Tabenisi

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere! Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.

Tabenisi sau Tavenisi este un loc și o comunitate creștină întemeiată în Egiptul de Sus către anul 320 de către sfântul Pahomie cel Mare. Această primă comunitate monastică pahomiană, care s-a extins până la moartea lui Pahomie în 346 într-o rețea de nouă mănăstiri de călugări sau de călugărițe numiți „tabenesioți” (sau "tavenisioți"), este considerată în istorie ca fiind primul mare model de cenobitism (viață monastică de obște) în Biserica creștină.

Numele și locul

Numele și locul unde se situa această mănăstire au fost mult timp necunoscute sau incerte. În diferitele manuscrise ale Istoriei lausiace a lui Paladie (capitolul 32), se găsesc formele grecești următoare: Ταβέννησις, Ταβέννησος, Ταβενίσιος et Ταβένη. La Sozomen (III, 14), un manuscris scrie (corect) « έν Ταβεννήσῳ », dar altul scrie greșit « έν Ταβέννη νήσῳ » în două cuvinte (cuvântul νῆσος însemnând «insulă»). Această cacografie pare să condus pe Nichifor Calist Xanthopol (secolul al XIV-lea) să scrie: « ἔν τινι νήσῳ, ἣ Ταβέννη ώνόμαστο », «într-o anumită insulă numită Tabennê». De la aceste cacografii vine tradiția greșită după care mănăstirea ar fi fost situată pe o insulă, lucru care nu apare în fapt în niciun document antic.

În manuscrisele copte se găsesc formele următoare: Tabennêsi (cea mai frecventă), Tabênise, Tabnêse, Tabsinêse, Tabsênisi și altele. În textele arabe, apare: Tabanessin, Tafnis, Tafânis, Tafnasa și uneori Dounasa. În limba latină, apare forma Tabennense în Viața latină a Sf. Pahomie de Sf. Dionisie Exiguul. În ceea ce îi privește pe locuitorii acestui ținut, ei sunt numiți în greacă Ταβεννησιώτης (tabennisiotes), Ταβινισιώτης (tabinisiotes), Ταβισιώτης (tabisiotes); iar în latină Tabennensis (cu sufixul obișnuit -ensis), Tabennesiota (calc după forma greacă) sau Tabennensiota (o combinație între cele două forme).

În ceea ce privește așezarea mănăstirii de femei, aceasta poate fi identificată cu ajutorul a două fragmente din Viața lui Pahomie, unde se relatează că o femeie bolnavă din Denderah cere să fie dusă acolo în speranța că avea să fie vindecată. Astfel, aceasta ia o barcă, care o ia "în jos" pe Nul, ceea ce înseamnă că Tabenisi se găsea în aval față de Denderah, pe malul opus al fluviului (prin urmare pe malul drept); ceva mai departe este indicat că la nord de mănăstire se găsea un sat părăsit numit Fbôou, unanim identificat cu actualul Faou (sau Faou Guebli), așadar în a șasea nomă al Egiptului de Sus.

Descriere

Sf. Pahomie și-a întemeiat așezarea într-un sat abandonat. Organizarea acesteia era inspirată din cea a comunităților rurale egiptene din epocă, dar și din structura taberelor militare romane, întrucât Sf. Pahomie fusese soldat în tinereșe. Mănăstirea era un grup de clădiri înconjurate de un zid de incintă. Viețuitorii aveau toate bunurile de obște (în comun). Aceștia cedau mănăstirii toate bunurile lor și nu puteau dispune de nimic altceva decât cele îngăduite de rânduiala mănăstirii (îndeosebi veșmântul monahal: o tunică fără mâneci, o pelerină cu glugă, o rasă din piele de oaie și o centură). Mesele erau comune, și regimul alimentar era similar pentru toți. Monahii se adunau de două oi pe zi la rugăciune și de câteva ori pe săptămână pentru cateheze. Munca manuală era organizată după capacitățile fiecăruia și după nevoile comunității: în cadrul mănăstirii, frații erau grupați în mai multe "case", pe meserii; trei "case" asigurau pe rând slujbele comune. Disciplina era foarte strictă și presupunea inclusiv pedepse coroporale, iar ascultarea față de stareț și de conducătorii "caselor" era considerată drept cea mai importantă virtute.

Dezvoltare

À l'automne 329, les moines reçoivent la visite du nouvel archevêque Athanase d'Alexandrie, qui ordonne Pacôme comme prêtre. Peu de temps après, un second établissement est fondé dans le village voisin, également abandonné, de Phbôou. Pacôme lui-même s'y installe en 336-37, et Phbôou devient d'ailleurs l'implantation la plus importante avec 600 moines à la mort du fondateur (346). Après 340, d'autres monastères sont établis entre Esna et Akhmîm. L'ensemble constitue un véritable ordre, avec à sa tête un supérieur général qui circule entre les monastères et en nomme les supérieurs. Un rassemblement de tous les moines a lieu deux fois par an, à Pâques et le 13 août, dans la maison-mère de Tabennêsis ; à cette occasion, les supérieurs doivent rendre compte de leur gestion matérielle à l'économe général.

Après la mort de Pacôme (9 mai 346), le supérieur général fut Pétronios, désigné par lui, mais qui mourut trois mois après. Horsièse (Orsisios) le remplaça, mais en 351, à la suite de la révolte d'un monastère, Théodore, un des premiers disciples de Pacôme, dut prendre les choses en main, et il assura la direction jusqu'à sa mort en 368, tout en se disant le « vicaire » d'Horsièse. À cette date il y avait douze monastères d'hommes et trois de femmes. Horsièse reprit ensuite ses fonctions jusqu'à sa mort après 386. En 390, l'archevêque Théophile d'Alexandrie favorisa l'installation d'un monastère de l'ordre à Canope, à l'est de sa métropole, à l'emplacement d'un ancien temple de Sérapis : ce monastère de la Métanoia, qui compta des moines latins, joua un rôle important dans l'influence qu'exerça sa règle en Occident. Vers l'an 400, selon Palladios, les « Tabennésiotes » ou pachômiens étaient environ 7 000. Au Format:S-, l'ordre accepta les décisions du concile de Chalcédoine (il fournit notamment les patriarches Timothée III Salophaciole et [[Jean Ier d'Alexandrie|Jean IFormat:Er Talaia]]), et il ne connut des divisions à ce sujet qu'à partir du Format:S-.

Bibliografie

• Paulin Ladeuze, Études sur le cénobitisme pakhômien pendant le IVe siècle et la première moitié du Ve (dissertation pour l'obtention du grade de docteur), Louvain, 1898.
• Henri Gauthier, « Nouvelles notes géographiques sur le nome panopolite », Revue de l'Institut français d'archéologie orientale du Caire X, 1912, p. 89-130.
• Pierre Maraval, Le christianisme de Constantin à la conquête arabe, Nouvelle Clio, PUF, 1997 (p. 257-58).

Sursa

• fr:Wikipedia:Tabennèse