Spiritualitate

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 5 octombrie 2009 20:45, autor: Inistea (Discuție | contribuții) (Pagină nouă: '''Spiritualitatea ortodoxă''' "prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor" (1). ...)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare

Spiritualitatea ortodoxă "prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor" (1). Aşadar, Spiritualitatea sau Teologia Ascetică şi Mistică prezintă sistematic (pe cât e posibil) drumul omului către împlinirea vocaţiei, a chemării sale: asemănarea cu Dumnezeu până la îndumnezeire (2), aceasta fiind desăvârşirea la care ne-a chemat Mântuitorul când a zis: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48); aceasta este "starea bărbatului desăvârşit", aceasta este "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (3).

Dar dezvoltarea organică si desfăsurarea doctrinei ascetice crestine nu s-a sistematizat decât treptat, pornind mai întâi de toate de la acest cuvânt al Mântuitorului: "Dacă voieste cineva să vină după Mine, să se lepede de sine (abneget semetipsum), să-si ia crucea în fiecare zi si să-Mi urmeze Mie (sequatur Me)" (4). Pornind asadar de la acest adevărat rezumat al întregii învătături ascetice a Evangheliei (5), completat de experienta în Duhul a Părintilor - care n-au făcut altceva decât să dezvolte în viată învătătura evanghelică (6) -, s-a ajuns abia în secolele XI-XII, în Occident, la primele sinteze de Spiritualitate în cunoscutele Summae theologicae. Până atunci trata-tele ascetice au fost ocazionale, o mai mare generalitate si cuprindere având doar Scara sfântului Ioan « Scărarul », egumenul Raitului (+ către anul 600) - în Orient (7) - si Convorbirile (Collationes summorum Patrum) sfântului Ioan Casian (+ probabil în anul 435) - în Occident.

Trăsăturile spiritualitătii crestine

Astăzi, datorită situatiei favorizante în care ne aflăm, anume pentru faptul că putem să avem mai usor viziuni de ansamblu asupra întregii istorii a spiritualitătii crestine, putem si să punctăm trăsăturile cele mai importante ale spiritualitătii crestine si ortodoxe.

Părintele Dumitru Stăniloae, cu înăltimea si profunzimea teologică ce l-au caracterizat, desprinde următoarele trăsături ale spiritualitătii crestine ortodoxe: "1. Starea culminantă a vietii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată. "2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obtinerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare. "3. Această unire se înfăptuieste atunci când omul a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu si ea este totodată cunoastere si iubire. "4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însotită de multe feluri de harisme"(8).

Trăsăturile spiritualităţii ortodoxe sub o altă formă:

a) Întâi de toate trebuie să remarcăm că toti autorii spirituali din Orient si aproape toti din Occident - după cum observa la începutul secolului al XVII-lea sfântul Francisc de Sales (11) - au tratat o singură spiritualitate, pe care o numim (conventional) monastică. E destul, ca dovadă, să reamintim că sfântul Ioan Hrisostom le cere credinciosilor săi - care nu erau nicidecum monahi, ci crestini obisnuiti - nu numai să citească "Viata Marelui Antonie" (12), ci să si facă cele ce citesc, fără să-si mai caute - în zadar - scuze (13).

b) Învătătura ascetică ortodoxă este esentialmente evanghelică(14), având ca « piloni » principali, cum ziceam, lepădarea de sine - abneget semetipsum - si urmarea lui Hristos - sequatur Me(15). Iar dinamica interioară a acestui cuvânt - fericit completat de restul învătăturii ascetice evanghelice si, apoi, dezvoltat si explicitat de asceti - este: cu cât lepădarea de sine si asumarea crucii proprii vor fi mai complete, cu atât mai desăvârsită va fi urmarea lui Hristos (16). Cu precizarea că există o fază a înăltimii duhovnicesti în care, după ce ascetul s-a despă-timit si a ajuns pe ultimele trepte ale rugăciunii curate, mintea încetează orice activitate, uimită, dar si ajunsă la un fel de limită: în această stare de pasivitate (nepasivă, căci dorinta, îndreptarea ei către Dumnezeu e mai acută ca niciodată), pe neasteptate, mintea e invadată de dragostea dumnezeiască precum jertfa de un foc ceresc pe altar (17).

c) O a treia trăsătură a spiritualitătii ortodoxe este locul cu totul central pe care-l ocupă aici iubirea aproapelui. Se poate spune chiar că anume prin porunca iubirii aproapelui Mântuitorul a împlinit si a desăvârsit Legea (18). Într­adevăr, iudeii nu au cunoscut iubirea de aproapele (19), iar pe Dumnezeu L­au iubit posesiv si cu avaritie (20).

d) În sfârsit, caracterul combativ al ascezei ortodoxe este o ultimă trăsătură pe care vrem să o facem remarcată aici. Prin această sintagmă am vrut să spunem că spiritualitatea ortodoxă a privit întotdeauna asceza ca pe o luptă - lupta cu demonii, lupta cu « lumea », lupta cu patimile (21). Mai mult, după cum remarca cu un oarecare repros Pourrat, "scriitorii ascetici orientali insistă asupra răului de combătut si de distrus, si aproape niciodată pe descrierea bucuriilor si frumusetilor virtutii de practicat" (22). Totusi, această insistentă pe răul de combătut este pe de-a-ntregul legitimă. Pentru că, " îndrăgostit de rău, zice sfântul Iustin Popovici, omul a devenit învătător în cele ale răului, si tocmai în lumea lui umană răul si-a atins apogeul, a devenit o capodoperă a omului" (23). Asadar, aceasta remarcă e mai degrabă o dovadă de realism: "Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun asa cum este) si pesimism moral (nu-i cereti să se îmbunătătească) - cum vor naturistii - ci pesimism psihologic (omul nu e bun) si optimism moral (poate fi îmbunătătit de morală si de religie)" (24). Pe de altă parte însă, e adevărat - experienta marilor asceti o arată - că este imposibil a se mentine un echilibru perfect între pesimismul psihologic si optimismul moral. Fiecare ascet caută acest echilibru, dar fiecare îl găseste în mod personal, de o manieră proprie, unică si irepetabilă, si care ar fi riscant a afirma că ceea ce găseste e transmisibil - ceea ce se transmite de la maestru (duhovnic) la ucenic sunt mai degrabă modali-tătile de luptă potrivite ucenicului, dezvăluite treptat nu de către bătrân, ci de către însusi Domnul în taina ascultării si în măsura împlinirii poruncilor.

Surse

  • Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, EIBM, Bucuresti, 1992
  • P. Pourrat, La spiritualité chrétienne, Paris, 1931 , t. I: "Dés origines de l'Église au Moyen Age"
  • Iulian Nistea, Spiritualitatea ortodoxa în slujbele cuviosilor din Mineiul pe luna ianuarie (teză de licenţă) - http://www.nistea.com/slujbele_cuviosilor.htm

Note

1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica si Mistica, EIBM, Bucuresti, 1992, p. 5.
2. II Pt. 1, 4.
3. Ef. 4, 13.
4. Lc. 9, 23. Cf. Mt. 16, 24 si Mc. 8, 34.
5. Cf. P. Pourrat, La spiritualité chrétienne, Paris, 1931 , t. I: "Dés origines de l'Église au Moyen Age", p. 2.
6. Această dezvoltare organică este foarte bine pusă în evidentă de P. Pourrat, op.cit., în tomul I (din cele trei) al cursului său de spiritualitate. Astfel, urmărind firul cronologic al dezvoltării, arată în Cap. I învătătura evanghelică: a) în Evangheliile sinoptice; b) în Evanghelia sfântului Ioan (si-n epistolele sale); si c) învătătura ascetică a sfântului Pavel. Cap. II tratează despre "Ascetismul crestin în primele trei veacuri ale Bisericii". Cap. III despre "Deformările ascetismului crestin primitiv": 1. Encratismul si Montanismul; 2. Gnosticismul si Neo-platonismul; 3. Teologia spirituală a lui Clement Alexandrinul si a lui Origen. Cap. IV: "Monahismul în Orient în secolele al patrulea si al cincilea". Cap. V: "Doctrina ascetică a călugărilor orientali din al patrulea si al cincilea secol". Cap. VI: "Monahismul în Occident în secolele al patrulea si al cincilea", s.a.m.d. până la Cap. XII: "Evolutia monahismului oriental după secolul al cincilea: mănăstirile si lavrele. Autorii spirituali între secolele al saselea si al zecelea".
7. Scara Paradisului este � după Pourrat, op.cit., p. 486 � echivalenta ascetică a sintezei dogmatice a sfântului Ioan Damaschin.
8. D. Stăniloae, op.cit., p. 6.
9. După cum arată Arhimandritul Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în conferinta cu acelasi titlu.
10. Istoria ne arată că scrierile filocalice erau citite si pretuite mai ales în mediile monahale, credin-cio-sii din lume iubind mai mult poezia slujbelor, care, dimpotrivă, n-a fost initial pretuită în mediile mănăstiresti. � Vezi Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărtile de ritual si cântarea bisericească, Bucuresti, 1937, în special capitolul "Rezistenta mănăstirilor în fata imnului celui nou", pp. 64-69.
11. Apud Pourrat, op.cit., t. I, p. IX.
12. Scrisă de sfântul Atanasie cel Mare (� 373) în anul 357, un an după moartea lui Antonie (� 356).
13. Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia a VIII-a la Matei, în Scrieri. Partea a III-a: Omilii la Matei, PSB 23, EIBM, Bucuresti, 1994, p. 108.
14. Vom reveni mai pe larg asupra acestui punct în momentul cercetării slujbelor cuviosului Antonie cel Mare (17 ianuarie).
15. Lc. 9, 23. Trebuie să mentionăm însă că nu e vorba aici de o urmare a lui Hristos ca în spiritualitatea pietist-sentimentală făcută celebră de Toma de Kempis; e vorba de o urmare mai mult decât per pedes, o urmare personală, adică relatională si de comuniune, în Duhul.
16. "Plus l'abneget semetipsum sera complet, plus parfait aussi sera le sequatur" (Pourrat, op.cit., p. 10).
17. D. Stăniloae, op.cit., pp. 281-285.
18. Cf. Mt. 5, 17-19 si Rom. 13, 8,10: "�cel care iubeste pe aproapele a împlinit legea. (�) Iubirea este deci împlinirea legii".
19. Asa se face că apostolul Petru l-a întrebat cu uimire pe Mântuitorul: "Si dacă îmi va gresi aproapele de sapte ori, să-l iert?" Si tot pentru aceasta a zis Mântuitorul: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi să vă iubiti unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaste toti că sunteti ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii fată de altii " (Ioan 13, 34-35).
20. "L'avare, par désir de son trésor, s'en prive. Si l'on peut mettre tout son bien dans une chose caché dans la terre, pourquoi pas en Dieu? "Mais quand Dieu est dévenu aussi plein de signification que le trésor pour l'avare, se répéter fortement qu'il n'existe pas. Eprouver qu'on l'aime, meme s'il n'existe pas.
"C'est lui qui, pas l'opération de la nuit obscure, se retire afin de ne pas etre aimé comme un trésor par un avare" (Simone Weil, La pesanteur et la grâce, Plon, 1992, p. 24).
21. Nu se poate spune, totusi, că aceasta ar fi o influentă monastică, pentru că o asemenea gândire este si cea a sfântului Pavel. La el aflăm lupta dintre omul vechi si omul nou - renăscut prin Botez; la el aflăm lupta dintre carne si duh (în special Romani 7-8), aceste două "lupte" extinzându-se sau cuprin-zând si lupta cu lumea (Ef. 2, 2 etc.); si tot la el aflăm îndemnul de a ne înarma cu toate armele dreptătii împotriva duhurilor din văzduh (Ef. 6, 10-18; I Tim. 6, 12; I Tim. 4, 7).
22. "La spiritualité monastique orientale considere la vie chrétienne, avant tout, comme un combat. Elle forme a la lutte l'ame qui veut devenir virtueuse. Pour elle la vertue consiste dans l'extirpation du vice qui lui est opposé: «Celui qui veut acquerir une vertue, disait un moine a ses freres, s'il ne commence pas detester le vice diametralement opposé, il ne pourra jamais la posseder� Si donc tu désires etre humble, deteste toujours l'orgueil. Si tu veux etre sobre, abomine la gloutonnérie. Si tu veux etre chaste, hais la luxure�» (Limonarice, cap.187). Saint François de Salles aura un point de vue différent quand il écrira au sujet de l'obeissance: «Il faut tout faire par amour et rien par force; il faut plus aimer l'obeissance que craîndre la désobeissance" (OEuvres de Saint François de Salles, Annecy-Lyon, XII, p. 359).
"Aussi les auteurs spirituels orienteaux décrivent les beaucoup plus longuement les vices a com-battre que les vertus a practiquer. (�) C'est toujours l'insistance sur le mal a combattre et a detruire, et presque jamais la description des charmes et des beautés de la vertu a pratiquer. Il semble que ces moines austeres auraient cru manquer de la mortification s'ils se fussent trop arretés aux côtés con-so-lants et aimables de la pieté, comme saura si bien de faire François de Salles. La place trés con-si-de-rable qu'ils donnent dans leurs ecrits a la lutte contre les démons se rattache a la meme tendance. Bref, leur spiritualité présente la sainteté sous son aspect pénible, arche, sévere, comme se plaisaient a l'en-vi-sager et a l'aborder les Peres du désert si dur pour eux-meme." (Pourrat, op.cit., t. I, pp. 165-167).
23. Pere Justin Popovici, Philosophie orthodoxe de la verité. Dogmatique de l'Eglise Orthodoxe, Ed. "La Lumiere du Thabor" (coll. "L'Age d'homme"), t. II, p. 9.
24. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 324.