele ale puterii Tale, pe care cu milostivire o dai cu împrumut de la masa Ta cea bogată acestor muritori săraci de pe pământ. Caută spre noi, Puternicule Tată, caută spre noi şi nu te grăbi să trimiţi puterea Ta ţărânii pământeşti până ce nu va pregăti două odăi ca să Te încapă: bunăvoirea şi smerenia – bunăvoirea ca să întrebuinţeze spre bine darul împrumutat de la Dumnezeu şi smerenia ca să-şi aducă aminte întotdeauna că toată puterea din lume este a Ta, Mare Dătătorul de putere. A Ta este puterea sfântă şi înţeleaptă – dar când se află în mâinile noastre, puterea Ta este în primejdie să se spurce şi să ajungă nesfântă şi nebunească.
Tată, Care eşti în ceruri, ajutăne să cunoaştem şi în fiecare zi să facem un singur lucru: să ştim că toată puterea este a Ta şi să întrebuinţăm puterea Ta după voia Ta. Iată, sântem nefericiţi, fiindcă am despărţit ceea cei de nedespărţit la Tine: am despărţit puterea de lumină, şi am despărţit puterea de dragoste, şi am despărţit puterea de credinţă, şi în cele din urmă – iar asta este pri cina cea dintâi a căderii noastre – am despărţit puterea de smerenie. Tată, uneşte, rugămu-Te, ceea ce fii Tăi nebuneşte au despărţit. Ne rugăm Ţie: ridică la cinstea cea dintâi puterea Ta, care a fost lăsată în părăsire şi necinstită: fiindcă, iată, oricum am fi, sântem copiii Tăi.<ref>''Tâlcuire la Tatăl nostru'', op.cit, p.29</ref>
===și slava, în veci. Amin===
A Ta e slava cea împreună veşnică cu Tine, Tatăl nos tru Împărătesc. Ea ţine de Fiinţa Ta şi nu atârnă de noi. Nu este slavă din vorbe ca slava muritorilor, ci este din aceeaşi esenţă netrecătoare ca şi Tine. Da, ea este nedespărţită de Tine cum e lumina nedespărţită de soarele fierbinte. Cine a văzut centrul şi periferia slavei Tale? Cine a ajuns slăvit fără să atingă Slava Ta? Slava Ta cea strălucitoare ne înconjoară din toate părţile şi ne priveşte în tăcere, parte zâmbind, parte mirându-se de frământările şi de cârtirea noastră omenească. Iar când tăcem, cineva ne şopteşte în taină: sânteţi copiii ai Tatălui slăvit. O, cât este de dulce această slăvită şoaptă!
Ce am putea dori mai mult decât să fim copiii slavei Tale? Nu e aceasta îndeajuns? Fără îndoială, este îndeajuns pentru o viaţă adevărată. Dar, iată, oamenii vor să fie taţi ai slavei. Iar acesta e începutul şi culmea nenorocirii lor. Ei nu se mulţumesc să fie copiii şi părtaşi ai slavei Tale, ei vor să fie taţi şi purtători ai slavei Tale. Şi totuşi, Tu eşti singurul Tată şi singurul purtător a toată slava. Mulţi sânt cei ce folosesc în chip rău slava Ta şi mulţi sânt cei ce se amăgesc pe sine. Nimic nu e atât de primejdios ca slava în mâinile muritorilor. Tu arăţi slava Ta, iar oamenii se ceartă în jurul ei. Slava Ta este fapt, iar slava omenească este cuvânt. Slava Ta zâmbeşte şi mângâie totdeauna, slava omenească despărţită de Tine înfricoşează şi ucide. Slava Ta hrăneşte pe cei săraci şi îndrumă pe cei blânzi, slava omenească desparte de Tine. Ea este cea mai bună unealtă a satanei.
Ce caraghioşi sânt oamenii când încearcă să-şi facă slavă afară de Tine şi despărţiţi de Tine! Fost-a un nebun care ura soarele şi încerca să afle un loc ferit de lumina soarelui, care să fie al lui. El a clădit o colibă întunecoasă şi n’a făcut ferestre, şi a intrat în ea, şi stătea în beznă, şi se bucura că s’a izbăvit de marele izvor al luminii. Astfel de nebun şi astfel de cetăţean al întunericului este cel ce se străduie săşi facă slavă afară de Tine şi despărţit de Tine, Nemuritorule Izvor al Slavei! Nu există slavă omenească, la fel cum nu există putere omenească. A Ta este puterea şi a Ta este slava, Tatăl nostru. Dacă nu le împrumutăm de la Tine, nu le avem, şi ne o lim ca frunzişul uscat despărţit de pom şi împrăştiat după bunul plac al vântului. Să fim mulţumiţi, ca să ne numim copii ai Tăi. Nu este cinste mai mare în cer sau pe pământ decât aceasta. Ia de la noi împărăţiile noastre, puterea noastră şi slava noastră. Tot ce am numit vreodată al nostru zace în ruine. Ia de la noi ce era al Tău dintru început. Întreaga noastră istorie a fost o străduinţă nebunească de a făuri împărăţia noastră, puterea noastră şi slava noastră. Încheie grabnic vechea noastră istorie, unde ne-am luptat să ajungem stăpâni în casa Ta, şi deschide o istorie nouă, unde ne vom trudi să ajungem slugi în casa care este a Ta. Iată, mai bun şi mai slăvit lucru este a fi slugă în Împărăţia Ta decât a fi cel mai mare dintre împăraţi în împărăţia noastră.
Drept aceea, fă-ne, Tată, slugi ale Împărăţiei Tale, puterii Tale şi slavei Tale, în neam şi în neam şi în toţi vecii. Amin!<ref>''Tâlcuire la Tatăl nostru'', op.cit, p.31-33</ref>
==Note==
