https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Special:Pagini_noi&feed=atom&limit=50&offset=&namespace=0&username=&tagfilter=&size-mode=max&size=0OrthodoxWiki - Pagini noi [ro]2024-03-28T16:17:04ZDe la OrthodoxWikiMediaWiki 1.30.0https://ro.orthodoxwiki.org/Moise_Nicoar%C4%83Moise Nicoară2024-03-23T19:40:07Z<p>RappY: Creare pagină aproape integral luată din cartea citată la surse</p>
<hr />
<div>[[Imagine:Bust Moise Nicoara.JPG|right|thumb|<center>Bust Moise Nicoara - Arad</center>]]<br />
'''Moise Nicoară''' (1784-1861) a fost un cărturar român care a luptat pentru dreptul arădenilor de a avea un [[ierarh]] de neam român în scaunul [[Arhiepiscopia Aradului|episcopiei Aradului]]. Nicoară a fost discreditat de autoritățile austriece și de ierarhii sârbi; a fost persecutat și închis dar acestea nu l-au oprit din lupta sa.<br />
<br />
Paul Almásy, prefectul județului Arad, îl descria astfel: „''Acest Moise Nicoară face parte dintre acei oameni care pe lîngă tot caracterul său bun este stăpînit de un zel fanatic de a elibera poporul valahic luptînd împotriva asupritorilor''”<ref>Maria Berényi - 140 de ani de la moartea lui Moise Nicoarã, Revista Lumina, 2001. URL (PDF): http://mariaberenyi.hu/Lumina2001.pdf</ref>.<br />
<br />
Datorită luptei lui Moise Nicoară, în anul 1822 s-a înființat la Arad școala de teologie românească, iar în anul 1829 este numit primul [[episcop]] ortodox român, Nestor Ioanovici. <br />
<br />
{{Citat|Moise Nicoară întruchipează pe adevăratul luptător pentru drepturile naționale-bisericești ale românilor din Arad, Bihor și Banat. Deși neînțeles și neajutat de mulți dintre ai săi, el totuși a militat cu stăruință pentru drepturile Bisericii ortodoxe românești din aceste părți, încât poate fi pus alături de marii luptători transilvăneni pentru Ortodoxie din secolul al XVIII-lea.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]}}<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
=== Ajutorul sârbesc în secolul XVIII ===<br />
În secolul al XVIII-lea, românii din părțile Aradului ajunseseră sub oblăduirea duhovnicească a unor episcopi de neam sârb, care au mutat [[scaun|scaunul vlădicesc]] din Ineu la Arad, sub jurisdicția noii Mitropolii ortodoxe sârbești din Carloviț. În tot cursul secolului al XVIII-lea, episcopii de la Arad au fost de un real ajutor pentru credincioșii de neam român, căutând să-i cuprindă și pe aceștia în așa-numitele „privilegii ilirice”, acordate de împăratul Leopold I la [[21 august]] 1690, sârbilor emigranți în Ungaria, în frunte cu [[patriarh]]ul Arsenie III Cernoievici.<br />
<br />
Este adevărat că mulți emigranți erau de neam român, „vlahi” din Serbia sau macedoromâni (numiți „greci”). La adăpostul acelorași privilegii ilirice, care asigurau emigranților o largă autonomie național-bisericească, vlădicii sârbi de la Arad, cu sprijinul permanent al mitropoliților de Carloviț, au izbutit să împiedice orice încercare de [[Nașterea uniației în Transilvania|pătrundere a uniației]] în părțile Aradului, precum și în Bihor, care a ajuns, în cele din urmă, tot sub oblăduirea lor.<br />
<br />
=== Problemele din sec. XIX ===<br />
Deși scaunul vlădicesc de la Arad era ocupat numai de ierarhi de neam sârb, marea majoritate a păstorilor erau români. Un calendar din 1829 arată că în eparhia Aradului trăiau atunci 292.897 români și 11.621 sârbi. La acest fapt se adaugă alte numeroase neajunsuri.<br />
<br />
Astfel, în [[slujbă|slujbele]] de [[vicar]]i sau de [[protopop]]i erau promovați mai mult sârbi. [[Lista mănăstirilor ortodoxe din România (cronologie)|Mănăstirile românești]] ([[Mănăstirea Hodoș-Bodrog|Hodoș-Bodrog]], Bezdin, și cu atât mai mult cele din Banat) au ajuns în stăpânirea sârbilor, conduse de [[egumen]]i sârbi. Candidaților la [[preot|preoție]] de neam român li se cereau sume mari de bani pentru [[hirotonie]], fiind obligați să facă servicii înjositoare la curtea episcopească, preoților li se sârbizau numele (prin adăugarea unui „ovici”, mai ales la fiii de preoți, care deveneau Popovici), unii tineri români erau crescuți în școli sârbești, apoi, trăind între sârbi, se înstrăinau de neam.<br />
<br />
Au fost chiar episcopi considerați „sârbi”, la Vârșeț și Timișoara, care erau, însă, de origine română: Gheorghe Popovici, Iosif Putnic, Maxim Manuilovici, mai târziu Procopie Ivașcovici de la Arad și Sibiu, ajuns patriarh de Carloviț. În [[catedrală|catedrala]] din Arad (zidită de credincioși români, înainte de 1706) dar și în unele parohii mixte — adică locuite de români și sârbi — dacă era numit un preot sârb, s-a început să se slujească în slavonește. Posturile de protopopi sau parohiile mai bune se vindeau.<br />
<br />
La toate acestea, se adăugau și nemulțumirile [[cler]]ului și ale [[laicat|credincioșilor]] români împotriva ultimului episcop sârb, Pavel Avacumovici, dar mai ales împotriva vicarului său, românul sârbizat Moise Manuilovici, [[arhimandrit]] din [[Mănăstirea Hodoș-Bodrog|mănăstirea Bodrog]], un om corupt și [[Iubirea de arginți|arghirofil]].<br />
<br />
=== Primele încercări de românizare a eparhiilor ===<br />
<br />
Datorită acestor abuzuri ale ierarhiei sârbești, a pornit lupta românilor din Arad, Crișana și Banat, pentru românizarea scaunelor eparhiale, mai ales a celui de la Arad, luptă purtată cu multă dârzenie, mai bine de două decenii și încununată cu izbânda românilor.<br />
<br />
Primele încercări de emancipare de sub ierarhia sârbă în Biserică și [[Școlile bisericești românești|școală]] le-au făcut românii din Banat. În anul 1807, mai mulți fruntași ai românilor bănățeni, cereau împăratului în numele „a toată nația românească din Banatul timișan”, ca să fie numit un român în postul vacant de director al „școlilor naționale” din Banat.<br />
<br />
De aici înainte, stăruințele bănățenilor pentru promovarea culturii românești au continuat. În anul 1812, împăratul Francisc I (1792—1830) a admis să se deschidă un institut pedagogic (preparandie) la Arad, cu limba de predare [[limba română|română]], pentru pregătirea viitorilor învățători ai școlilor confesionale românești din Arad, Crișana și Banat. Primii profesori ai acestei școli: Constantin Diaconovici Loga (1812—1830), Dimitrie Țichindeal (1812—1815), Dr. Iosif Iorgovici (1812—1820) și Ioan Mihuț (1812—1816) se găseau în fruntea luptei pentru episcop de neam român la Arad. Ei au aflat un sprijin și în episcopul unit de la Oradea, Samuil Vulcan. Acesta a întocmit un proiect de memoriu către împărat, revăzut apoi de intelectualii români ortodocși din Arad, în frunte cu Dimitrie Țichindeal. Așa a luat naștere petiția intitulată ''Supplex Libellus Valachorum dioecesis Aradiensis Francisco I-mo collato mense Iulii 1814''. <br />
<br />
=== Cererea unui episcop român ===<br />
<br />
După ce arătau starea de plâns a Bisericii și a culturii românești sub sârbi, se cerea ca după moartea lui Avacumovici să fie numit un episcop „de neam român, cu sângele și cu inima românească”, dintre trei candidați propuși împăratului de „clerul și poporul neunit”, așa cum se procedase și în cazul episcopului de la Sibiu. Același lucru îl pretindeau și pentru eparhiile Timișoarei și Vîrșețului, dovedind că în toate trei populația românească depășea cu mult pe cea sârbă.<br />
<br />
În urma acestei petiții, împăratul a cerut informații de la organele de stat în subordine, dispunând să i se facă propuneri de candidați români pentru scaunul episcopal de la Arad. Între alții, s-a cerut și părerea episcopului [[Vasile Moga]] de la Sibiu, care recomanda pe fostul vicar Nicolae Huțovici, protopop în Hunedoara, pe Gheorghe Lazăr, atunci profesor la seminarul din Sibiu, pe Moise Fulea, directorul școlilor românești din Transilvania și pe Ioan Moga, urmașul lui Lazăr la catedră, pe atunci încă student în teologie la Viena. Ulterior, a propus alți trei candidați, pe protopopii Radu Tempea V din Brașov, Anghel Faurovici din Moșu (jud. Sibiu) și Ignatie Carabeț din Turda.<br />
<br />
Mitropolitul Ștefan Stratimirovici al Carlovițului, după cum era de așteptat, a aflat de cuprinsul petiției românești, lucrând pentru înlăturarea lui Dimitrie Țichindeal de la catedră, care a și fost nevoit să se retragă la parohia sa din Becicherecul Mic.<br />
<br />
Murind între timp episcopul Pavel Avacumovici (13 august 1815), lupta clerului și a credincioșilor români pentru alegerea unui episcop din neamul lor devenea tot mai stăruitoare.<br />
<br />
== Lupta pentru un ierarh român ==<br />
=== Primele încercări ale lui Nicoară ===<br />
<br />
În aceste vremuri, s-a ridicat din mijlocul cărturarilor români din părțile Aradului un luptător neînfricat al luptei pentru românizarea scaunului episcopal de la Arad. Era tânărul cărturar Moise Nicoară (1784—1861), originar din Jula (Gyula, azi în R. P. Ungară), om cu aleasă pregătire filozofică și juridică, dobândită la Oradea, Arad, Pojon (Bratislava) și Viena, cunoscător al mai multor limbi, fost pentru scurt timp profesor în București.<br />
<br />
Îndată după [[înmormântare]]a lui Avaicumovici, preoții români s-au sfătuit în casa vicecomitelui din Arad, Ioan Covaci, hotărând să trimită la Viena o delegație de trei preoți și trei mireni, care să ceară împăratului numirea unui episcop de neam român la Arad, înaintând și o petiție în acest sens (cu data de [[17 august]] 1815).<br />
<br />
Fiind ales în delegație și Moise Nicoară, a pornit de îndată prin eparhie să strângă toate împuternicirile preoților, nobililor și poporului din diferite comune. În cele din urmă au plecat numai trei delegați, dar au ajuns la Viena doar doi: Moise Nicoară și preotul Ioan Popovici — Șerban din Zarand. Între timp, trimisese memorii la Viena și episcopul Samuil Vulcan (care ajutase și pe cei doi delegați cu 2.000 florini, bani de drum), recomandând împăratului mai mulți români vrednici să ocupe scaunul episcopal de la Arad. În primul rând, recomanda, în cuvinte elogioase, pe Nicoară însuși, deși era mirean, apoi pe egumenul român Nestor Ioanovici, pe protopopul Ștefan Atanasievici din Lugoj, arhimandritul bucovinean Isaia Baloșescu, protopopul brașovean Radu Tempea și alții.<br />
<br />
Ajuns la Viena, cei doi delegați au înaintat — la [[27 noiembrie]] 1815 — un nou memoriu, la care au alăturat și pe cele din [[14 iulie]] 1814 și [[17 august]] 1815. Noul memoriu înfățișa — în patru puncte — nemulțumirile românilor față de ierarhii sârbi de la Arad, răspunzând la toate obiecțiunile sârbilor și stăruind pentru numirea unui episcop român. Preotul Ioan Popovici Șerban s-a reîntors acasă (în timp ce era la Viena, [[arhimandrit]]ul Antonie Brancovici, noul administrator episcopesc, îl oprise de la orice slujbă și de la veniturile parohiale). Moise Nicoară a rămas singur în Viena, fără mijloace de întreținere, fiind nevoit să ceară ajutoare de acasă sau să facă împrumuturi.<br />
<br />
În cele din urmă, împăratul a hotărât ca scaunul episcopal vacant să fie completat prin alegere, făcută însă de sinodul ierarhilor sârbi. Deși împăratul poruncise să fie propuși numai candidați români, la [[11 iunie]] 1816, când s-a făcut alegerea, mitropolitul a știut să înlăture ca nevrednici pe toți candidații români (Moise Nicoară și directorul școlilor Ioan Mihuț — motivând că sunt laici —, protopopii Ștefan Atanasievici din Lugoj și Ioan Tomici din Caransebeș, arhimandriții Isaia Baloșescu de la Dragomirna și Nestor Ioanovici de la Beșenovo), fiind ales arhimandritul sârb Sinisie Radivoievici, egumenul mănăstirii Mesici. Mitropolitul Ștefan Stratimirovici a propus însă împăratului mutarea episcopului Iosif Putnic de la Pacraț la Arad (motivându-se că era român după mamă) și numirea lui Radivoievici în locul său, la Pacraț.<br />
<br />
=== Încercările din 1816-1817 ===<br />
<br />
La [[17 iulie]] 1816, Moise Nicoară a înaintat împăratului un lung memoriu-protest, în care înfățișa, în 57 de puncte, toate abuzurile ierarhiei sârbești față de români, cerând instituirea unei comisii pentru cercetarea lor. Zugrăvirea stărilor deplorabile existente în eparhia Aradului — și în vicariatul de la Oradea — a determinat pe împărat să dea ascultare cererii lui Nicoară, poruncind să se facă o anchetă, al cărei rezultat să-i fie comunicat în trei luni.<br />
<br />
În septembrie, Nicoară se întorcea acasă, pentru ca să pregătească satele în vederea anchetei amintite, cercetând din nou zeci de sate, în lunile octombrie-noiembrie 1816. Comisia și-a început lucrările în noiembrie 1816, dar lucra cu multă încetineală, fapt care l-a determinat pe Nicoară să ia din nou drumul Vienei, în ianuarie 1817. A obținut o audiență la împărat, căruia i-a prezentat un nou memoriu, în 17 puncte, în care propunea un plan de lucru precis pentru comisia de anchetă. Rezultatul a fost negativ. Dar o altă problemă pe care trebuia să o rezolve era aceea a datoriilor făcute cu drumurile sale la Viena și în [[eparhie]], care se ridicau la zeci de mii de florini. A așteptat la Viena aproape doi ani, ca împăratul să-i rezolve această dureroasă problemă, până în aprilie 1818, când înfrânt, umilit și bolnav, a fost silit să se reîntoarcă acasă.<br />
<br />
=== Prima arestare a lui Nicoară ===<br />
<br />
În acest timp, mitropolitul Ștefan Stratimirovici a izbutit să-și aranjeze lucrurile la Arad, după cum a voit. A numit ca administrator al eparhiei — îndată după moartea lui Avacumovici — pe arhimandritul Antonie Brancovici, apoi pe Procopie Bolici, iar, în august 1818, a obținut de la împărat numirea lui Iosif Putnic ca administrator al eparhiei ([[locțiitor]]), slujbă pe care a deținut-o până în 1829 (în 1828 Putnic a fost mutat ca episcop la Timișoara, continuând să conducă și Aradul).<br />
<br />
Îndată după numirea lui Putnic, Moise Nicoară a înaintat un protest contelui Paul Almásy, prefectul județului Arad și, în același timp, președintele comisiei de anchetă. Dar în urma acestuia, organele administrației de stat au început să ia măsuri energice pentru a împiedica orice acțiune a lui Nicoară. La aceste măsuri se adaugă și campania de compromitere și denigrare a sa dusă de ierarhia sârbă, îndeosebi de noul administrator. Acesta a și silit pe protopopii din eparhie și din vicariatul Oradiei (cu câteva excepții), să semneze o petiție către împărat ([[9 ianuarie]] 1819), prin care contestau lui Moise Nicoară orice calitate de reprezentant al lor, cerând pe Iosif Putnic ca episcop sau ca administrator.<br />
<br />
Nicoară a aflat de trădarea alor săi abia în vara aceluiași an. Rămas singur (Țichindeal murise în 1818), părăsit de foștii săi sprijinitori, la [[17 august]] 1819 Nicoară înainta un nou protest împăratului, în care îi imputa în termeni categorici: „lucrarea sa cea tirană și nedreaptatea cea fără de lege”, cerându-i îngăduința „să poată ieși de-a pururea din împărăția sa”. În urma unui incident petrecut în Arad, a fost întemnițat la Arad și Bichiș și declarat nebun. Abia după acestea, s-au trezit românii arădeni la realitate. La [[12 februarie]] 1820, o parte a preoțimii cerea împăratului înlocuirea lui Putnic cu episcopul Transilvaniei Vasile Moga.<br />
<br />
=== A doua arestare și părăsirea țării ===<br />
<br />
Dar în mai 1824, Nicoară a fost închis pentru a doua oară, din ordinul lui Putnic. De data aceasta, bătrânul său tată Petru și preotul Teodor Șerban din Șiclău au plecat la Viena, să ceară împăratului eliberarea sa, care i s-a și acordat în noiembrie același an. A urmat un nou drum la Viena, pentru obținerea autorizației de a părăsi imperiul habsburgic, apoi, într-o adunare a fruntașilor români ([[15 august]] 1825), a predat toate actele oficiale, împreună cu o specificare a datoriilor. În septembrie 1825, a părăsit pentru totdeauna locurile natale, stabilindu-se la București, unde a trăit până la moarte.<br />
<br />
=== Alegerea unui episcop român ===<br />
<br />
Lupta purtată de Moise Nicoară timp de un deceniu și-a văzut încununarea abia în anul 1829, când, în împrejurări rămase necunoscute, sinodul episcopesc de la Carloviț a ales ca episcop al Aradului pe românul Nestor Ioanovici. Păstoria lui Nestor a durat abia un an și câteva zile, așa că însemnătatea lui nu stă în fapte mari, realizate în decursul unei păstoriri îndelungate, ci în aceea că a fost primul ierarh român la Arad, după ce mai bine de un secol această eparhie cu credincioşi români a fost păstorită de ierarhi străini. După Nestor, a fost ales [[protosinghel]]ului Gherasim Raț din Bihor.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Vasile_MogaVasile Moga2024-03-22T19:32:02Z<p>RappY: Mitropolit -> Episcop</p>
<hr />
<div>[[Imagine:Vasile Moga.jpg|right|thumb|<center>Episcopul român Vasile Moga</center>]]<br />
'''Vasile Moga''' a păstorit între 1811-1845 ca primul [[episcop]] ortodox român din Transilvania după o sută de ani în care pe [[scaun|scaunul episcopal]] au fost doar ierarhi străini. A păstorit în condiții deosebit de grele, îngrădit de restricțiile imperiului habsburgic, având de purtat lupte cu numeroși adversari: guvernul și dieta Transilvaniei, Curtea din Viena, sașii din Sibiu și de pe întregul „pământ crăiesc”, ba chiar și cu unii din proprii săi frați români, care făceau parte din [[Nașterea uniației în Transilvania|uniația creată în 1701]].<br />
<br />
În ciuda atâtor condiții vitrege, ca unul care a trăit în mijlocul poporului, ca [[preot]] în Sebeș, episcopul Vasile a fost mereu prezent în viața bisericească, politică și culturală a păstoriților săi, pe care a știut să-i îndrume, să-i mângâie și să-i mustre ca un adevărat părinte. Pe lângă acestea, el a avut curajul să continue lupta lui [[Nașterea uniației în Transilvania#Inochine Micu|Inochentie Micu]] și a autorilor Supplexului, pretinzând drepturi pe seama națiunii și a Bisericii sale. Deși personalitatea sa a fost umbrită de marele său urmaș Sf. [[Andrei Șaguna]], totuși activitatea lui Vasile Moga înscrie o pagină luminoasă în istoria Bisericii române.<br />
<br />
== Introducere ==<br />
=== Cererea unui episcop român ===<br />
În cursul îndelungatei vacanțe a [[scaun|scaunului episcopal]] de la Sibiu, între anii 1796-1810, s-au înaintat Curții din Viena numeroase memorii pentru numirea unui nou [[episcop]], fie de [[mitropolit]]ul Ștefan Stratimirovici al Carlovițului, fie de reprezentanții [[cler]]ului ortodox român, fie de unii clerici români și sârbi care solicitau propria lor numire.<br />
<br />
Dar cele mai multe demersuri le-au făcut reprezentanții clerului român, deci consistoriul și [[protopop]]ii. Astfel, după câteva săptămâni de la [[moarte]]a lui Gherasim, la [[25 mai]] 1796, [[vicar]]ul și protopopii cereau Curții numirea unui episcop „de neamul și sângele nostru român, patriot de țara noastră”. În 1799 s-a înaintat o altă cerere, semnată de 16 protopopi, alta în 1801, când s-a cerut ca întregirea scaunului vacant să se facă prin alegere, nu prin numire, și numai dintre români. Așadar, clerul nu mai accepta vechiul sistem al numirii de către împărat, ci solicita revenirea la vechiul obicei, [[Nașterea uniației în Transilvania|dinainte de 1701]], al alegerii unui episcop român, pentru a relua firul [[ierarhie]]i naționale întreruptă prin dezbinarea săvârșită cu un veac în urmă. Pe lângă aceste memorii ale mitropolitului sârb sau ale reprezentanților clerului român, mai mulți candidați la scaunul episcopal au înaintat memorii către autoritățile de stat prin care se recomandau pentru numirea în această demnitate.<br />
<br />
Între solicitanți se numără vicarii Ioan Popovici și Nicolae Huțovici, [[arhimandrit]]ul bucovinean Isaia Baloșescu (viitor episcop la Cernăuți), protopopul Nicolae Panovici din Brașov, învățatul arhimandrit sârb Pavel Chenghelaț și alții. <br />
<br />
=== Alegerea lui Vasile Moga ===<br />
Curtea a respins pe rând cererile lor, încât abia la [[25 mai]] 1809 s-a admis alegerea unui episcop de neam român. [[Sinod]]ul electoral, format din protopopii [[eparhie]]i, s-a întrunit la Turda, între [[19 septembrie]] - [[1 octombrie]] 1810, propunând împăratului trei candidați: protopopul și vicarul Nicolae Huțovici din Hunedoara, cu 46 de voturi, preotul ajutător (capelan) '''Vasile Moga''' din Sebeș, cu 36 de voturi și arhimandritul Nestor Ioanovici, român făgărășean, [[egumen]]ul mănăstirii Bezdin, cu 16 voturi (pe lângă aceștia a primit 5 voturi și protopopul Nicolae Panovici din Brașov). După alegere, au început noi intervenții la Curtea din Viena, fie ale candidaților, fie ale sprijinitorilor lor.<br />
<br />
Guvernul transilvănean raportează Curții rezultatul alegerii, recomandând pentru întărire pe Vasile Moga. Împăratul își însușește propunerea numindu-l episcop la 21 decembrie 1810.<br />
<br />
== Viața înainte de arhipăstorire ==<br />
=== Introducere ===<br />
Vasile Moga era originar dintr-o veche familie preoțească din Sebeș (jud. Alba), născut în 1774. A învățat carte la [[Școlile bisericești românești|școala românească]] și la gimnaziul evanghelic luteran din Sebeș, apoi la liceul romano-catolic din Alba Iulia și la liceul catolic din Cluj, unde a făcut cinci clase (ultimele două clase erau cele de filozofie).<br />
<br />
=== Înscăunarea ca episcop ===<br />
În 1798, murind tatăl său, Ioan Moga, a fost [[hirotonie|hirotonit]] ca [[Celibat|preot necăsătorit]] la Arad de către episcopul Pavel Avacumovici, slujind ca [[preot]] ajutor pe lângă unchiul său, protopopul Avram, iar după moartea acestuia, pe lângă fratele său, protopopul Zaharia. Propus și apoi numit episcop, a fost [[călugăr]]it în [[mănăstirea Cruședol]] ([[18 aprilie]] 1811), apoi hirotonit întru [[arhiereu]] de către mitropolitul Ștefan Stratimirovici, în ziua de [[Gheorghe purtătorul de biruință|Sfântul Gheorghe]] 1811. [[Întronizare|Instalarea]] i s-a făcut la Cluj, la [[29 iunie]] 1811, în prezența guvernatorului Gh. Banffy, a protopopilor și a unor preoți din eparhie. Cu acest prilej, a rostit două [[predică|cuvântări]], una adresată clerului, alta guvernatorului.<br />
<br />
Deși prin decretul de numire i s-a fixat reședința la Cluj — unde era acum sediul guvernului —, la scurt timp după numire, a cerut îngăduința să-și fixeze reședința la Sibiu, cerere pe care Curtea i-a admis-o. Drept aceea, îndată după instalare s-a îndreptat spre Sibiu, unde, ca și înaintașii săi, s-a așezat într-o casă închiriată de la un sas. La [[10 august]] 1811, anunța clerului numirea și instalarea sa ca episcop.<br />
<br />
În acest fel și-a început activitatea primul episcop ortodox român al Transilvaniei după 110 ani de la întreruperea șirului ierarhilor de neam român. El a păstorit 34 de ani, în condiții foarte vitrege, având de înfruntat felurite greutăți și piedici pe care i le puneau autoritățile de stat (Curtea din Viena și guvernul Transilvaniei), sașii sibieni și clerul unit.<br />
<br />
== Situația ortodocșilor în Transilvania ==<br />
<br />
Chiar prin decretul de numire, din [[21 decembrie]] 1810, noului episcop i se impuneau anumite restricții umilitoare, în 19 puncte (deci era o amplificare a „patentei” din 1762, în 11 puncte, impusă lui Dionisie Novacovici). Între altele, i se atrăgea atenția că numirea lui se datora numai „grației” împăratului, fapt pentru care trebuia să se manifeste ca un supus credincios al său și să se conformeze tuturor legilor țării.<br />
<br />
În fiecare lună era obligat să prezinte guvernului procesele verbale ale ședințelor consistoriului. Episcopul și clerul său nu aveau dreptul să se împotrivească răspândirii uniației sau să tolereze călugări din Țara Românească și Moldova în eparhia Transilvaniei. Clerul ortodox era considerat și pe viitor ca tolerat, neavând dreptul să ceară îmbunătățirea stării sale materiale. Din „deosebita grație” a împăratului, preoții ortodocși erau scutiți numai de „darea capului”. Ei nu aveau „porții canonice” (pământ) ca preoții altor confesiuni, ci erau nevoiți să se mulțumească numai cu „veniturile” stolare. Se preciza că în cazul trecerii unor ortodocși la uniație, porțiile canonice treceau în posesia uniației, dar în cazul revenirii tuturor uniților dintr-un sat la Ortodoxie, porția canonică rămânea preotului unit. Era deci limpede că „instrucția” imperială nu urmărea decât întărirea uniației, în detrimentul celei ortodoxe. În astfel de condiții, era firesc ca episcopul Vasile să nu poată desfășura o activitate prea rodnică, pe măsura așteptărilor păstoriților săi.<br />
<br />
== Realizări gospodărești ==<br />
La venirea în Sibiu, episcopul Vasile a fost nevoit să stea într-o casă cu chirie. Se vede că proprietarii sași îi făceau multe neajunsuri, căci într-o scrisoare către Petru Maior, din 1814, se plângea că până atunci schimbase „trei sălașe”. Abia în 1816 a obținut aprobarea Curții ca să-și cumpere o casă în Sibiu și care să-i servească drept reședință.<br />
<br />
De îndată a inițiat o colectă între preoții și [[laicat|credincioșii]] eparhiei, care mergea însă destul de greu. În 1819, a cumpărat o casă cu 34.000 de florini, de la guvernatorul Gh. Banffy, pe strada principală din Sibiu. Datorită piedicilor pe care i le punea primăria orașului la încheierea contractului, a fost nevoie de intervenția directă a Curții din Viena, încât problema casei a fost soluționată definitiv abia în 1821, când episcopul și-a mutat aici reședința, consistoriul și seminarul. În același an a zidit o nouă aripă, pentru locuințele profesorilor de la seminar. Banii rămași din colectă a fost obligat să-i verse în casieria centrală a guvernului. Încercările de a cumpăra o nouă casă, în care să instaleze numai consistoriul, au rămas fără rezultat.<br />
<br />
== Activitate culturală ==<br />
=== Vasile Moga și Gheorghe Lazăr ===<br />
<br />
În 1786 Dimitrie Eustatievici, directorul [[Școlile bisericești românești|școlilor ortodoxe românești]] din Transilvania, a deschis la Sibiu un curs de pregătire a viitorilor învățători ai acestor școli, în cadrul căruia pregătea și pe unii candidați la preoție. Cursul a fost continuat de urmașul său la direcția școlilor, protopopul brașovean Radu Tempea V, iar în primul deceniu al secolului al XIX-lea, de dascălul făgărășean Simion Jinariu. Dar în 1806, consistoriul din Sibiu, la recomandarea vicarului Nicolae Huțovici, a trimis la studii de teologie la Universitatea din Viena pe tânărul [[Gheorghe Lazăr]] din Avrig (1779-1823), care se obligase ca după terminarea studiilor să pregătească pe viitorii preoți ortodocși.<br />
<br />
Reîntors de la studii, noul director al școlilor ortodoxe, preotul Gheorghe Haines din Brașov, a încredințat lui Lazăr pregătirea candidaților de preoți, pe care o făcuse până atunci Simion Jinariu. Lazăr și-a început activitatea la [[15 martie]] 1811, continuând până în vara aceluiași an. În acest timp, Vasile Moga era la Carloviț, în vederea călugăririi și apoi a hirotonirii.<br />
<br />
Dar după stabilirea lui la Sibiu, Lazăr a plecat la Brașov, pentru a-și căuta o ocupație mai bine retribuită. Moga a fost nevoit să solicite ajutorul guvernului pentru readucerea lui Lazăr la postul său din Sibiu. S-a reîntors abia în toamna anului 1812, activând, în continuare, la acel curs de preoție încă trei ani. Ca profesor, a predat „bogoslovilor” săi [[Dogmatica]], [[Morala]], [[Cântare|Cântările bisericești]] și [[Tipic]]ul. Cursurile durau șase luni, uneori numai trei luni.<br />
<br />
În acest răstimp au existat permanente neînțelegeri între episcopul Vasile și profesorul Gheorghe Lazăr. Către sfârșitul anului 1815, Lazăr a părăsit Sibiul, îndreptându-se spre Brașov, iar în anul următor a trecut în Țara Românească, unde a săvârșit cunoscuta operă de redeșteptare națională.<br />
<br />
=== Școala de la Sibiu după Lazăr ===<br />
<br />
Episcopul Vasile a adus încă din 1814 ca al doilea profesor la școala de „bogoslovie”, pe nepotul său Moise Fulea, care a fost numit, tot atunci, director al „școalelor naționale neunite” în locul lui Gh. Haines, care murise. După plecarea lui Lazăr, locul său a fost ocupat de un alt nepot al episcopului, Ioian Moga, numit „Teologul”, amândoi cu studii de teologie la Viena. Ei au fost singurii profesori ai cursului teologic de șase luni din Sibiu până în 1848. Paralel cu acest curs teologic, Moise Fulea ținea și un curs de șase săptămâni (de la Duminica Tomii la Duminica Rusaliilor), pentru pregătirea viitorilor învățători. Cursul a durat până prin 1830. Seminarul a primit o livadă, de 50 de ha, ca danie din partea preotului Dimitrie Martinovici din Feldioara (jud. Turda).<br />
<br />
Episcopul Vasile a trimis câțiva tineri la studii [[teologie|teologice]] la Universitatea din Viena. Între aceștia se număra și Ioan Popasu, mai târziu episcop al Caransebeșului, preotul cărturar Sava Popovici Barcianu din Rășinari, câțiva asesori consistoriali și protopopi.<br />
<br />
=== Susținerea școlilor elementare ===<br />
<br />
A arătat multă grijă și față de școlile poporale (elementare) românești. Se cunosc peste 40 de circulare ale episcopului privitoare la școli. Prin ele rânduia să se deschidă școală în fiecare sat, [[cantor]]ul să învețe pe copii, primind pentru aceasta plată în natură și scutire de „porție și cătănie”. În repetate rânduri, a cerut preoților să sprijine înființarea școlilor, să le inspecteze, să predea copiilor cunoștințele religioase. Iată, de pildă, câteva fragmente din circularele sale privitoare la școli:<br />
<br />
:''Preoții care nu fac învățătură tinerimii sau nu cercetează școala, se vor canoni. Acum din nou se poruncește ca pentru folosul cel de obște al neamului nostru celui de tot împilat pentru neînvățătură, să purtați strașnic grijă, ca și frățiile voastre cât și dascălii, să vă duceți întru săvârșire lucrurile ce se ating de școală și creșterea tinerimii...''<br />
<br />
:''Preoții să stea într-ajutor la ridicarea școalelor cu pilda, cu dojana și cu sfaturile. Almintrelea, ca netrebnici se vor lipsi de preoție, precum au fost lipsiți preoții de la Bucium Cîmpeni și Arieșul Mic, pentru împiedicarea școalelor...''.<br />
<br />
:''Părinții care nu-și vor da copiii la școală adică la învățătură în sat, unde se ține școală prin dascăl sau cantor, să se pedepsească''<br />
<br />
=== Împotrivirea autorităților ===<br />
<br />
Deși modeste, cu învățători cu puțină pregătire, școlile ortodoxe au început să prezinte o primejdie pentru stat, datorită caracterului lor prea românesc. Așa se explică faptul că în 1838, guvernul a luat episcopului Vasile dreptul de „superinspecție” asupra acestor școli, acordându-l episcopului romano-catolic maghiar din Alba Iulia. Odată cu aceasta a încetat și directoratul lui Moise Fulea.<br />
<br />
=== Activitate tipografică ===<br />
<br />
Cu binecuvântarea episcopului Vasile Moga au apărut și câteva cărți de slujbă și de învățătură în tipografiile lui Ioan Barth și George Klosius din Sibiu. Pot fi consemnate dintre acestea: ''Cărticica năravurilor bune'', tradusă de Moise Fulea (1819), ''Învățătura theologhicească despre năravurile și datoriile oamenilor creștini'' (1820), prelucrată probabil de Ioan Moga — după unii chiar de episcop, ceea ce este puțin probabil — după un manual latinesc sau nemțesc, ''Bucoavna'' (mai multe ediții), iar dintre cărțile de cult: ''[[Psaltire]]a'' (mai multe ediții), ''[[Liturghier]]ul'' (1814 și alte ediții), ''[[Ceaslov]]ul'' (1816 și alte ediții), ''[[Acatist]]ul'' (1819), ''[[Penticostar]]ul'' (1841), ''[[Evanghelia]]'' (ediția a II-a 1844), ''[[Octoih|Octoihul mic]]'' ș.a.<br />
<br />
Prin mai multe pastorale, a îndemnat preoții să-și procure felurite cărți: ''Predicile'' lui Petru Maior, ''Anticele romanilor'' de Damaschin Bojîncă, precum și ''Foaia Duminecii'', ''Gazeta Transilvaniei'', periodice care au apărut la Brașov. În 1817, când Teodor Racoce din Lvov voia să scoată acolo o foaie românească, Moga a cerut îngăduința guvernatorului să o răspândească și în Transilvania, dar nu i s-a permis, „din considerațiuni politice”, căci preoții români, fiind „mai puțin învățați”, ar putea interpreta și răspândi „în mod sinistru” cele citite.<br />
<br />
== Pastoralele ==<br />
=== Introducere ===<br />
În ciuda condițiilor grele în care și-a desfășurat activitatea, îngrădit de cele 19 condiții umilitoare, episcopul Vasile a lucrat pentru îmbunătățirea vieții religios-morale a păstoriților săi, precum și pentru îndrumarea preoțimii sale spre adevăratele ei rosturi în mijlocul credincioșilor. Mărturie stau zecile de pastorale trimise acestora, pline de îndrumări și sfaturi sănătoase, legate mai ales de nevoile practice ale vieții bisericești. Ele pot fi grupate în mai multe categorii:<br />
<br />
=== Viața morală ===<br />
<br />
O serie de pastorale urmăreau întărirea vieții morale a credincioșilor.<br />
<br />
Astfel, episcopul cerea preoților să îndrume poporul să cerceteze biserica în [[Duminica|duminici]] și [[sărbătoare|sărbători]], să se ferească de [[furt|hoții]], de înjurături și de alte fapte nevrednice de numele de creștin.<br />
<br />
Pentru îndrumarea tineretului, cerea preoților lui „să dojenească norodul ca să-și crească copiii în năravuri bune”, să sfătuiască pe tineri și fete să nu cerceteze clăcile și șezătorile unde pot învăța lucruri rele, să nu se facă jocuri în timpul slujbelor.<br />
<br />
Pentru întărirea vieții de familie, cerea preoților să stăruie pentru înlăturarea concubinajului și altor fapte imorale. De asemenea, le-a poruncit, în mai multe rânduri, să nu mai [[Cununie|cunune]] tineri sub 20 de ani și fete sub 15 ani, să nu cunune pe cei despărțiți fără sentință de [[divorț]], iar pe cei aflați în grade de rudenie fără dispensă arhierească. Toți cei ce pășeau la taina cununiei erau îndatorați să cunoască [[rugăciune|rugăciunile]].<br />
<br />
=== Îndrumări pentru preoți ===<br />
<br />
În alte pastorale, dădea preoților felurite dispoziții privitoare la săvârșirea slujbelor care, în fond, urmăreau tot moralizarea credincioșilor.<br />
<br />
Astfel, interzicea [[Cădelniță|cădirea]] la citirea Apostolului, ori împărțirea [[anafura|anaforei]] la citirea Cazaniei, ca poporul să poată fi cu luare-aminte la cele ce se citesc, cerea ca Evanghelia să fie citită în mijlocul bisericii ca să o audă și femeile, iar după terminarea Liturghiei, preotul să citească în mijlocul bisericii [[Tatăl nostru]], [[Crezul]] și [[Cele 10 porunci]] (rostirea rugăciunii Tatăl nostru, după Liturghie, se mai obișnuiește și azi în multe biserici din Transilvania).<br />
<br />
Interzicea să se mai facă mese și pomeni în fața bisericii sau să se ducă mâncare și băutură în biserică. Cerea preoților să nu facă slujbe de [[blestem]] și de [[afurisire|afurisenie]], să nu umble cu [[cruce]]a decât la [[Bobotează]], să nu dea credincioșilor drept [[canon]] oprirea de la cercetarea bisericii.<br />
<br />
Cu privire la bisericile noi, dispunea ca ele să nu mai fie ridicate pe dealuri, ci în mijlocul satului, iar zidul despărțitor dintre [[naos]] și [[pronaos]], existent în multe biserici, să fie înlăturat, pentru ca să poată asculta slujba și femeile.<br />
<br />
=== Înlăturarea superstițiilor === <br />
<br />
O altă serie de pastorale urmăreau înlăturarea [[superstiții|superstițiilor]], mai ales a celor legate de cultul morților.<br />
<br />
Astfel, episcopul Vasile oprea ducerea morților descoperiți până la [[mormânt]] sau dezgroparea morților. Poruncea preoților să înlăture credința poporului în strigoi, sfătuia să nu se mai țină sărbătorile băbești și altele.<br />
<br />
=== Îndemnuri sociale ===<br />
<br />
Unele pastorale aveau un vădit caracter social, cu îndemnuri stăruitoare la ajutorarea aproapelui.<br />
<br />
De pildă, în timpul unor epidemii, în special a holerei, episcopul sfătuia pe preoți să cumpere medicamente din banii bisericii și să le împartă celor în suferință „în ceasurile cele dintâi ale bolii, că întârziind nu mai folosesc nimic”.<br />
<br />
Sfătuia pe părinți să-și dea copiii la vaccinat împotriva vărsatului. În timp de secetă, îndruma pe preoți să facă rugăciuni pentru ploaie.<br />
<br />
Printr-o altă pastorală, sfătuia pe tineri „să nu se sluțească, scoțându-și dinții și tăindu-și degetele”, spre a nu fi luați în armată. A sfătuit, de asemenea, să se introducă în biserici cutii pentru danii pe seama invalizilor, orfanilor și văduvelor.<br />
<br />
=== Administrația bisericii ===<br />
<br />
Alte pastorale priveau administrația și bunurile bisericești.<br />
<br />
Astfel, a introdus și a tipărit „protocoale” (registre) pentru [[botez]]ați, cununați, morți etc. A rânduit ca fiecare parohie să aibă un „curator (epitrop)”, care să poarte „sămădașul” (socotelile) bisericii și care să umble „cu discul” în biserică.<br />
<br />
Preoții erau îndrumați să pună bazele unor fonduri la bisericile lor, iar din venitul bisericii să se cumpere pământ pe seama preotului, a cântărețului și a crâsnicului. La rândul lor, protopopii erau îndrumați să cerceteze parohiile, veniturile și cheltuielile bisericilor și să înainteze rapoarte anuale la Episcopie.<br />
<br />
=== Despre școli ===<br />
<br />
În sfârșit, ultima categorie de pastorale se ocupa de școli, așa cum s-a discutat mai sus.<br />
<br />
== Îndrumarea preoțimii ==<br />
<br />
Episcopul Vasile Moga nu s-a mulțumit numai cu pastorale trimise de la reședința sa, ci el însuși a cercetat sute de parohii și a sfințit zeci de biserici.<br />
<br />
Este de notat aici și grija episcopului față de preoțimea sa. În repetate rânduri, a stăruit la guvern și la Curtea din Viena, cerând „scutințe pe seama preoților ortodocși”, dar fără rezultat. În mai multe circulare, a cerut ca parohiile să fixeze în scris „veniturile” stolare ale preotului lor, pentru ca să nu ajungă la neînțelegeri, iar acolo unde se poate, să se dea preoților pământ și casă parohială.<br />
<br />
Se pare că episcopul Vasile era foarte aspru cu preoții care se făceau vinovați de anumite abateri. Unii erau pedepsiți chiar cu câte 30—40 de zile „arest” la Episcopie. Chiar și pe fratele său, protopopul Zaharia Moga din Sebeș, l-a suspendat pentru că a săvârșit o cununie fără forme legale.<br />
<br />
În tot cursul păstoririi episcopului Vasile Moga s-au făcut multe încercări din partea uniației de a atrage pe unii credincioși ortodocși la ei. Acțiunea a fost purtată mai ales în Munții Apuseni de protopopul Alexandru Sterca Șuluțiu din Bistra (viitorul mitropolit al Blajului), sprijinit de episcopul Ioan Bob. Datorită vigilenței episcopului Vasile și a protopopului său Iosif Ighian din Baia de Arieș, strădaniile acestuia au înregistrat doar puține succese.<br />
<br />
== Activitatea național-politică == <br />
=== Începuturile ===<br />
Încă din primii ani de păstorire, Vasile Moga a încercat să obțină din partea Curții din Viena anumite drepturi pe seama națiunii române și a clerului ortodox. Astfel, în 1812 a călătorit la Viena, stăruind pentru îmbunătățirea situației clerului ortodox și pentru fixarea definitivă a reședinței sale la Sibiu.<br />
<br />
=== Încercările din 1816 ===<br />
Începând cu anul 1816, a trimis mai multe petiții la Curte, prin care cerea acordarea de porții canonice preoților ortodocși, scutirea de dijme și de contribuții publice, acordarea de ajutoare din casele alodiale, domnești și ale confraternităților (și-a angajat chiar un „agent” la Viena, care-i furniza informații și-i strângea material pentru memoriile sale). Dar aceste memorii au avut numai rezultate parțiale, majoritatea cererilor episcopului fiind respinse, sub diferite forme.<br />
<br />
=== Încercările din 1833-1834 ===<br />
După 1830 s-au ivit împrejurări favorabile pentru reluarea luptei de emancipare a românilor transilvăneni, căci acum a devenit tot mai accentuat conflictul dintre nobilimea opoziționistă (în majoritate protestantă) și guvern. În aceste condiții, ambele tabere încercau să atragă pe români de partea lor, pentru a-i folosi ca mijloc de presiune împotriva opoziției.<br />
<br />
Într-o scrisoare din [[24 noiembrie]] 1833, Vasile Moga propunea colegului său Ioan Lemeni de la Blaj să înainteze împreună un memoriu Dietei transilvănene. Memoriul a fost întocmit și înaintat Curții din Viena (nu Dietei, cum propunea Moga), la [[17 aprilie]] 1834, probabil prin intermediul agentului lui Moga la Viena.<br />
<br />
În memoriul lor, cei doi episcopi români arătau că situația poporului român, care era cel mai vechi și mai numeros în Transilvania și purta toate sarcinile războiului și ale păcii, nu s-a schimbat cu nimic după Supplexul din 1791. Drept aceea, ei reînnoiau cererile națiunii lor, sintetizate în recunoașterea egalității în drepturi cu celelalte națiuni ale țării, prin ridicarea la rangul de a patra națiune în Transilvania, invocând felurite argumente de ordin juridic și istoric.<br />
<br />
După cum era și de prevăzut, acțiunea celor doi episcopi s-a terminat cu un eșec, datorită eforturilor celor privilegiați de a împiedica pătrunderea unui nou element în viața constituțională a țării.<br />
<br />
=== Încercările din 1837 ===<br />
<br />
După revenirea la viața constituțională prin convocarea Dietei de la Sibiu în 1837, care nu mai fusese convocată de 23 de ani, episcopul Vasile Moga pornește din nou la acțiune. La [[26 februarie]] 1837, el adresează o circulară protopopilor, cerându-le să-i prezinte plângerile lor, îndeosebi cele cu privire la deposedările de porții canonice, arestările abuzive și luarea dascălilor la armată. Circulara recomanda ca protopopii să se sfătuiască și cu „subordonații preoți”, deci se urmărea angajarea întregii preoțimi ortodoxe în această acțiune. Memoriul a fost înaintat de Moga la [[18 iulie]] 1837.<br />
<br />
Ca și în 1834, episcopul sibian a profitat de disensiunile dintre catolici și protestanți, ca și dintre sași și celelalte două națiuni privilegiate, care se manifestau în Dieta Transilvaniei convocată atunci. În memoriul episcopului apar puncte care se referă exclusiv la situația de pe „pământul crăiesc”, altele privesc revendicări pentru românii din întreaga Transilvanie. De pildă, pentru românii de pe „pământul crăiesc” se cerea accesul la funcții publice și la învățarea meșteșugurilor în mod egal cu sașii și încetarea obligației de a ține sărbătorile luterane. Preoții români să fie scutiți de zeciuială „dacă nu peste tot, cel puțin în pământul crăiesc”, să se acorde ajutoare materiale pentru clerul ortodox și altele.<br />
<br />
Din memoriul său, rezultă limpede starea tristă în care se găseau pe atunci preoții ortodocși, care erau arestați pe bază de simplă bănuială, tratați de autorități fără niciun respect, obligați să dea zeciuială din produsele lor, pe care trebuia chiar să le transporte în gospodăria pastorilor luterani, lipsiți de mijloace de existență etc.<br />
<br />
Și în acest memoriu erau invocate ca argumente numărul mare al românilor, purtarea sarcinilor păcii și ale războiului într-o măsură mai mare decât celelalte națiuni, contribuția pe care o aduc la înflorirea agriculturii, a creșterii vitelor și a mineritului în principat. Aducea de asemenea și argumente istorice, invocând documente și privilegii din care rezulta că preoții români au beneficiat cu secole în urmă de anumite drepturi. Soarta memoriului din 1837 a fost asemănătoare cu a celui anterior.<br />
<br />
=== Încercările din 1842 ===<br />
==== Primele dezbateri ====<br />
Episcopul Vasile și-a reînnoit cererile la [[6 ianuarie]] și la [[6 aprilie]] 1842, în fața Dietei întrunite din nou la Cluj. De data aceasta, el se plângea mai mult de abuzurile împotriva preoților ortodocși. Luate în dezbatere, deputații catolici încearcă să respingă cât mai multe puncte din memoriul episcopului ortodox, iar deputații sași negau existența unor abuzuri împotriva ortodocșilor pe „pământ crăiesc”.<br />
<br />
Cu toate acestea, Dieta a admis ca pe viitor la săvârșirea căsătoriilor mixte să participe preoți români de ambele confesiuni, să fie suprimat acel examen de 6 săptămâni pe care erau obligați să-l facă cei ce voiau să revină de la uniți la ortodocși (împotriva acestor hotărâri a protestat însă singurul membru român al Dietei: episcopul unit Ioan Lemeni).<br />
<br />
==== Cereri de egalitate ====<br />
În toamna anului 1842, profitând de contradicțiile tot mai acute din rândul privilegiaților, cei doi episcopi au făcut un nou memoriu comun, îndreptat numai împotriva stărilor de pe „pământul crăiesc”. Memoriul aducea o seamă de dovezi istorice în sprijinul revendicărilor românești. Se arăta, între altele, că românii locuiau aici înainte de venirea sașilor, că nicio lege nu i-a lipsit de drepturi, că întotdeauna au constituit majoritatea populației și că ei dau cel mai însemnat număr de ostași pentru apărarea țării. Cu toate acestea, ei sunt excluși de la cetățenie și din toate organele reprezentative (dietă, Universitatea săsească, dregătoriile orășenești și sătești), nu sunt admiși la meșteșuguri și în bresle. În ce privește preoții sași, aceștia beneficiază de sesii parohiale întinse și chiar de dijme din partea credincioșilor români, au biserici mari, înconjurate de ziduri, case parohiale bogate, pe când preoții români slujesc în biserici mici, așezate la marginea satelor și orașelor și locuiesc în case parohiale acoperite cu paie.<br />
<br />
Date fiind acestea, cei doi episcopi cer pentru români reprezentarea proporțională cu numărul lor în dregătorii, dreptul de a fi primiți la meșteșuguri și în bresle, de a beneficia de pășunea comună și de păduri, iar noii căsătoriți să primească pământ ca și tinerii sași, să se desființeze iobăgia, acolo unde există. Pentru preoții români pretindeau să se acorde sesii parohiale ca și ale pastorilor luterani, iar credincioșii să le plătească lor dijme și nu pastorilor luterani.<br />
<br />
==== Opoziția sașilor ====<br />
<br />
Memoriul a produs indignarea sașilor, care au ținut adunări de protest în toate scaunele lor, iar deputații sași din dietă n-au vrut să recunoască dreptul episcopilor de a vorbi în numele românilor de pe pământul crăiesc, pretextând că nu au primit nicio împuternicire din partea lor în acest sens. Un învățat sas, Carol Schuller, a tipărit la Sibiu, în 1844, un lung răspuns cu peste 150 de pagini (tradus și tipărit și în limba maghiară de profesorul Fr. Hann), în care combătea toate tezele episcopilor, mai ales continuitatea românilor pe acest pământ. Memoriul episcopilor n-a mai ajuns să fie discutat în dietă. În 1847, Ioan Lemeni a întrebat de soarta lui, dar a fost acuzat de deputatul Fr. Hann de tendințe „comuniste”.<br />
<br />
=== Apărarea românilor din orașul natal ===<br />
Este de notat, în încheiere, că episcopul Vasile Moga s-a ridicat și în apărarea drepturilor românilor din orașul său natal, Sebeș. Hotărându-se ridicarea unei noi biserici, în 1817, episcopul a îndrumat pe fratele său Zaharia, care era preot și protopop acolo, să ceară un ajutor din „casă alodială” (casieria orașului), întrucât majoritatea contribuabililor erau români. În acest scop, a făcut el însuși cereri către guvern și chiar către împărat, care au rămas fără rezultat.<br />
<br />
În cele din urmă, în 1840, episcopul a acționat în judecată primăria orașului Sebeș. Procesul s-a desfășurat la „tabla regească” din Târgu Mureș, episcopul cheltuind sume însemnate de bani. Dar el a murit în cursul procesului, care a fost continuat de nepotul său, profesorul Ioan Moga, dar acesta, bătrân și bolnav, s-a pensionat, fără să se mai intereseze de soarta procesului.<br />
<br />
=== Concluzie ===<br />
<br />
Deși n-au avut niciun rezultat practic, memoriile din 1834, 1837 și 1842 au pus într-o lumină nouă activitatea celor doi episcopi români, așezând pe primul plan interesele naționale-politice ale păstoriților lor, chiar dacă Lemeni era unit. Ele reluau lupta lui [[Nașterea uniației în Transilvania#Inochentie Micu|Inochentie Micu]] din prima jumătate a secolului XVIII-lea și Supplexul din 1791—92.<br />
<br />
== Adormirea ==<br />
<br />
Episcopul Vasile a murit la [[17 octombrie]] 1845, fiind înmormântat lângă „biserica din groapă” din Sibiu.<br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte=Gherasim Adamovici|<br />
titlu= [[Mitropolia_Ardealului|Episcop al Transilvaniei]]|<br />
ani= 1811-1845|<br />
după=[[Andrei Șaguna]]}}<br />
{{end box}}<br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.<br />
<br />
[[Categorie:Mitropoliți români]]<br />
[[Categorie:Mitropolia Ardealului]]<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Mihail_SavaitulMihail Savaitul2024-03-22T12:38:21Z<p>Inistea: Pagină nouă: Sfântul '''Mihail Savaitul''' a fost un călugăr din Lavra Sf. Sava cel Sfințit care a murit ca mucenic la anul 691 la Ierusalim. Prăznuirea lui în...</p>
<hr />
<div>Sfântul '''Mihail Savaitul''' a fost un [[călugăr]] din [[Lavra Sf. Sava cel Sfințit]] care a murit ca [[mucenic]] la anul 691 la [[Ierusalim]]. [[Praznic|Prăznuirea]] lui în [[Biserica Ortodoxă]] se face la [[20 martie]]<ref>„Ignorée des synaxaires grecs, la Passion de S. Michel a été incluse dans la Vie de S. Théodore d’Édesse (19 juil.). Mais la traduction géorgienne, conservée séparément à la date du 20 mars ou du 17 avril, montre que Michel n’était pas parent de Théodore et qu’il mourut vers 691. Le récit de sa passion y est mis dans la bouche de Théodore Abboukara, alors ermite à Saint-Sabas, ce qui a été probablement à l’origine de l’insertion de ce récit dans la biographie de Théodore d’Édesse.” (Sinaxarul P. Macarie, ''op.cit.'')</ref>.<br />
<br />
==Viața==<br />
În timpul califului Abd al Malik (685-705)<ref>„Abd al Malik (685-705) ne régna pas à Bagdad, mais à Damas. Il avait interdit à ses sujets de se rendre en pèlerinage à La Mecque, où son rival s’était proclamé calife, et il encouragea en contrepartie le pèlerinage à Jérusalem. C’est lui qui fonda alors, sur l’emplacement du Temple de Salomon, le prestigieux édifice improprement dénommé Mosquée d’Omar.” (Sinaxarul P. Macarie, ''op.cit.'')</ref>, [[pacea]] și liniștea domneau între creștini, [[Iudaism|evrei]] și [[Islam|musulmani]]. Ierusalimul atrăgea pelerini din întreaga lume, iar califul însuși a venit în pelerinaj însoțit de un alai somptuos. <br />
<br />
Sfântul mucenic Mihail, care trăia în [[mănăstirea]] Sfântul Sava sub îndrumarea unui bătrân [[ascet]], originar ca și el din Tiberiada din [[Galileea]], a fost trimis în oraș de către [[Avva|părintele]] lui pentru a vinde [[Rucodelie|rucodelia]] lor. El și-a lăsat bagajele la metocul mănăstirii Sf. [[Sava cel Sfințit|Sava]] și a mers să se închine la [[Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim)|Sfântul Mormânt]], apoi s-a dus la piață. Un eunuc în serviciul Seidei, soția califului, l-a abordat și l-a dus la stăpâna sa, sub pretextul de a-i cumpăra produsele. Femeia perfidă a încercat să-l seducă pe tânărul călugăr și, când acesta s-a împotrivit ca un nou [[Iosif (Vechiul Testament)|Iosif]], a poruncit să fie bătut. Apoi l-a trimis la calif, acuzându-l că a încercat să o violeze. Califul, care era învățat și înțelept, admirând aparența ascetică a tânărului călugăr, a discutat cu el despre probleme legate de religie și i-a spus în cele din urmă: „Supune-te mie, tânărule, și te voi considera ca pe fiul meu. Recunoaște doar că Mohamed este profet și trimis de la [[Dumnezeu]].” Plin de [[Duhul Sfânt]], Mihail a răspuns: „Mohamed nu este nici apostol, nici profet, ci este un mincinos!” La auzul aceste cuvinte, saracinii s-au umplut de furie și indignare, în timp ce creștinii se bucurau să-l vadă pe călugăr rezistând stăpânului lumesc. Califul l-a amenințat că îl va da la [[moarte]] dacă refuză să se convertească, dar Mihail a răspuns: „Ori mă trimiți înapoi la părintele meu, ori mă trimiți la [[Hristos]], ori te faci creștin ca și mine.” Atunci califul a pus pe sfântul, desculț, pe un bazin de baie încins; dar focul s-a stins și Mihail a rămas nevătămat, cu fața strălucitoare. L-au scos de acolo și suveranul a poruncit să i se aducă o sticlă cu un otravă puternică, numită ''samsala''. Sfântul a băut-o fără teamă și, prin puterea Domnului nostru [[Iisus Hristos]], nu a simțit niciun rău. Atunci saracinii au strigat: „Dacă nu-l omori pe acest călugăr pe loc, noi toți vom pieri.” Califul a pronunțat atunci sentința de moarte. <br />
<br />
Sfântul Mihail a fost dus în afara orașului, și cu laude aduse numelui [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi]], i-a fost tăiat capul. În ciuda rezistenței locuitorilor din Ierusalim, care voiau să păstreze trupul mucenicului, călugării de la Sfântul Sava au reușit să-l aducă înapoi la Mănăstire; alaiul sfânt era precedat de un stâlp de lumină care apăruse. Frații l-au întâmpinat, cu [[Lumânare|lumânări]] în mâini, cântând [[Imn|imne]] în cinstea mucenicilor. Un călugăr, care era la pat de trei ani din cauza unei boli, a fost adus să se închine la sfintele [[moaște]] și a fost vindecat imediat.<br />
<br />
==Note==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Sinaxar|Sinaxarul]] Părintelui Macarie de la [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Simonos-Petras]]<br />
<br />
<br />
[[Categorie:Monahi]]<br />
[[Categorie:Mucenici]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia și Islamul]]</div>Inisteahttps://ro.orthodoxwiki.org/Filotei_al_Buz%C4%83uluiFilotei al Buzăului2024-03-20T21:00:20Z<p>RappY: Creare pagină aproape integral luată din cartea citată la surse</p>
<hr />
<div>După moartea PS [[Chesarie al Buzăului]], scaunul episcopal a rămas vacant patru ani. Conducerea Eparhiei a fost încredințată [[arhimandrit]]ului '''Filotei''', [[iconom (călugăr)|iconomul]] Episcopiei, care apoi, la [[14 septembrie]] 1850, a fost ales [[episcop|episcop eparhiot]], fiind [[hirotonie|hirotonit]] la [[27 octombrie]] și instalat la [[5 noiembrie]] 1850.<br />
<br />
{{Citat|Episcopul Filotei a desfășurat o rodnică activitate bisericească și patriotică în decursul celor aproape 35 de ani câți a lucrat la Buzău ca arhidiacon, econom, locțiitor de episcop și apoi episcop eparhiot. Sprijinitor al activității tipografice — care culminează cu Biblia din 1854—1856, — îndrumător al școlilor din eparhie, ctitor de lăcașuri sfinte, cârmuitor plin de dragoste față de preoții și credincioșii eparhiei, patriot luminat, episcopul Filotei a înscris o frumoasă pagină în istoria Episcopiei Buzăului.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]}}<br />
<br />
== Viața dinainte de arhipăstorie ==<br />
Filotei (ca mirean Filip Pîrșoi) era originar din Transilvania, născut în 1805 în Cernatu-Săcele (județul Brașov), într-o familie de țărani. De copil a trăit pe la mănăstirile Suzana și Cheia, a fost [[călugăr]]it la Sinaia, apoi a călătorit pe la [[Mănăstirea Neamț|Neamț]], la [[Mănăstirea Vatopedi (Muntele Athos)|Vatoped]] în [[Sfântul Munte]], la mănăstirea Sfânta Ecaterina din București. De aici l-a luat episcopul [[Chesarie al Buzăului|Chesarie]], care l-a făcut [[arhidiacon]] și apoi iconom al Episcopiei. Deși nu avea o pregătire școlară sistematică, s-a format ca autodidact, având o bogată bibliotecă, cu lucrări în diferite limbi, de conținut foarte variat.<br />
<br />
== Episcop al Buzăului ==<br />
=== Activitatea tipografică ===<br />
Iubitor de cultură, Filotei a sprijinit materialicește tipărirea de cărți chiar înainte de a ajunge episcop. După ce a fost înscunat în 1850, a repus în funcțiune tipografia eparhială de la Buzău (1852), care-și încetase activitatea pentru câțiva ani, după moartea lui Chesarie, tipărind vreo 15 cărți de cult, câteva manuale școlare și cărți de învățătură (Catehismul, 1853, Cuvinte la Apostolii Duminicilor de peste tot anul, 1856 etc.).<br />
<br />
Cea mai însemnată dintre tipăriturile sale este Biblia de la Buzău, în 5 volume, tipărită cu cheltuiala sa între anii 1854-1856. Noua ediție avea la bază textul Bibliei de la Blaj, din 1795, care i s-a părut „mai bine tălmăcită și mai luminată în înțeles”. Oamenii de carte din jurul lui Filotei, care i-au stat în ajutor la tipărirea Bibliei, au îndepărtat o serie de pleonasme ori au schimbat unele cuvinte și expresii („îndreptându-se și curățindu-se de oarecare ziceri neobișnuite în această țară”, cum se spunea în foaia de titlu), ceea ce a făcut ca noua ediție să fie superioară celor dinainte în ce privește puritatea limbii.<br />
<br />
=== Sprijinirea educației ===<br />
Episcopul Filotei a fost și un cald sprijinitor al [[Școlile bisericești românești|școlilor românești]].<br />
<br />
În 1851 a hotărât să se deschidă școli pe lângă fiecare biserică, urmând ca preotul să fie și învățător. În acest scop, a adresat o pastorală („povăţuiri”) [[protopop]]ilor și preoților din [[eparhie]], îndemnându-i să arate credincioșilor rostul înființării școlilor.<br />
<br />
:''Veniți ca prin mijlocul acesta să formăm oameni lucrători de fapte bune, plugari sârguincioși, meșteri trebuincioși omenirii, iconomi înțelepți, cetățeni credincioși, patrioți buni și supuși legilor cerești și pământești.''<br />
<br />
Rezultatele strădaniilor sale s-au și văzut, căci în curând în eparhia Buzăului funcționau numeroase școli sătești cu câteva mii de elevi.<br />
<br />
Pentru că seminarul din Buzău a fost închis după revoluția din 1848, până în 1851, iar lipsa de preoți se resimțea peste tot, episcopul Filotei a deschis o „școală de candidați” la mănăstirea Berca, metocul Episcopiei, în 1849, fiind hirotoniți ca preoți „țârcovnicii” care urmau aceste cursuri.<br />
<br />
=== Refacerea lăcașurilor ===<br />
<br />
Episcopul Filotei a acordat ajutoare însemnate pentru refacerea unor lăcașuri de închinare din cuprinsul eparhiei: biserica din Găvănești — Buzău, care a rămas neterminată de la Chesarie, biserica Sfântul Dumitru din București, metocul Episcopiei, mănăstirea Ciolanu (arsă în 1854). Biserica din Maxeni — Buzău a fost refăcută din temelie, cu cheltuiala sa, iar biserica de gard din Scorțaru-Nou — Brăila a fost înlocuită cu una de zid, ridicată tot din banii săi.<br />
<br />
=== Ajutarea preoților ===<br />
<br />
A purtat o grijă permanentă preoților din eparhia sa, dându-le o seamă de pastorale și dispoziții privitoare la activitatea lor pastorală-socială. A obligat pe preoți să prezinte câte o [[predică]] pe trimestru la protopopiat. Seminariștii erau îndrumați să predice în toate duminicile și sărbătorile, precum și la [[înmormântare|înmormântări]], urmând ca predicile să fie trimise la Episcopie.<br />
<br />
Vlădica Filotei a fost și un luptător dârz pentru Unirea Principatelor.<br />
<br />
== Adormirea ==<br />
<br />
Îmbolnăvindu-se, episcopul Filotei a fost dus la mănăstirea Ciolanu, în vara anului 1859, unde a și murit la 16 august 1860. Îngropat la Ciolanu, după șapte ani, osemintele i-au fost așezate lângă catedrala episcopală din Buzău.<br />
<br />
== Surse ==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.<br />
<br />
<br />
[[Categorie:Ierarhi români]]<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Arhiepiscopia_CreteiArhiepiscopia Cretei2024-03-19T14:50:50Z<p>Inistea: Pagină nouă: {{Traducere EN}}Grecia cu insula Creta '''Arhiepiscopia Cretei''' este o arhiepiscopie ortodoxă aflată sub juristicția a Biseri...</p>
<hr />
<div>{{Traducere EN}}[[Image:GreeceCrete.png|right|thumb|250px|Grecia cu insula Creta]]<br />
'''Arhiepiscopia Cretei''' este o [[arhiepiscopie]] ortodoxă aflată sub juristicția a [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhiei de Constantinopol]], al cărei teritoriu este insula Creta (Grecia) din Marea Mediterană. [[Biserica Ortodoxă]] în Creta este o Biserică apostolică și Arhiepiscopia Cretei o eparhie antică. <br />
<br />
==Istorie== <br />
Christianity came to Crete during the time of the [[Apostles]]. According to [[Acts of the Apostles|Acts]] (2:11), people from Crete were present in Jerusalem during Peter’s preaching at Pentecost. About the year 64, Paul appointed his disciple [[Apostle Titus|Titus]] to lead the preaching of the [[Gospel]] among the heathens on Crete as the first [[bishop]] of the island. During the reign of Emperor Decius (249 to 251), ten Christians were martyred, ‘’kallinikoi martyres’’, that have been remembered on the island ever since.<br />
<br />
As Christianity expanded on Crete, a [[synod]] of bishops, headed by an [[archbishop]], was established that became one of the twelve archdioceses on the Balkan peninsula, then called Illyria. Succession after Titus is largely unknown. In the second century, the name Philippos is mentioned, as well as at a later time Cyril and Eumenios, all as bishops of Gortyna. During the early era within the Roman empire the city of Gortyna was the civil administrative center for the island and also the seat of the Archbishop of Crete. In the sixth century, probably during the reign of Justinian, a [[basilica]] was built in honor of the Apostle Titus that became a noted shrine.<br />
<br />
The number of [[diocese]]s (bishoprics) in the Archdiocese of Crete varied over time from twelve to as many as twenty. At that time the archdiocese was administratively under the [[Church of Rome]]. During the iconoclastic period in the eighth century, the iconoclastic emperors in Constantiople moved the administration of Crete under the [[Church of Constantinople|Ecumenical Patriarchate]] as the Bishop of Rome followed iconodulistic policies to their displeasure. However, during this time [[Andrew of Crete]] was the archbishop and shepherd for the Cretans and thus maintained Orthodoxy on the island. He was followed by Elias, who took part in the [[Seventh Ecumenical Council]] in 787 with all the bishops of Crete whose names are recorded in the minutes of the council: Epiphanios of Lambi, Theodore of Heraklion, Anastasios of Knossos, Meliton of Kydonia, Leon of Kissamos, Theodore of Souvrita, Leon of Phoenix, John of Arcadia, Epiphonios of Eleftherna, Foteinos of Kandanos, and Sissinios of Herronissos. <br />
<br />
After the eighth century, the Orthodox administration of Crete fell under a number of diverse forces. In mid ninth century, Crete was occupied by Arabs under an emirate whose capital was Candia, today Heraklion, and was separated from the Eastern Roman Empire and the [[Church of Constantinople]] for the next 150 years. Little is known of church life during this period. The Ecumenical Patriarchate continued to consecrate bishops for Crete, but these hierarchs maintained residence outside Crete with titular titles. <br />
<br />
The general [[Nicephorus II Phocas|Nicephorus Phocas]] regained control of Crete for the Eastern Roman Empire in 961 under whose administration it would remain until the Venetian invasion of 1204. Candia remained the capital of Crete and became the seat of the Archbishop of Crete. Under the administration of the Ecumenical Patriarchate, the church on Crete was designated a [[metropolis]] with its head a [[Metropolitan]] who was over twelve bishops. A new [[cathedral]] was built in Candia, dedicated again to the Apostle Titus. The site of this cathedral is believed to be that on which the present day Church of the Apostle Titus is located. The names of Elias in the eleventh century, John in the twelfth century, and Nicholas are mentioned as metropolitans. With the Venetian occupation of 1204, Nicholas fled to [[Nicea]], with bishops Gregory of Petra and John of Arcadia. Bishop Paul of Knossos and the unidentified bishops of Herronissos and Agrion remained on Crete.<br />
<br />
The Venetian occupation of Crete lasted from 1204 to 1669. During this time the ecclesiastical state of affairs changed radically. The Venetians exiled the Orthodox hierarchs and reorganized the church on the Latin model as an archdiocese with an Roman Catholic archbishop and [[bishop]]s. While the new hierarchy attempted to convert the populous, they remained firm in their Orthodox faith even without Orthodox bishops. The Orthodox faith was sustained by the many [[monastery|monasteries]] with their [[abbot]]s and simple [[clergy]] in the villages and towns.<br />
<br />
As the Venetians prohibited the presence of Orthodox bishops on Crete, the Ecumenical Patriarchate maintained the position of the archbishop as ''displaced'', that is outside the physical borders of his jurisdiction. In this manner a continuity was kept. Among the displaced bishops were the Cretans Nikiforos Moschopoulos, in late thirteenth century and Anthimos, the metropolitan of Athens, both who bore the title of “president” of the Church of Crete.<br />
<br />
The Turkish occupation of Crete that began in 1645 altered again the ecclesiastical state of affairs on Crete. Among the first acts of the Ottoman government was placing the Christians under the authority of the Ecumenical Patriarchate that was responsible to the Sultan for the actions of the Christian community. Neophytos Nikousios, who was a monk at the Monastery of Arcadi, had been consecrated Metropolitan of Crete in 1647 and was active in Crete under Turkish rule as the first Orthodox prelate after the long period of domination by the Venetians.<br />
<br />
The oldest documentation concerning the organizational structure of the Metropolis noted that it had twelve bishoprics that maintained their historic names: Gortyna, Knossos, Arcadia, Herronissos, Avlopotamos, Agrion (Rethymnon), Lambi, Kidonia, Iera, Petra, Sitia, and Kissamos. During the Turkish occupation the number of bishoprics varied from ten to twelve. The metropolitan was noted to have an [[vicar|assistant]] bishop before 1821 whose title was Diopoleos. In 1700, the metropolitan gained a new title, that of ''…of Crete and All Europe''. The area of his [[see]] covered that of ancient Gortyna and the province of Sfakia. <br />
<br />
Other than the administrative problems caused by Turkish rule, the lack of a [[cathedral]] was of importance to the Metropolis. Under Turkish rule, the Church was allowed only one [[church]] in Candia (Heraklion), that of St. Matthew. St. Matthew was a dependency of the [[monastery]] of [[St. Catherine's Monastery (Sinai)|Sinai]], a relationship that was not well. Without a cathedral, the metropolitan was forced to travel among the churches and monasteries. Against this state of affairs Metropolitan Gerasimos Letitzis was able, after a difficult struggle with the Turkish authorities, to have the small Church of St. Minas built as his cathedral. The church was consecrated on [[November 10]], 1735, but was not acknowledged officially until an ecclesiastical act on [[June 19]], 1742. The small cathedral became the center of the Christian community in Heraklion. Over the years the cathedral was adorned with icons. In 1800, Metropolitan Gerasimos Pardalis brought to the cathedral six large [[icon]]s from the Monastery of Vrondissi that were painted by the renowned Michael Damaskinos.<br />
<br />
During the period of Turkish rule, the Ecumenical Patriarchate used its position within the [[Ottoman empire]] to help the Church in Crete by bringing many of the monasteries under the protection of the Patriarchate as stavropigial institutions. This practice began under the first metropolitan under Turkish rule, Neophitos Patellaros, who from 1654 transferred many of the largest and most wealthy monasteries including Arcadi, Arsanios, Holy Trinity of Tzagarolon, Holy Virgin of Gdernetos, Chrissopigis, and Jerusalem of Malevizi.<br />
<br />
As agitation for Greek independence gained popular support, the people of Crete revolted against the Turks. In retaliation on [[June 24]], 1821, the Turks conducted a massacre in Herkalion that is remembered by the populace as ‘’o megalos arpentes’’ (the great ravage). Among the victims were Metropolitan Gerasimos Pardalis, and five of his bishops: Neofitos of Knossos, Joachim of Herronissos, Ierotheos of Lambis, Zacharias of Sitia and Kallinikos, and the titular bishop of Diopolis. The [[see]] of metropolitan remained vacant for the next two years until the sultan consented, in 1823, to the consecration of Kallinikos of Anchialos as the Metropolitan of Crete. At the same time the bishopric of Knossos was abolished and became part of the metropolis.<br />
<br />
During the time of Metropolitan Meletios A’ Nikoletakis (1830 to 1834) the structure of the Metropolis changed greatly. Bishoprics were merged to make five bishoprics. In 1862, the bishoprics were re-established as before except that Knossos remained part of the metropolis. Later, Metropolitan Dionissios Chanritonides began construction of a new, larger Cathedral of St. Minas. This cathedral was completed and consecrated under the last metropolitan to rule under Turkish rule: Timotheos Kastringannakis (1870 to 1898). The consecration took place on [[April 18]], 1895.<br />
<br />
After being freed of Turkish rule the status and structure of the metropolis was settled under the civil laws of Crete of 1900 and 1961. Under these laws, the bishopric of Herronissos was permanently made part of the Metropolis of Crete, and the metropolitan was elected by the Ecumenical Patriarchate with confirmation by a decree of the Greek State. In 1962, by action of the Ecumenical Patriarchate all the bishops of Crete were raised to the dignity of metropolitan. This action was followed by a decree of the Ecumenical Patriarchate on [[February 28]], 1967 making the Metropolis of Crete an Archdiocese whose ruling bishop was an Archbishop.<br />
<br />
==Structură și ierarhi ai arhiepiscopiei==<br />
Arhiepiscopia Cretei <br />
:Irinaios of Crete<br />
[[Metropolis of Gortyna and Arcadia]] <br />
:[[Makarios (Douloufakis) of Gortyna and Arcadia|Makarios of Gortyni and Arcadia]]<br />
Metropolis of Rethymnon and Avlopotamos <br />
:Evgenios of Rethymnon and Avlopotamos<br />
Metropolis of Kydonia and Apokoronon <br />
:Damaskinos of Kydonia and Apokoronon<br />
Metropolis of Lampe, Sybritos and Sfakia <br />
:Irinaios of Lampe, Syvritos and Sfakia<br />
Metropolis of Ierapytni and Siteia <br />
:Eugene of Ierapytni and Siteia<br />
Metropolis of Petra and Cherronisos <br />
:Nektarios of Petra and Cherronisos<br />
Metropolis of Kisamon and Selinon <br />
:Amphilochios of Kisamon and Selinon<br />
Metropolis of Arkalochori, Kastelli and Viannos <br />
:Andrew of Arkalochori, Kastelli and Viannos<br />
<br />
==Surse==<br />
*[http://www.orthodoxresearchinstitute.org/articles/church_history/detorakis_brief_historical_review.htm Brief Historical Review of the Holy Archdiocese of Crete]<br />
*[http://www.ec-patr.org/dioceses.php?lang=en&id=70 Church of Crete]<br />
<br />
<br />
[[Categorie:Eparhii ale Patriarhiei Ecumenice|Creta]]<br />
<br />
[[en:Archdiocese of Crete]]</div>Inisteahttps://ro.orthodoxwiki.org/Miron_CretanulMiron Cretanul2024-03-19T14:25:25Z<p>Inistea: </p>
<hr />
<div>Sfântul '''Miron Cretanul''' a fost un [[nou mucenic]] care a pătimit în [[Creta]] la anul 1793. [[Praznic|Prăznuirea]] lui în [[Biserica Ortodoxă]] se face la [[20 martie]].<br />
<br />
==Viața==<br />
<br />
Originar din Creta, Sfântul Miron a arătat, încă din copilărie, [[înțelepciunea]] unui bătrân și o mare [[Iubirea|iubire]] pentru [[Fecioria|feciorie]]. Cu multă cinste, el practica meseria de croitor, evitând relațiile cu musulmanii care erau vecini cu atelierul său. Din acest motiv, aceștia s-au umplut de ură față de el și, luând într-o zi un băiat tânăr, l-au convins să declare că Miron l-ar fi forțat să comită o infamie. Apoi l-au adus cu strigăte mari în fața judecătorului. Miron, feciorelnic și curat față de [[păcat]], a declarat că nu numai că nu a comis această crimă, dar că nici nu știa că oamenii ar putea să se dedea la astfel de fapte. Dar nimeni nu l-a crezut și, în timp ce mulțimea urla amenințări, judecătorul l-a pus în fața unei alternative: să devină [[Islam|musulman]] sau să moară. Sfântul a răspuns imediat că era pregătit să sufere orice fel de [[moarte]] pentru [[dragostea]] lui [[Hristos]]. După ce a fost supus bătăilor, a fost aruncat în închisoare. În timpul unui al doilea interogatoriu, Miron a continuat să rămână neclintit și indiferent la promisiunile lăudăroase care i-au fost făcute și a primit fără să se tulbure sentința de moarte. Pe drumul către locul execuției, și-a cerut [[Iertarea|iertare]] de la creștinii pe care i-a întâlnit; apoi, căzând la picioarele tatălui său care îl urmase plângând pentru a-i cere [[Binecuvântare|binecuvântarea]], l-a rugat să nu se mâhnească pentru moartea sa, și în cel mai mare calm s-a predat în cele din urmă călăilor săi. În aceeași seară, în timp ce trupul său era încă atârnat de spânzurătoare, gardienii au văzut o lumină cerească care îl învăluia.<br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Sinaxar|Sinaxarul]] Părintelui Macarie de la [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Simonos-Petras]]<br />
* https://calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie20.htm<br />
<br />
[[Categorie:Mucenici]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia și Islamul]]</div>Inisteahttps://ro.orthodoxwiki.org/Regulamentul_OrganicRegulamentul Organic2024-03-16T10:57:10Z<p>RappY: Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>[[Imagine:Regulamentul organic.png|right|thumb|<center>Regulamentul organic, 1832</center>]]<br />
În timpul arhipăstoririi lui [[Veniamin Costachi]] noi legiuiri au fost puse în aplicare – în ambele Principate – care au avut urmări însemnate asupra dezvoltării întregii vieți bisericești românești. Este vorba de '''Regulamentul Organic''' (1831–1832), care cuprindea și numeroase prevederi în legătură cu [[Biserica Ortodoxă Română|Biserica]], precum și alte câteva legi, votate până în preajma unirii Principatelor române.<br />
<br />
Regulamentul Organic a prevăzut măsuri noi, menite să pună ordine și stabilitate în neorânduielile și abuzurile introduse în viața Bisericii din cele două țări în [[epoca fanariotă]]. Se observă apoi — sub influența legiuirilor bisericești introduse în Rusia de Petru cel Mare — o restrângere a rolului [[ierarh]]ilor în viața politică, dar și un mai mare amestec al statului în treburile bisericești.<br />
<br />
{{Citat|Începutul, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor într-aceste două Principate precum și cele deopotrivă trebuințe sînt îndestule elemente de o mai aproape a lor unire, care pînă acum s-au fost poprit și s-au zăbovit numai după împrejurări întâmplătoare și cele urmate după dînsele|Art. 371 Reg. Țării Rom. și art. 425 Reg. Moldovei}}<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
Prin tratatul de pace ruso-turc de la Adrianopol, din [[2 septembrie|2]]/[[14 septembrie]] 1829, la cererea rușilor, s-a prevăzut, între altele, obligația pentru Turcia de a recunoaște și confirma două Regulamente administrative pentru Țara Românească și Moldova, care urmau să se alcătuiască de îndată. Principatele române au rămas – din 1828 până în aprilie 1834 – sub ocupație militară rusă.<br />
<br />
La [[7 noiembrie|7]]/[[19 noiembrie]] 1829, generalul Pavel Dimitrievici Kiseleff, comandantul trupelor rusești din Principate în timpul războiului ruso-turc din 1828–1829, a fost numit președinte plenipotențiar al Divanurilor Țării Românești și Moldovei (înlocuind pe contele Pahlen, numit în 1828), funcție pe care a deținut-o până la retragerea trupelor rusești. În timpul lui s-au lucrat cele două ''Regulamente Organice'', al Țării Românești și al Moldovei (corect ar trebui spus ''Regulamentul'', deoarece erau foarte asemănătoare, aproape identice).<br />
<br />
De fapt, era prima constituție românească scrisă, care a pus început organizării moderne a statului român. Alcătuirea Regulamentelor a fost încredințată la două comisii, câte una de fiecare Principat – formată din patru membri și un secretar, lucrând sub președinția consulului general rus Matei Minciaki.<br />
<br />
Încheierea lucrărilor de elaborare a avut loc la [[30 martie]] 1830, fiind aplicat în Țara Românească de la [[1 iulie|1]]/[[13 iulie]] 1831, iar în Moldova de la [[1 ianuarie|1]]/[[13 ianuarie]] 1832.<br />
<br />
== Conținut general ==<br />
=== Separarea puterilor în stat ===<br />
Potrivit Regulamentelor Organice, organizarea de stat se baza pe principiul separării puterilor. Puterea executivă aparținea domnului, ales pe viață, dintre marii boieri, de Adunarea obștească extraordinară. În executarea atribuțiilor sale, era ajutat de Sfatul administrativ extraordinar, format din șase miniștri.<br />
<br />
Puterea legislativă aparținea unei Adunări obștești, un fel de Parlament, cu 42 de deputați în Țara Românească și 35 în Moldova, fiecare având pe mitropolit ca președinte. Regulamentul avea o serie de prevederi privind modernizarea finanțelor, administrației, justiției, învățământului, organizarea economică, se puneau bazele unei armate naționale.<br />
<br />
=== Exploatarea țărănimii ===<br />
Prin Regulamentele Organice, exploatarea țărănimii lua însă forme noi, prin întărirea regimului clăcii, introducându-se un număr foarte ridicat de zile de lucru.<br />
<br />
=== Rol de unire ===<br />
<br />
Regulamentele Organice au avut un rol însemnat în pregătirea Unirii Principatelor, prin organizarea aproape identică pe care o dădeau celor două țări. Într-un articol se și arăta că „începutul, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor într-aceste două Principate precum și cele deopotrivă trebuințe sînt îndestule elemente de o mai aproape a lor unire, care pînă acum s-au fost poprit și s-au zăbovit numai după împrejurări întâmplătoare și cele urmate după dînsele” (art. 371 Reg. Țării Rom. și art. 425 Reg. Moldovei, aproape identice).<br />
<br />
== Legiuiri bisericești ==<br />
=== Introducere ===<br />
Cum era și firesc, Regulamentele Organice cuprindeau și felurite dispoziții privitoare la Biserică, în special în capitolul VIII din Regulamentul Țării Românești și capitolul IX cu anexa A din cap. III, din Regulamentul Moldovei. Acestea se referă la instituirea, judecarea, pregătirea [[cler]]ului, starea sa materială și starea sa politică-socială.<br />
<br />
Regulamentul Țării Românești prevedea înființarea „Marii Logofeții a credinței” (un fel de Minister al Cultelor), condusă de „logofătul credinței”, care era „epitropul general al domnului în toate pricinile bisericești”. În Moldova, această nouă instituție se numea „Vornicia averilor bisericești”, condusă de „vornicul bisericesc” sau „al averilor bisericești”.<br />
<br />
=== Instituirea clerului ===<br />
În ce privește instituirea clerului, Regulamentele prevedeau ca mitropoliții și [[episcop]]ii să fie aleși numai dintre clerici pământeni, cunoscuți pentru credința, învățătura și vrednicia lor. Se consfințea deci vechea practică — respectată cu multă sfințenie în Moldova — ca [[ierarh]]ii țării să fie de neam român. Alegerea ierarhilor o făcea Adunarea obștească a țării, la care se adăugau și boierii de rangul întâi care nu erau membri ai acesteia. Domnul întărea alegerea, după care, cel ales era [[scaun|înscăunat]], urmând să conducă după [[canon|canoane]], [[pravilă|pravile]] și obiceiurile țării.<br />
<br />
[[Mitropolit]]ul se alegea dintre episcopii în funcțiune și avea să primească întărirea canonică a [[Patriarhia Ecumenică|Patriarhiei din Constantinopol]], potrivit obiceiului, dar aceasta era o simplă formalitate. Mitropoliții și episcopii făceau parte din Adunarea obștească a țării (inclusiv din Adunarea obștească extraordinară care alegea pe domn), președinția acestora fiind încredințată mitropolitului, iar în caz de lipsă, episcopului mai mare în rang.<br />
<br />
Ierarhii își puteau pierde scaunele pentru abateri duhovnicești și politice, urmând să fie judecați de 12 [[Episcop|ierarhi eparhioți]] sau titulari, fie din Principate, fie din alte părți, dacă nu erau de-ajuns în principate.<br />
<br />
În administrarea eparhiei, [[chiriarh]]ii erau ajutați de [[protopop]]i, aleși dintre cei mai destoinici [[preot|preoți]] de mir, care aveau atribuții destul de numeroase: să inspecteze bisericile și să se îngrijească de bunăstarea lor, să supravegheze purtarea morală a preoților și a credincioșilor și să judece anumite pricini, în primă instanță.<br />
<br />
În ce privește clerul parohial, Regulamentele prevedeau ca hirotoniile de preoți și [[diacon]]i să se facă numai cu aprobarea scrisă a domnitorului, pe baza raportului (anaforalei) logofătului bisericesc, numai dintre absolvenții de seminarii. Regulamentul Țării Românești prevedea ca și [[egumen]]ii să fie întăriți de domn, tot pe baza raportului logofătului bisericesc. Înființarea de noi [[mănăstire|mănăstiri]] se făcea tot cu încuviințarea domnului.<br />
<br />
=== Judecarea abaterilor ===<br />
<br />
Abaterile duhovnicești și bisericești ale clerului erau judecate de așa-numita „dicasterie” sau „consistorie duhovnicească” de pe lângă fiecare eparhie, precum și de [[protopop]]i, iar cele civile de către judecătoriile laice. Preoții puteau face parte din „judecătoriile” de împăciuire care urmau să se organizeze în fiecare sat, pentru ca să judece, în fiecare duminică, „jăluirile de prea puțin preț”, căutând să împace pe împricinați.<br />
<br />
Se observă deci o restrângere a atribuțiilor clerului în materie de judecată și, în același timp, se legiferează practica participării [[laicat|mirenilor]] la judecarea clerului.<br />
<br />
O atribuție deosebită încredințată clerului era ținerea actelor de stare civilă, introduse acum pentru prima dată la români, care a rămas în seama sa până la Legea comunală din 1864.<br />
<br />
=== Pregătirea clericilor ===<br />
În vederea unei pregătiri corespunzătoare a viitorilor slujitori ai Bisericii, Regulamentele organice prevedeau înființarea de seminarii teologice, în Muntenia pe lângă fiecare eparhie, iar în Moldova menținerea și organizarea celui existent la Socola.<br />
<br />
Conducerea seminariilor era lăsată în bună parte în seama mitropoliților sau episcopilor eparhioți, dar întreținerea lor materială era trecută în seama statului (eparhiile erau impuse însă la anumite contribuții). Pentru treburile economico-financiare ale [[Veniamin_Costachi#Seminarul_de_la_Socola|Seminarului de la Socola]] se prevedea instituirea unei epitropii. Statul avea și dreptul de control asupra învățământului, prin logofătul bisericesc, care se îngrijea — împreună cu chiriarhul locului — să se aplice întocmai regulamentul seminariilor, care urma să se alcătuiască.<br />
<br />
=== Situația materială ===<br />
<br />
În ce privește situația materială a clerului, Regulamentul organic al Țării Românești prevedea ca preoții și [[diacon]]ii să fie scutiți de orice dări și de clacă.<br />
<br />
Regulamentul Moldovei însă fixa o dajdie a tagmei bisericești către stat în sumă de 20 lei pe an pentru preoți, 14 lei pentru diaconi și 8 lei pentru dascăli, plătibili în două rate. Preoții puteau să primească și pe viitor ofrandele credincioșilor pentru slujbele săvârșite, precizând că un regulament special va fixa taxele pentru acestea. Se prevedea, de asemenea, ca proprietarii de moșii să dea preoților, diaconilor și dascălilor o anumită întindere de pământ pentru arătură și pășune, loc de casă și grădină.<br />
<br />
Fiecărei biserici din Țara Românească i se lăsa un țârcovnic scutit de bir. În Moldova se prevedea un ajutor de la biserică preoteselor văduve timp de un an și scutirea de bir și boieresc pe viață. Cu toate acestea, starea materială a preoțimii a rămas foarte grea, încât în a doua jumătate a secolului trecut a fost nevoie de noi legiuiri.<br />
<br />
=== Averile bisericești ===<br />
În privința administrării averilor bisericești, Regulamentele Organice aduceau de asemenea schimbări, menite să înlăture abuzurile din trecut.<br />
<br />
Toate averile nemișcătoare ale eparhiilor și mănăstirilor urmau să fie arendate pe trei ani, prin licitație, în fața Adunării obștești. În Țara Românească se prevedea ca mănăstirile să verse o pătrime din venitul lor anual în vistieria statului, iar în Moldova 12.500 de galbeni pe an. Sub felurite pretexte, acești bani nu s-au plătit.<br />
<br />
=== Comisia mănăstirească ===<br />
Se instituia și o comisie formată din patru membri aleși de adunare, patru fețe bisericești, desemnate de mitropolit și de logofătul credinței (în cazul mănăstirilor închinate, se adăuga un delegat al Locurilor Sfinte respective: [[Muntele Athos]], [[Muntele Sinai]], [[Rumelia]] și [[Ierusalim]]), care, sub președinția mitropolitului, aveau îndatorirea să administreze bunurile eparhiilor și ale mănăstirilor.<br />
<br />
Membrii comisiei semnau contractele de arendare, pomenite mai sus, le supuneau aprobării domnești, hotărau partea de contribuție a [[eparhie|eparhiilor]] și a mănăstirilor către stat, în folosul [[Școlile bisericești românești|școlilor]], seminariilor și așezămintelor de binefacere.<br />
<br />
S-a hotărât tot acum ca pe viitor să nu se mai facă împrumuturi pe seama eparhiilor și a mănăstirilor, fără știrea domnului și a Adunării obștești. Datoriile mănăstirilor urmau să fie achitate în decurs de zece ani. Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași trebuia să întrețină spitalul din incinta ei, iar [[mănăstirea Neamț]] un [[bolniță|spital]] în Tg. Neamț, pentru 30 de bolnavi, cu doctori și cu toate cele necesare. Mănăstirile închinate și-au menținut însă și în viitor situația lor privilegiată.<br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.<br />
<br />
== A se vedea și ==<br />
* [[Raportul dintre domniile românești și Biserică]]<br />
* [[Preoțimea ortodoxă română din vechime]]<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Eclesiologie]]<br />
[[Categorie:Drept canonic]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Gheorghe_SinaitulGheorghe Sinaitul2024-03-15T14:53:35Z<p>Inistea: Pagină nouă: Sfântul '''Gheorghe Sinaitul''' a fost un călugăr cu viață sfântă care a trăit la Mănăstirea Sfânta Ecaterina (Sinai, Egipt)|Mănăstirea Sfânta Ecate...</p>
<hr />
<div>Sfântul '''Gheorghe Sinaitul''' a fost un [[călugăr]] cu viață [[Sfinți|sfântă]] care a trăit la [[Mănăstirea Sfânta Ecaterina (Sinai, Egipt)|Mănăstirea Sfânta Ecaterina]] din [[Muntele Sinai]] în secolul al VI-lea. [[Praznic|Prăznuirea]] lui în [[Biserica Ortodoxă]] se face la [[11 martie]].<br />
<br />
==Viața==<br />
Sfântul Gheorghe trăia în cuvioșie la [[mănăstirea]] din Muntele Sinai în timpul împăratului [[Iustinian I|Iustinian]] (527-565). Într-o zi, când și-a arătat în [[rugăciune]] dorința de a merge să se împărtășească în [[Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim)|biserica Învierii Domnului]] din [[Ierusalim]], o putere dumnezeiască l-a făcut să parcurgă într-o clipă distanța de doisprezece zile de mers care separa mănăstirea sa din Sinai de Orașul Sfânt, și a primit [[Sfânta Împărtășanie]] din mâinile patriarhului [[Petru al Ierusalimului|Petru]] (524-552). După [[Sfânta Liturghie]], [[Patriarh|patriarhul]] i-a cerut [[Iconom (călugăr)|iconomului]] său, Mina, să invite pe acest călugăr sinaitic la masă. Dar când a venit momentul mesei, acesta nu a putut fi găsit. Supărat, Patriarhul a scris atunci la mănăstirea Sinai să se plângă de călugărul care nu a răspuns invitației sale. Părinții mănăstirii, surprinși, au trimis apoi la patriarh trei călugări să mărturisească că Gheorghe nu părăsise mănăstirea, iar acesta din urmă a confirmat într-o scrisoare că, timp de șaptezeci de ani, nu a părăsit niciodată Muntele Sinai și nu s-a dus în [[Palestina]]. În același timp, Gheorghe i-a anunțat Patriarhului că trebuie să se întâlnească din nou peste șase luni, pentru a nu se mai despărți. Și într-adevăr, după trecerea celor șase luni, și călugărul și patriarhul au adormit în Domnul.<br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Sinaxar|Sinaxarul]] Părintelui Macarie de la [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Simonos-Petras]]<br />
<br />
<br />
[[Categorie:Cuvioși]]<br />
[[Categorie:Sfinți bizantini]]</div>Inisteahttps://ro.orthodoxwiki.org/Gheorghe_cel_NouGheorghe cel Nou2024-03-13T20:22:07Z<p>Inistea: Pagină nouă: Sfântul '''Gheorghe cel Nou''', făcătorul de minuni, a fost un cuvios Părinte care a trăit în secolul al X-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă...</p>
<hr />
<div>Sfântul '''Gheorghe cel Nou''', [[făcătorul de minuni]], a fost un [[cuvios]] Părinte care a trăit în secolul al X-lea. [[Praznic|Prăznuirea]] lui în [[Biserica Ortodoxă]] se face la [[11 martie]].<br />
<br />
==Viața==<br />
Părintele nostru Gheorghe a trăit în timpul domniei lui Ioan Tzimiskes (969-976). Fiind atins de o [[Iubirea|iubire]] arzătoare față de [[Dumnezeu]], el a renunțat la soție, copii și tot ceea ce îl lega de lume pentru a urma calea strâmtă care duce la [[Împărăția lui Dumnezeu|Împărăția Cerurilor]]. Devenit [[călugăr]], a străbătut diferite locuri, orașe, sate și deșerturi, suferind tot felul de lipsuri, necazuri și suferințe. În cele din urmă, în urma unei descoperiri cerești, a venit la [[Constantinopol]] și s-a stabilit în biserica Sfântului [[Ioan Teologul]], situată în cartierul Diipion, nu departe de [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|Biserica Sfânta Sofia]], și acolo și-a găsit odihna în Domnul după șapte zile. Când au venit cei ce aveau să-l îngroape au descoperit că trupul lui era acoperit cu grele lanțuri de fier și au strigat: Doamne miluiește! Au pus trupul său într-un [[mormânt]] de marmură situat în [[nartex]], în acea biserică, care revărsa multe [[minuni]] de vindecări celor ce aleargau la această raclă cu credință.<br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Sinaxar|Sinaxarul]] Părintelui Macarie de la [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Simonos-Petras]]<br />
* https://calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie11.htm<br />
<br />
[[Categorie:Cuvioși]]<br />
[[Categorie:Sfinți bizantini]]</div>Inisteahttps://ro.orthodoxwiki.org/Literatura_teologic%C4%83_%C3%AEn_epoca_fanariot%C4%83Literatura teologică în epoca fanariotă2024-03-10T00:15:39Z<p>RappY: Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>{{OrtodoxiaînRomânia}}În ciuda condițiilor grele prin care au trecut cele trei țări românești în secolul al XVIII-lea, '''literatura teologică în epoca fanariotă''' înregistrează unele progrese sub raport cultural-teologic, tipărindu-se totuși cărți teologice. De asemenea, au circulat sute de manuscrise cu traduceri din Sfinții Părinți și scriitori postpatristici sau din teologii moderni greci și ruși. Unii din preoții cărturari ai timpului aveau si alte preocupări: istorice, lingvistice, literare.<br />
<br />
Tot în acest secol s-au deschis o serie de [[Școlile_bisericești_românești|școli românești]], precum și primele cursuri de pregătire a viitorilor preoți.<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
După perioada de maximă activitate culturală din secolul al XVII-lea, mai ales din timpul lui [[Constantin Brâncoveanu]], în secolul al XVIII-lea se înregistrează unele progrese sub raport cultural-teologic. Mai jos sunt prezentate succint principalele aspecte privind viața culturală din țările românești.<br />
<br />
== Copiști de manuscrise teologice ==<br />
=== Cărți copiate ===<br />
În perioada aceasta, au circulat mii de manuscrise românești cu felurite lucrări teologice, mai ales opere patristice. S-au făcut traduceri din Sfinții [[Vasile cel Mare]], [[Ioan Gură de Aur]], [[Efrem Sirul]], [[Isaac Sirul]], [[Ioan Scărarul]], [[Maxim Mărturisitorul]], [[Teodor Studitul]], [[Ioan Damaschin]], [[Simeon Noul Teolog]], din Comentariile lui [[Teofilact al Ohridei]] la cărțile [[Sfânta Scriptură|Sfintei Scripturi]], din învățăturile marilor asceți, din Sfinții [[Simeon al Tesalonicului]] și [[Grigorie Palama]], din [[teolog|teologii]] mai noi: Ilie Miniat, Nichifor Theotochis, apoi din Nil de la Sorska, Sfântul [[Dimitrie al Rostovului]] și alții. La acestea se adaugă copii de cronici și alte lucrări istorice, de cărți populare etc.<br />
<br />
=== Transilvania ===<br />
<br />
În Transilvania – mai ales în ținuturile din vestul României de azi – au fost copiate o seamă de [[cărți liturgice]], lucru explicabil dacă ne gândim la greutatea procurării lor din Țara Românească și Moldova. Așa se face că în Bihor au apărut acum adevărate „școli” de copiere a manuscriselor liturgice în limba română. Copiștii acestora erau mai ales călugări, atât de la marile mănăstiri cât și de la unele [[schit]]uri, [[preot|preoți]] de mir și dascăli mireni.<br />
<br />
=== Copiștii ===<br />
În acest secol au fost sute de copiști - numai în Biblioteca Academiei se păstrează manuscrise de la aproape 400 de copiști. <br />
<br />
==== Țara Românească ====<br />
Din Țara Românească se remarcă<br />
* preotul Stanciu de la biserica Toți Sfinții din București<br />
* proegumenul Ilarion de la Bistrița,<br />
* [[arhimandrit]]ul-[[egumen]] Ghenadie de la [[Mănăstirea Cozia|Cozia]]<br />
* preotul Flor, „dascăl slovenesc” la școala bisericii Sf. Gheorghe Vechi din București<br />
* Grigore Râmniceanu, viitorul [[Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului|episcop de Argeș]]<br />
* [[monah]]ul Rafail de la [[Mănăstirea Hurezi|Hurezi]] cunoscutul „diortositor” al cărților tipărite la [[Arhiepiscopia Râmnicului|Râmnic]] (cu aproximativ 15 manuscrise)<br />
* ieromonahii Chiril și Iachint de la [[Mănăstirea Cernica|Cernica]]<br />
* Acachie de la [[Mănăstirea Căldurășani|Căldărușani]]<br />
* monahul Teofil (cu 27 manuscrise) fără să știm din ce mănăstire era<br />
* ieromonahul Ioachim Bărbătescu de la [[Mănăstirea Bistrița (județul Vâlcea)|Bistrița]] (fost preotul Ioan din Bărbătești-Vâlcea)<br />
* arhimandritul Nicodim Grecianu care a tradus câteva lucrări moralizatoare din grecește în primii ani ai secolului al XIX-lea.<br />
<br />
==== Moldova ====<br />
Între copiștii moldoveni, o activitate rodnică au desfășurat<br />
* călugării Sava ieromonahul de la [[Mitropolia Moldovei și Bucovinei|Mitropolie]] (venit de la [[Mănăstirea Secu|Secu]]), care a copiat mai multe ''Letopisețe'' moldovenești în primele trei decenii ale secolului<br />
* Cosma de la [[Mănăstirea Neamț|Neamț]] (prima jumătate a secolului)<br />
* Teofan de la Secu<br />
* [[ieroschimonah]]ul Ioan de la [[Mănăstirea Râșca|Râșca]]<br />
* schimonahia Migdonia<br />
* schimonahia Singlitichia de la Agapia<br />
<br />
Toți către sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor. Tot în Moldova a activat arhimandritul ardelean Eustatie Popovici din Abrud, așezat în schiturile Brătești-Pașcani și Măgura Ocnei, unde a copiat aproape zece manuscrise liturgice sau teologice.<br />
<br />
==== Transilvania ====<br />
În vestul Transilvaniei, cel mai de seamă copist al vremii a fost moldoveanul Vasile Sturze. Aproximativ 30 de ani în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea și primele două ale celui următor Vasile Sturze a zăbovit în mai multe sate din județele Hunedoara, Arad și Timiș, dar mai mult în Bihor, copiind peste 20 de manuscrise românești, îndeosebi cărți de slujbă.<br />
<br />
O activitate tot așa de intensă au desfășurat și popa Flore, Pavel Muncăcianul, Ioan Muncăcianul, Gavriil din Maramureș, Alexandru Râmniceanul, Simion din Seghiște, Ioan din Hălmagiu ș.a. care au copiat mai multe manuscrise liturgice pentru parohiile bihorene, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.<br />
<br />
Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, consemnăm pe logofătul Matei Voileanu, așezat în schitul de la Drăguș-Făgăraș, apoi în două sate; un ieromonah Ambrozie de la schitul Bucium dascălii Toan Duma și nepotul său Radu Duma din Brașov, în a doua jumătate a secolului, care au copiat felurite manuscrise cu lucrări teologice, istorice și literare. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea, preotul Sava Popovici din Rășinari a copiat mai multe lucrări teologice și istorice, iar în 1792 a rostit o predică în care vorbea despre originea poporului român și continuitatea sa în Dacia. La aceștia se adaugă numeroși alți copiști proveniți din rândurile clerului rural.<br />
<br />
== Traducători ==<br />
=== Paisianismul ===<br />
{{Main|Paisie de la Neamț}}<br />
În cadrul „școlii” de traducători formați sub îndrumarea starețului [[Paisie de la Neamț|Paisie]] merită să fie reținute câteva nume.<br />
<br />
Ieromonahul Macarie (se pare un transilvănean), cu studii la Academia domnească din București, a însoțit pe Paisie la [[Muntele Athos|Athos]] și la [[Mănăstirea Dragomirna|Dragomirna]], iar după 1773 a trecut în slujba Mitropoliei din București ca „dascăl al Evangheliei”, probabil încredințat cu pregătirea candidaților la preoție și rostirea de predici.<br />
<br />
Pe lângă ''Omiliile'' Sfântului [[Macarie Egipteanul]], pe care le-a tipărit în 1775, au rămas de la el o serie de lucrări în manuscris, ca: ''Viețile sfinților'' după Sf. Dimitrie al Rostovului (se păstrează 6 volume), traduceri din [[Teodoret din Cir]] (comentarii la Epistolele pauline ș.a.), din Sf. [[Ioan Scărarul]], Vieți de sfinți și altele. A alcătuit și trei lucrări originale: o ''Gramatică românească'' (1772), un ''Lexicon slavo-român'' cu circa 20.000 de cuvinte și cu aproape 800 de foi (1778), o ''Bucoavnă'' sau ''Bucherniță'' (1779).<br />
<br />
Un alt călugăr paisian, ieromonahul Ilarion, un muntean cu studii la Academia domnească din București, a însoțit pe Paisie la Dragomirna, Secu și Neamț, mănăstiri în care a desfășurat o remarcabilă activitate ca traducător și „dascăl de limbă elinească”. A făcut traduceri din Sfinții Vasile cel Mare, [[Grigorie Teologul]], [[Maxim Mărturisitorul]], ava Thalasie și alții. Cea mai importantă este traducerea Hexaimeronului Sfântului Vasile cel Mare, însoțit de un lung comentariu original, cu peste 500 de note (peste 200 de pagini), pregătit pentru tipar. Acest comentariu cuprinde primul tratat de cosmografie în limba română.<br />
<br />
[[Ierodiacon]]ul Ștefan de la Neamț, alt [[ucenic]] al lui Paisie, a tradus ''Apologia'' Sfântului Dimitrie al Rostovului (Iași, 1803) și ''Viețile Sfinților'' (Neamț 1807-1815), în 12 volume, după același Dimitrie.<br />
<br />
=== Iluminismul ===<br />
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea printre personalitățile mișcării iluministe de la români se numără și câțiva [[ierarh]]i munteni și moldoveni. [[Chesarie al Râmnicului]], de pildă, cunoștea Enciclopedia franceză, inițiată și redactată de Diderot, iar Leon Gheucă, [[Iacob Stamati]] și Gherasim Clipa încurajau traducerea și difuzarea unor opere din literatura moral-filosofică iluministă, ori se numărau ei înșiși printre traducători.<br />
<br />
De pildă, la îndemnul lui Leon Gheucă s-au făcut traduceri din François Fénelon (Aventurile lui Telemac), din opera Teatrul politic al lui Ambrosius Marlianus, din Cugetările suedezului Gabriel Thureson Oxenstiern, Istoria etiopicească a lui Heliodor și altele.<br />
<br />
Episcopul [[Episcopia Hotinului|Amfilohie al Hotinului]] cunoștea cultura și arta italiană, a făcut călătorii la Roma se pare două, a tradus și prelucrat manuale școlare din italienește.<br />
<br />
În felul acesta, spiritul nou, iluminist, își făcea drum și în rândurile cărturarilor români de la sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui următor.<br />
<br />
Un reprezentat de seamă al iluminismului în Moldova a fost un arhimandrit cu numele Gherasim, care a tradus Istoria craiului Steziei Carol 12, a lui Voltaire, după textul ediției princeps din 1731. După o versiune greacă a tradus opera El criticón, roman cu caracter filosofic și moral-educativ al spaniolului Baltasar Graciany Morales; părți din traducere s-au tipărit la Iași, în 1794, sub titlul Critil și Andronius, iar restul a circulat în manuscris. Prin 1793 a făcut prima traducere românească (din limba franceză) a unui roman picaresc, Viața domnului Heruvim de la Ronda, apoi Bacalaureatul de Salamanca de francezul Alain René Lesage, iar prin 1795 a tradus Istoria Americii, în două volume, după lucrarea în 6 volume a francezului André d'Orville.<br />
<br />
=== Lazăr Leon Asachi ===<br />
<br />
În deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, arhimandritul Lazăr Leon Asachi, tatăl lui Gheorghe, marele cărturar de mai târziu, a făcut o serie de traduceri, îndeosebi din limba franceză rămase în manuscris: ''Jucăria norocului sau istorisirea pentru prințipul Menscicov'' (tipărită la Iași în 1816, după cartea lui P. J. B. Nougaret), ''Nopțile'', opera de căpetenie a poetului englez Edward Young sub titlul complet: ''Plângerea sau gândurile cele de noapte pentru viață, moarte și nemurire'', tradusă din rusește), ''Bordeiul indienesc'' al francezului Berdardin de Saint-Pierre, ''Logica'' abatelui francez Etienne Bonnot de Condillac, o traducere din Epictet („''Scriere pentru stoiceasca filosofie și pentru viața lui Epictit''”), ''Istoria Bisericii'', pentru seminarii, după Filaret Drozdov, mitropolitul Moscovei, o 'Tîlcuire a Sfintei Liturghii'', probabil tradusă din grecește, diferite povestiri - traduse sau prelucrate. La acestea se adaugă 48 de predici originale (la duminici, sărbători, înmormântări, ocazionale), care îl așează în rândul marilor cuvântători bisericești români.<br />
<br />
== Lucrări istorico-teologice ==<br />
=== Radu Tempea II ===<br />
În Transilvania au activat câțiva preoți cărturari, ale căror lucrări au rămas în manuscris. De pildă, preotul Radu Tempea II din Brașov (1691-1742), al doilea din cei șase preoți cu același nume de la biserica Sfântul Nicolae din Schei, a alcătuit Istoria sfintei biserici a Scheilor Brașovului, cu date din viața comunității românești de aici între anii 1484-1742. <br />
<br />
Vorbește despre 44 de preoți de la această biserică, de zidirea și refacerile ei, de numeroasele danii primite din partea domnilor de peste munți, despre [[Nașterea uniației în Transilvania|dezbinarea din 1701]], despre luptele brașovenilor pentru apărarea dreptei credințe. Își întemeiază expunerea nu numai pe tradiția locală, ci și pe documentele istorice păstrate în arhiva bisericii, încât lucrarea sa face trecerea de la cronică la istoria propriu-zisă.<br />
<br />
=== Alți scriitori transilvăneni ===<br />
<br />
Un călugăr de la [[mănăstirea Prislop]], ieromonahul Efrem, a alcătuit o cronică rimată sub titlul ''Plîngerea sfintei mănăstiri a Silvașulul'' (Prislopului), scrisă în urma distrugerii mănăstirii din ordinul generalului Bukow. Probabil a fost scrisă unde se va fi refugiat autorul - la Râmnic.<br />
<br />
În Banat, protopopul Mehadiei Nicolae Stoica de Hațeg (1751-1833) a scris mai multe manuale didactice, cronici (în [[limba română|limbile română]], germană și sârbă), între care și Cronica Banatului, rămase în manuscris.<br />
<br />
=== Vartolomei Măzăreanu ===<br />
<br />
Alte lucrări istorico-teologice, rămase inedite, au fost scrise în Moldova și Țara Românească. <br />
<br />
Astfel, arhimandritul Vartolomei Măzăreanu de la Putna (c. 1720-c. 1780), bun cunoscător al limbii ruse (și desigur al celei slavone), a lăsat numeroase traduceri, dar și lucrări originale, cu care a îmbogățit literatura noastră teologică și istorică. Dintre traducerile sale din rusește amintim: ''Apaftegmata adecă cuvinte filosofești, Proloagele'' (viețile sfinților), pe lunile septembrie-mai, ''Leastvița Sfântului Ioan „Scărieșul”'', ''Învățătura prea cuviosului părintelui nostru Dorotei'', ''Învățătura dulce sau livada înflorită'', ''Viața prea cuviosului Macarie Egipteanul'', ''Catehisis în scurt pentru învățătura copiilor celor mici'' după mitropolitul Platon, slujbe și vieți de sfinți, cuvântări etc.<br />
<br />
A tradus și câteva lucrări profane, între care: ''Ithica ieropolitica'', ''Fabulele lui Esop'', un ''Letopiset de la zidirea lumii'', un ''Calendar mare pe 112 ani'' etc. <br />
<br />
La acestea se adaugă lucrările originale, de istorie, și anume: ''Istoria pentru sfânta mănăstire Putna'', ''Domnia lui Ștefan voevod cel Viteaz ctitorul sfintei mănăstiri Voronețului și a altor multe mănăstiri și biserici'', ''Arătare pentru Ștefan Tomșa vodă, ctitorul sfintei mănăstiri Solca'', ''Letopisețul Țării Moldovei'' (compilație după Grigore Ureche, Miron și Nicolae Costin, Ion Neculce), ''Condici de documente'' ale mănăstirilor Putna, Solca, [[Mănăstirea Voroneț|Voroneț]], [[Mănăstirea Humor|Humor]] ș.a.<br />
<br />
Înseamnă că arhimandritul Vartolomei Mazăreanu a fost o figură reprezentativă a monahismului românesc, care a adus un aport prețios la îmbogățirea literaturii românești teologice și istorice cu felurite traduceri și lucrări originale.<br />
<br />
Arhimandritul Vartolomei, ca și mitropolitul [[Iacob Putneanul]], au fost promotorii unui adevărat curent cultural în mănăstirea Putna, vădit prin mulțimea traducerilor făcute în acest timp. Între traducătorii și copiștii de acum se numără: Evloghie monahul, „dascălul slovenesc”, care a tradus ''Viețile Sfinților'', ieroschimonahul Natan și alții.<br />
<br />
=== Dionisie Eclesiarhul ===<br />
<br />
În Țara Românească, a desfășurat o activitate asemănătoare, la Râmnic, București și Craiova, Dionisie Eclesiarhul (c. 1750-1820), apreciat caligraf, traducător și cronicar. A tradus din slavonește și a transcris mii de documente, în 25 de „condici”, între care ale Episcopiei Râmnicului (3 vol.), Mitropoliei din București (2 vol.), Mitropoliei din Târgoviște (2 vol.), ale unor mănăstiri din Oltenia. A alcătuit peste 20 de „pomelnice ctitoricești” ale unor mănăstiri, schituri și biserici de mir din Oltenia, cu interesante date istorice. Opera sa principală cu caracter istoric și memorialistic este ''Cronograful'' Țării Românești, pentru perioada 1764-1815, scris în ultimii ani ai vieții.<br />
<br />
=== Naum Râmniceanu ===<br />
<br />
O mențiune specială trebuie făcută asupra [[protosinghel]]ului Naum Râmniceanu (1764-1838), de la care au rămas mai multe manuscrise în grecește și românește cu lucrări teologice, istorice și literare, fie originale, fie traduse sau prelucrate. Între ele pot fio amintite: un ''Poemation'', în versuri grecești, despre originea românilor, un ''Cronograf'' grecesc în proză despre evenimentele petrecute în Țara Românească între anii 1768-1810, ''Istoricul Zaverei în Valahia'', în grecește și ''Adunarea hronologiei domnilor țării noastre'', cu un lung cuvânt înainte, în care vorbește despre originea romană a românilor și despre continuitatea românilor în Dacia.<br />
<br />
A tradus în românește ''Istoria bisericească'' a mitropolitului Meletie al Alenei. A copiat, de asemenea, câteva manuscrise de lucrări teologice.<br />
<br />
== Lucrări teologice tipărite ==<br />
=== Situația generală ===<br />
După perioada de maximă activitate tipografică din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în cursul [[epoca fanariotă|epocii fanariote]] merită să rețină atenția doar tipografiile de la București și Râmnic, care au funcționat fără întrerupere și au desfășurat o activitate apreciabilă.<br />
<br />
Tipografiile de la Buzău, Iași, cele nou-înființate la Rădăuți și cea particulară a lui Duca Sotiriovici, iar mai târziu a lui Mihai Strilbițchi de la Iași, au funcționat pentru perioade scurte de timp, tipărind un număr redus de cărți.<br />
<br />
În Transilvania, Biserica Ortodoxă nu mai avea nicio tipografie. Cărțile de slujbă ortodoxă au apărut în tipografia lui Laurențiu Kurzbök și a lui Ștefan Novacovici din Viena, în cea „crăiască” din Buda, în a lui Petru și Ioan Barth din Sibiu. Greco-catolicii și-au înființat o tipografie la Blaj, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, care a funcționat fără întrerupere aproape două veacuri.<br />
<br />
=== Țara Românească ===<br />
Numărul lucrărilor teologice - originale sau traduse - a fost destul de redus, accentul punându-se pe cărțile de slujbă bisericească în românește (sunt vrednice de amintit, în această privință, strădaniile episcopilor de Râmnic, îndeosebi ale lui [[Chesarie al Râmnicului|Chesarie]] și [[Filaret al Râmnicului|Filaret]]).<br />
<br />
S-au tipărit câteva traduceri din Sfinții Părinți și scriitori post-patristici: ''Intrebările bogoslovești'' ale Sf. [[Atanasie cel Mare]] (București, 1741), ''Mărgaritarele'' Sf. [Ioan Gură de Aur]] (București, 1746, după trad. din 1691 a lui Radu și Șerban Greceanu), ''Voroavă de întrebări și răspunsuri'' a Sf. [[Simeon al Tesalonicului]] (București, 1765), ''Omiliile'' Sf. Macarie Egipteanul (București, 1775), traduse de ieromonahui Macarie, ''Cuvintele'' Cuviosului Dorotei (Râmnic, 1784), ''Cuvintele'' Sf. [[Teodor Studitul]] (Râmnic, 1784), amândouă după traduceri mai vechi, „îndreptate” de episcopul [[Filaret al Râmnicului]] ș.a.<br />
<br />
Din teologii greci moderni s-au tradus ''Cazaniile'' lui Ilie Miniat (București, 1742), iar la începutul secolului XIX traduceri după ''Chiriacodromionul'' arhiepiscopului Nichifor Theotochis. De altfel, în prima jumătate a secolului XIX, traducerile din grecește din literatura patristică, postpatristică și modernă au cunoscut un avânt deosebit, datorită strădaniilor mitropoliților [[Veniamin Costachi]] al Moldovei și [[Grigorie Dascălul]] al Țării Românești. <br />
<br />
=== Moldova ===<br />
În Moldova s-au tradus câteva lucrări teologice din rusește: ''Învățătura creștinească a lui Platon al Moscovei'' (Iași, 1790, românește și rusește), ''Gramatica theologhicească'' a aceluiași mitropolit, prelucrata de episcopul Amfilohie Hotiniul (Iași, 1795), sub formă de intrebări și răspunsuri și cu impărțirea obișnuită, după cele trei virtuți teologice, Apologia (Iași, 1803) și ''Viețile Sfintilor'' (12 vol. Neamț 1807-1815), amândouă traduse de un ierodiacon Stefan, după Sfântul Dimitrie al Rostovului ș.a.<br />
<br />
În mai multe rânduri s-a retipărit [[Cazania lui Varlaam|Cazania]], având la bază ediția [[Varlaam al Moldovei|mitropolitului Varlaam]] din 1643, la București (1732 sub titlul de Chiriacodromion 1765 și 1768) si Râmnic (1748 și 1792). S-au retipărit, de asemenea, [[Mărturisirea Ortodoxă (1642)|''Mărturisirea ortodoxă'' a lui Petru Movilä]] (București, 1745) și mai multe cărți cu un conținut moralizator (de la Iacob Putneanul si alții).<br />
<br />
=== Transilvania ===<br />
<br />
În Transilvania și Banat consemnăm următoarele cărți: ''Prea scurtă arătare pentru Dumnezeu...'' a lui Teofan Procopovici, după o versiune sârbă (Viena, 1784) si ''Învățături creștinești'' (Viena, 1785), tradusă din grecește, amândouă tipărite „cu osîrdia și cheltuiala” preotului ortodox Constantin Șuboni din Timișoara. ''Preoția sau îndreptarea preoților'', tălmăcită din „limba slovenească” și greacă de dascălul Radu Duma din Brașov (Sibiu, ed. II, 1789), ''Desvoaltele si tâlcuitele Evanghelii a duminicilor, a sărbătorilor și a oarescárora zile, spre trebuința cateheților și a dascălilor neuniți'' (Sibiu, 1790) și ''Sinopsis adecă cuprindere în scurt a Bibliei'' (Sibiu, 1791), amândouă de Dimitrie Eustatievici, directorul școlilor ortodoxe românești din Transilvania (fiul preotului Eustatie Grid din Brașov), ''Adunarea Cazaniilor'' (3 volume, Viena, 1793), ''Alfavita sufletească'' (Sibiu, 1803) ș.a.<br />
<br />
Dintre cărturarii mireni care au scris lucrări teologice pomenim pe medicul oculist Ioan Piuariu Molnar (1749-1815), fiul cunoscutului apărător al Ortodoxiei, protopopul Ioan Piuariu din Sadu, autorul primului manual de Omiletică în românește, tipărit sub titlul: ''Retorică adecă învățătura și întocmirea frumoasei cuvântări'' (Buda, 1798). Doctorul Piuariu a ajutat pe episcopul Iosif al Argeșului să retipărească [[Mineiele de la Râmnic]] la Buda, în 1804 1805, în două serii, una pentru Tara Românească, alta pentru Transilvania și Banat.<br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Literatură creștină]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Episcopia_VaduluiEpiscopia Vadului2024-03-09T20:38:32Z<p>RappY: Adăugare „A se vedea și”</p>
<hr />
<div>'''Episcopia Vadului''' a fost întemeiată de [[Ștefan cel Mare]] și considerată mult timp ca o [[eparhie]] moldovenească, întrucât jurisdicția [[vlădică|vlădicilor]] de aici se întindea peste feudele pe care le-au avut domnitorii moldoveni în Transilvania, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Ulterior, episcopilor de aici li s-a acordat jurisdicție și peste alte comitate din nordul Transilvaniei.<br />
<br />
Primii episcopi ai Vadului erau numiți de domnii din Moldova. După pierderea feudelor respective, ei erau numiți de principii Transilvaniei, probabil tot la recomandarea domnilor moldoveni. Era firesc ca și [[hirotonie|hirotonia]] episcopilor de Vad să o fi săvârșit [[Listă a mitropoliților Moldovei|mitropoliții Moldovei]], la Suceava, asistați de sufraganii lor de la [[Arhiepiscopia Romanului și Bacăului|Roman]] și [[Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților|Rădăuți]].<br />
<br />
Ca și [[mitropolit|mitropoliții]] de la Geoagiu-Alba Iulia, episcopii de la Vad au avut de înfruntat încercările principilor calviniști ai Transilvaniei de a răspândi noua confesiune printre credincioșii români.<br />
<br />
== Introducere ==<br />
=== Context istoric ===<br />
Prin 1489, [[Ștefan cel Mare]] a primit din partea lui Matei Corvin, regele Ungariei (1458-1490), cetatea Ciceului, așezată pe Someșul Mare (nu departe de orașul Dej), și Cetatea de Baltă, pe Târnava Mică (între orașele Târnăveni și Blaj de astăzi), cu toate satele din jurul lor.<br />
<br />
Era ca o compensație pentru pierderea Chiliei și a Cetății Albe, cucerite de turci în 1484. Ciceul avea un domeniu de 60 de sate, care se întindeau pe valea Someșului ajungând, în nord, până în părțile Lăpușului, iar spre apus până în părțile Chioarului. Cetatea de Baltă avea opt sate. Stăpânirea asupra acestor domenii i-a fost recunoscută lui Ștefan și de noul rege al Ungariei, Vladislav II (1492-1516).<br />
<br />
În 1529, [[Petru Rareș]] a dat ajutor militar lui Ioan Zápolya împotriva lui Ferdinand de Habsburg, în lupta lor pentru coroana Ungariei. În schimbul acestei intervenții, Zápolya a confirmat domnului moldovean stăpânirea asupra Ciceului și a Cetății de Baltă, dăruindu-i și alte două orașe: Bistrița, cu peste 50 de sate, și Rodna, cu 23 de sate, precum și cetatea Ungurașul, cu 34 de sate.<br />
<br />
În anii următori, Petru Rareș a pierdut Ungurașul, iar celelalte posesiuni au fost pierdute după moartea sa. Prin 1558, Alexandru Lăpușneanu a intrat din nou în stăpânirea Ciceului și a Cetății de Baltă, dar pentru scurt timp.<br />
<br />
=== Întemeierea episcopiei ===<br />
Stăpânirea acestor domenii de către domnii Moldovei a avut o mare însemnătate asupra vieții bisericești a românilor din satele aparținătoare orașelor și cetăților amintite. Se pare că în satul Vad - situat pe malul stâng al Someșului, foarte aproape de cetatea Ciceu, ambele în apropiere de orașul Dej - exista o mănăstire ortodoxă încă de prin secolul al XIV-lea (în ungurește Vadul se numea Rew Kolostor = Vad mănăstire).<br />
<br />
Cei mai mulți cercetători consideră pe Ștefan cel Mare drept ctitor al unei biserici la Vad, existentă și azi, cu un plan asemănător bisericilor ridicate în Moldova în ultimii ani dai domniei lui (câțiva cercetători o socotesc, însă, o ctitorie a lui Petru Rareș). Zidirea bisericii s-a făcut desigur după ce Ștefan cel Mare a ajuns uns în stăpânirea feudelor amintite.<br />
<br />
Conform Pr. [[Mircea Păcurariu]], tot Ștefan cel Mare, în înțelegere cu mitropolitul său Gheorghe și cu episcopii de la Roman și Rădăuți, a așezat în mănăstirea de la Vad un episcop ortodox, căci el avea nevoie, în expedițiile sale din Transilvania, nu numai de un sprijin militar-politic, ci și de unul bisericesc.<br />
<br />
Există și o mărturie istorică oarecum indirectă din care rezultă că întemeietorul Episcopiei este Ștefan cel Mare. Într-o conscripție a domeniului Ciceu, din anul 1553, se arăta că Episcopia avea două moșii, Vadul și Slatina, pe care domnii moldoveni le dăruiseră din vechime, pe lângă alte două dăruite de Petru Rareș: Bogata de Sus și Bogata de Jos, în apropiere de Vad. Probabil tot acest domn i-a dăruit satele Soareș și Lunca în feuda Unguraș. Înseamnă că primele două i-au fost dăruite de un domn anterior, care este socotit a fi Ștefan cel Mare. Jurisdicția Episcopiei se întindea peste satele românești din feudele amintite mai sus. Excepție făceau cele opt sate aparținătoare Cetății de Baltă, mult îndepărtate de Vad, care aparțineau Mitropoliei de Feleac-Geoagiu-Alba Iulia.<br />
<br />
== Primii episcopi cunoscuți ==<br />
=== Ioan ===<br />
Știri despre primii episcopi ai Vadului nu avem.<br />
<br />
În 1523, [[preot|preoții]] Matei, Șandru (Alexandru) și Petru, împreună cu cnejii de pe valea Rodnei au cerut magistratului Bistriței să le permită să ridice o [[mănăstire]], în locul alteia mai vechi. La [[23 septembrie]] 1523, Sfatul orășenesc le-a îngăduit să-și ridice mănăstirea pe râul Birchiș, între satele Hordou (azi Coșbuc) și Telciu. Peste zece ani, la [[14 februarie]] 1533, într-un act „de protecție”, dat de magistratul Bistriței, prin care se confirmau acelei mănăstiri anumite proprietăți (o moară, păduri, terenuri despădurite), era pomenit și episcopul Layr Iowan, adică ''Ioan'' (probabil Layr este o transcriere greșită a grecescului Kir = domn). Astfel, Ioan este socotit ca primul episcop de Vad cunoscut cu numele, cu rezerve.<br />
<br />
=== Anastasie ===<br />
În 1529, este amintit un episcop cu numele ''Anastasie''. Acesta era moldovean și unul din oamenii de încredere ai lui [[Petru Rareș]]. În octombrie 1529, Anastasie conducea oștile lui Rareș împotriva bistrițenilor, iar la [[11 octombrie]] semna cu ei un armistițiu (împreună cu pârcălabul Simion Dracșin din Ciceu și vistiernicul Tomșa).<br />
<br />
În 1531, vlădica Anastasie dăruia bisericii episcopale de la Vad o icoană a [[Nicolae al Mirelor|Sfântului Nicolae]], ferecată în argint aurit (azi în Muzeul de Artă al României), cu o inscripție în slavonă: „Ruga robului lui Dumnezeu, episcopului Anastasie din Vadul ungurean, a ferecat această icoană în anul 7039 (= 1531), luna mai 15”.<br />
<br />
În 1538, vlădica Anastasie complota împotriva lui Petru Rareș, refugiat atunci în cetatea Ciceu, pentru a fi dat în mâna lui Ștefan Lăcustă, care-i ocupase scaunul domnesc (1538-1540). Despre acest complot al episcopului Anastasie, alături de dușmanii lui Petru Rareș, amintește și Grigore Ureche în Letopisețul său, arătând că după descoperirea lui, „silit-au cu meșteșug de i-au scos din cetate și au gonit Pătru Vodă”.<br />
<br />
Anastasie s-a retras în Moldova, așezându-se la [[mănăstirea Putna]], unde se pare că își avea metania. Acum a făcut acestei mănăstiri două danii, de câte 100 de galbeni, pentru a i se face două pomeniri pe an. Probabil și-a reluat scaunul în 1541, când a revenit la domnie Petru Rareș, care iertase pe toți boierii trădători, căci abia peste câțiva ani întâlnim un nou episcop de Vad.<br />
<br />
=== Tarasie ===<br />
<br />
La 19 iulie 1546, Petru Rareș informa pe bistrițeni că „am ales pe acest episcop al nostru cu numele ''Tarasie'' la Episcopia de Vad”, cerând să-i acorde jurisdicție peste preoții și credincioșii de aici, cum a avut și „episcopul dinainte”. Deci eparhia Vadului era considerată ca aparținând Moldovei, jurisdicția ei întinzându-se peste satele care făceau parte din feudele lui Petru Rareș.<br />
<br />
=== Gheorghe ===<br />
Tarasie a păstorit mai puțin de 4 ani, căci la [[5 ianuarie]] 1550, Iliaș Vodă, fiul turcit al lui Petru Rareș, scria bistrițenilor că a trimis un nou episcop la Vad, pe ''Gheorghe'', rugându-i să-i dea scrisori către [[laicat|credincioșii ortodocși]] din părțile Bistriței ca să-i acorde veniturile episcopești și să-l asculte. Probabil este fostul [[egumen]] Gheorghe de la Putna, pomenit într-un hrisov din [[11 aprilie]] 1546.<br />
<br />
În anii 1551-1556 Transilvania a ajuns în stăpânirea lui Ferdinand de Habsburg (principele Ioan Sigismund și mama sa Isabella Zápolya primind, în schimb, domeniile Oppeln și Ratiborn). Îndată după aceasta, noii stăpâni ai Transilvaniei au făcut o conscriere a tuturor proprietăților, în vederea stabilirii impozitelor. Astfel, în 1553 s-a făcut și conscrierea feudelor moldovene, trecute acum în stăpânirea Habsburgilor.<br />
<br />
Episcopia Vadului stăpânea încă cele șase sate menționate mai sus și o moară. Deși era înființată de domnii moldoveni, austriecii au menținut Episcopia Vadului, rupându-se însă, pentru un timp, legăturile ei cu Moldova. N-ar fi exclus ca episcopul Gheorghe să se fi retras îndată după aceasta în Moldova, unde, probabil, a ajuns episcop de Rădăuți, pe la sfârșitul anului 1552 sau începutul lui 1553.<br />
<br />
=== Marcu ===<br />
<br />
În 1556, Dieta Transilvaniei, întrunită în Sebeș (jud. Alba), a chemat pe Ioan Sigismund Zápolya și pe mama sa Isabella. Tot atuncei au trimis oștile în Transilvania, pentru a-i sprijini la ocuparea tronului, domnii celor două țări românești: Alexandru Lăpușneanu al Moldovei și Petru Rareș al Țării Românești. Probabil la rugămintea lui Lăpușneanu, Petru Petrovici, consilierul principelui Ioan Sigismund, a numit ca episcop de Vad pe ''Marcu'', numire confirmată la [[9 aprilie]] 1557 și de principesa Isabella Zápolya.<br />
<br />
Din actul de confirmare se află că numirea lui Marcu a întâmpinat opoziție în eparhie, fapt pentru care Isabella poruncea tuturor dregătorilor și nobililor să recunoască numirea, iar preoților, [[călugăr]]ilor, cnejilor și credincioșilor români din eparhie, să asculte de noul episcop și să-i dea, potrivit vechiului obicei, veniturile care i se cuveneau.<br />
<br />
=== Spiridon ===<br />
Până în prezent toți cercetătorii au socotit că fostul mitropolit din Alba Iulia, Eftimie, după ce s-a retras din scaun (înainte de [[6 iunie]] 1574), ar fi fost numit episcop de Vad. Cercetătorii respectivi se bazau pe faptul că în 1585 episcopului de Vad i s-a acordat jurisdicție peste câteva comitate care au aparținut înainte lui Eftimie.<br />
<br />
Conform Pr. Mircea Păcurariu, Eftimie trebuie considerat mitropolit peste întreg Ardealul, după cum reiese chiar din actul lui de numire, deci și peste comitatele care până la el aparțineau eparhiei Vadului. După retragerea sa din scaun, a fost numit ca mitropolit în Alba Iulia Hristofor ([[6 iunie]] 1574), iar comitatele din nordul Transilvaniei, deci cele aparținând Vadului, au fost puse, prin 1576, sub ascultarea unui episcop cu numele ''Spiridon''. Aceste comitate erau: Turda, Cluj, Dobica, Solnocul dinlăuntru (interior), la care au fost adăugate și Solnocul de mijloc și Crasna. Numirea lui Spiridon și peste ultimele două comitate își are explicația în prevederile tratatului de pace de la Speyer din 1570, dintre împăratul Maximilian de Habsburg și principele Ioan Sigismund, când au fost cedate Transilvaniei comitatele știute.<br />
<br />
=== Ioan ===<br />
<br />
El a păstorit timp mai îndelungat, căci abia în ultimii ani ai secolului al XVI-lea, este întâlnit un nou episcop de Vad, pe ''Ioan'' de la mănăstirea Cerna, din zona Hațeg-Hunedoara. Mult timp a fost cunoscut în istoriografia românească sub numele greșit de Ioan Cernea.<br />
<br />
Se crede că acesta a murit într-o luptă la Satu Mare, la [[14 ianuarie]] 1605, căci cronicarul maghiar Szamosközy István (c. 1565-1612) scria: „În cetate era și un episcop român, de curajul căruia se minunau toți. Acesta se lupta cu un paloș mare nemțesc, de ridicat cu două mâini, și în locul unde lovea, mulți cădeau de mâna lui și unde lovea, nu lovea în zadar. În cele din urmă, a fost împușcat tocmai prin mijloc și a murit. Acest episcop - mic de statură și cu plete lungi - a fost și aici în Cluj, la Basta purta toiag suflat cu argint”.<br />
<br />
La [[23 septembrie]] 1605 principele Ștefan Bocskay (1604-1606) întărea din nou pe episcopul Spiridon, acordându-i jurisdicția peste comitatele Turda, Cluj, Dobica, Solnocul dinlăuntru, Solnocul de mijloc și Crasna, dar și dreptul de „superintendent suprem”, peste toate bisericile românești din Transilvania și „părțile ungurești”.<br />
<br />
Fiind mai în vârstă, principele Transilvaniei îi va fi acordat lui întruchiparea „onorifică între cei doi vlădici ortodocși ai Transilvaniei”. În orice caz, la [[29 aprilie]] 1608, noul principe Gabriel Bathory (1608-1613), probabil la sesizarea mitropolitului Teoctist din Alba Iulia, a limitat drepturile de jurisdicție ale lui Spiridon la comitatele care aparțineau, în mod obișnuit, Vadului, la care a adăugat și Maramureșul. El se intitula însă și de-acum înainte: vlădica Spiridon de Ardeal și Maramureș și celelalte părți din țara ungurească. S-a retras în Moldova, prin 1614.<br />
<br />
=== Teofil===<br />
<br />
La 21 februarie 1615, principele Gabriel Bethlen (1613-1629) a numit ca episcop la Vad pe ''Teofil'', din [[mănăstirea Prislop]]. Jurisdicția lui se întindea peste comitatele Turda, Cluj, Dobica, Solnocul dinlăuntru, Solnocul de mijloc, Crasna și Maramureș, la care se adăugau acum Bihorul și districtele Bistrița și Gurghiu.<br />
<br />
=== Augustin ===<br />
<br />
Urmașul său pare să fi fost ''Augustin,'' probabil un moldovean. Deducem acest lucru din faptul că într-un act de numire al unui episcop roman păstrat numai fragmentar, fără dată și fără să se poată vedea numele celui numit, se arată că episcopul Augustin părăsise mănăstirea Vad, precum și bisericile românești din comitatele peste care a avut jurisdicție și s-a retras în Moldova.<br />
<br />
=== Dosoftei ===<br />
<br />
N-ar fi exclus ca episcopul nou-numit să fi fost moldoveanul ''Dosoftei'', care între anii 1624-1627 a ajuns mitropolit în Alba Iulia. Această presupunere este bazată pe însemnarea de pe un [[Tetraevanghel]] slavon în manuscris din anul 1622, cu următorul cuprins: „eu vlădica Dosoftei ce am fost în Roman și Huși... așijderea vladică în Ardeal și în Maramureș...”.<br />
<br />
=== Eftimie ===<br />
<br />
La [[1 iunie]] 1623, principele Gabriel Bethlen întărea numirea lui Eftimie ca episcop de Vad - făcută de fratele său Ștefan Bethlen - cu jurisdicție peste comitatele avute de Augustin, la care se mai adăugau Sătmarul și districtele Bistrița și Gurghiu.<br />
<br />
Cu acest Eftimie se încheie șirul episcopilor de Vad. Mitropolitul Dosoftei din Alba Iulia trimitea - prin anii 1624-1627 - un preot în părțile Bistriței să adune restanțele „osfeștaniilor și gloabelor” rămase „de la vlădica Eftimie încoace”. La [[4 decembrie]] 1628, mitropolitul Genadie II din Alba Iulia se intitula „arhiepiscop în scaunul Bălgradului și al Vadulul si al Oradiei și a Satmarului și a toata tara Ardealului și celelalte”.<br />
<br />
== După desființare ==<br />
=== Motivația desființării ===<br />
Se pare că după [[moarte]]a, retragerea în Moldova sau înlăturarea din [[scaun]] a lui Eftimie, principele calvin Gabriel Bethlen n-a completat scaunul vladicesc vacant de la Vad. Poate că vlădicii veniți din prea ortodoxa Moldovă erau o piedică în calea acțiunii prozelitiste calvine patronate de principele Bethlen. Prin contopirea scaunelor vlădicești, de la Alba Iulia si Vad, era firesc să scadă și rezistența ortodoxă în fața acelui prozelitism.<br />
<br />
=== Încercări de ocupare a scaunului ===<br />
<br />
Cu toate că de-acum înainte nu mai sunt știri despre Episcopia Vadului, totuși se pare că s-au făcut încercări pentru ocuparea fostului scaun vlădicesc. Astfel, prin 1631 se găsea în satul Budisor (azi Buduș) în părțile Bistriței, un episcop cu numele Benedict. La [[4 mai]] 1631 el trimitea de aici pe diacul său Teodor la mănăstirea Sucevița, „pentru oarecari treburi sufletești”. Probabil a fost hirotonit în Moldova, anume pentru scaunul de Vad, pe care credem că nici nu l-a putut ocupa. Pe la sfârșitul anului 1633, până la începutul celui următor, a condus provizoriu Episcopia Romanului, apoi s-a retras la [[mănăstirea Sucevița]].<br />
<br />
=== Episcopul de Maramureș ===<br />
<br />
Probabil Savu (Sava), socotit de cercetători ca episcop al Maramureșului între anii 1650-1651, și-a avut reședința în mănăstirea din Vad, căci din diploma de numire dată de principele Gheorghe Rákóczy II (1648-1660) la 12 aprilie 1650, rezultă că jurisdicția lui se intindea peste comitatele: Solnocul dinlăuntru, Solnocul de Mijloc, Sătmar, districtul Chioar și Maramureș, deci ținuturi care altădată făceau parte din eparhia Vadului. <br />
<br />
Lui Sava, principele i-a fixat un program de lucru calvinizant, în 7 puncte, fiind pus sub ascultarea superintendentului calvin, dar și a mitropolitului ortodox din Alba Iulia. Presupunem că numirea lui a fost determinată de trecerea unor episcopi ruteni de la Muncaci la unirea cu Biserica Romei. Pentru a împiedica răspândirea uniației în părțile de nord ale Transilvaniei și în Maramureș, principele calvin a considerat necesară numirea unui nou episcop ortodox, peste fostele teritorii aparținătoare Episcopiei de Vad. Probabil din pricina nerespectării celor șapte condiții calvinești, vladica Sava a ajuns la neînțelegeri cu Rákóczy, care, la [[17 iunie]] 1651, înștiința pe bistrițeni că Sava a trecut pe căi lăturalnice, în Moldova.<br />
<br />
==Surse==<br />
*[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.<br />
<br />
== A se vedea și ==<br />
* [[Listă a eparhiilor românești dispărute]]<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Eparhii]]<br />
[[Categorie:Eparhii românești]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Iustiniana_PrimaIustiniana Prima2024-03-09T18:46:52Z<p>RappY: Adăugare „A se vedea și”</p>
<hr />
<div>[[Imagine:Iustiniana prima.png|right|thumb|<center>Iustiniana Prima (Serbia)</center>]]'''Iustiniana Prima''' a fost o [[arhiepiscopie]] autocefală înființată de [[Iustinian I]] în 535 și desființată oficial în 731. [[scaun|Scaunul episcopal]] a fost în apropiere de Niș (Serbia), având jurisdicție asupra mai multor [[eparhie|eparhii]] vecine din provincia romană Iliric (Illyricum). Deși Roma a ridicat pretenții asupra acestei regiuni, arhiepiscopia și-a menținut [[autocefalie|autocefalia]] până ce eparhiile sale au intrat sub controlul [[Patriarhia Ecumenică|Constantinopolului]] după desființare.<br />
<br />
Mărturiile arheologice dezvăluie că unele episcopii din această jurisdicție au trimis episcopi ([[horepiscop]]i) și pe pământurile nord dunărene, pe teritoriul României de azi. <br />
<br />
== Înființare ==<br />
În perioada de relativă pace religioasă inaugurată de împăratul [[Iustinian I|Iustinian]], a avut loc un fapt de seamă în legătură directă cu viața creștină din prefectura Illyricului.<br />
<br />
Este vorba de reorganizarea bisericească a acestei prefecturi, făcută din inițiativa sau, mai corect spus, din ambiția împăratului, care voia să ridice la o faimă deosebită satul său natal, Tauresium, pe locul căruia a ridicat un oraș, numit Iustiniana Prima. Prin ''Novela XI'' din [[14 aprilie]] 535, împăratul dispunea să se înființeze o Arhiepiscopie autocefală în acest nou oraș, unde era de acum și reședința prefecturii Illyricului.<br />
<br />
Până atunci, reședința prefecturii fusese la Tesalonic, mutată aici de la Sirmium, din cauza năvălirii hunilor. În urma acestei mutări, episcopul din Tesalonic a dobândit anumite prerogative asupra celorlalți episcopi din Illyricum, devenind arhiepiscop („nu prin stăpânirea proprie, ci la umbra conducerii politice, s-a învrednicit de anumite privilegii”, se arăta în Novela XI).<br />
<br />
Peste zece ani, Iustinian a reluat dispozițiile cu privire la Arhiepiscopia Iustiniana Prima, în partea întâi din ''Novela CXXXI'', dată la [[18 martie]] 545, redactată însă foarte pe scurt.<br />
<br />
== Localizarea arhiepiscopiei ==<br />
O primă problemă care trebuie lămurită în legătură cu noua Arhiepiscopie este aceea a locului în care a fost situată, căci până în prezent n-a fost soluționată în chip satisfăcător, din cauza lipsei de informații exacte în izvoarele epocii respective.<br />
<br />
Istoricul contemporan Procopius din Cezareea scria că satul în care s-a născut Iustinian se numea Tavrision (Tauresium) și că era situat în apropiere de Bederiana (Vederiana), unde s-a născut unchiul său Iustin, în provincia Dardania.<br />
<br />
Pentru a perpetua amintirea locului său natal, Iustinian a ridicat, în apropiere de Tauresium, un oraș nou, caruia i-a dat numele de Iustiniana Prima (Πρώτη Ιουστινιάνη). Unii cercetători au socotit că s-a ridicat pe locul localităților Tauresium sau Bederiana, alții au identificat-o cu orașul Scupi, actualul Scopje, alții cu vechiul Lychnidus, devenit mai târziu Ahrida sau Ohrida, in provincia Epirus Nova.<br />
<br />
Arheologii iugoslavi au ajuns la concluzia că Iustiniana Prima (implicit și fostul Tauresium) se găsea pe locul actualului Tsaricin Grad, situat la circa 40 km sud-vest de Naisus (azi Niș, în Serbia). De fapt, Ioan din Antiohia scria că Bederiana era în apropiere de Naisus. Aceasta este, și după părerea Pr. [[Mircea Păcurariu]], ipoteza cea mai acceptabilă. În felul acesta, Iustiniana Prima apare situată mult mai aproape de Dunăre decât se credea înainte.<br />
<br />
== Jurisdicția Arhiepiscopiei ==<br />
=== Componența ===<br />
Jurisdicția Arhiepiscopiei Iustiniana Prima se desprinde din însuși textul Novelei XI. Ea se întindea peste mitropoliile și episcopiile din următoarele provincii ale prefecturii Illyricului: Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior (Prima), Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda (Salutaris) și o parte din Pannonia Inferior (Secunda), în care se afla cetatea Baciana (Bassiana?). Provinciile Moesia Inferior și [[Sciția Mică|Scythia Minor]], neamintite în Novelă, rămâneau pe mai departe sub jurisdicția patriarhului de Constantinopol.<br />
<br />
Până la data înființării Iustinianei Prima, cele aproximativ 25 de eparhii (mitropolii și episcopii), intrate în componența ei, se găseau sub jurisdicția arhiepiscopului din Tesalonic. De acum înainte, acesta urma să aibă jurisdicție numai asupra provinciilor din dieceza Macedonia (cele două Epire, Thesalia, Ahaia, Creta), care erau de limbă greacă.<br />
<br />
=== Populația ===<br />
<br />
Trebuie remarcat faptul că toate provinciile care intrau în componența noii Arhiepiscopii aveau o populație romană sau romanizată („partea latină și dunăreană a Illyricului oriental”, cum o numește J. Zeiller), excepție făcând Prevalitania, care era „adriatică”.<br />
<br />
=== Extindere peste Recidiva și Litterata ===<br />
<br />
Jurisdicția Arhiepiscopiei Iustiniana Prima se întindea însă și asupra unor regiuni și cetăți construite sau renovate de Iustinian in nordul Dunării, căci în Novela XI se spunea că hotarele imperiului s-au întins și în nordul Dunării, amintind aici cetățile Recidiva și Litterata (Lederata): „Crescând cu ajutorul lui Dumnezeu împărăția noastră”, se spune în Novela XI, „așa încât locuitorii de pe amândouă țărmurile Dunării cercetează acum orașele noastre, și atât Viminacium, cât și Recidiva și Litterata, care sunt dincolo de Dunăre, se află iarăși sub stăpânirea noastră, am socotit necesar ca însăși prea strălucita prefectură care era în Pannonia să o mutăm de acolo în prea fericita noastră patrie”.<br />
<br />
De fapt și Procopius de Cezareea - în lucrarea De Aedificiis - spune că Iustinian a ridicat o mulțime de cetăți în stânga Dunării. Lucru confirmat și de unele cercetări arheologice efectuate azi. Puterea sa s-a extins peste Dunăre, în Banat și Oltenia și odată cu ea s-a extins și jurisdicția bisericească a Arhiepiscopiei Iustiniana Prima.<br />
<br />
În ce privește numele Recidiva, Vasile Pârvan a susținut că este o formă coruptă a numelui Arcidava (azi Vărădia, lângă Oravița), opinie acceptată și de Pr. Mircea Păcurariu, dat fiind faptul că se găsesc în aceeași zonă geografică (Viminacium - Litterata). Prof. D. Tudor, în schimb, vede în această denumire o formă coruptă a numelui cetății Sucidava (azi Celei - Corabia). Litterata (Lederata) era situată de V. Pârvan pe malul stâng al Dunării, în fața cetății Viminacium (probabil Palanca Nouă de astăzi, în Voivodina).<br />
<br />
== Alte prevederi ale Novelei ==<br />
=== Drepturi canonice ===<br />
Din textul Novelei a XI-a, reiese și în ce constă jurisdicția canonică a arhiepiscopului de Iustiniana Prima. Din ea se desprinde că acesta nu era „numai mitropolit, ci și arhiepiscop”, având „stăpânire puternică și supremă, arhierie desăvârșită, măreție cât se poate de mare în Bisericile amintite”.<br />
<br />
El hirotonea mitropoliți și episcopi pentru scaunele vacante, îi investea cu demnitatea corespunzătoare și le făcea instalarea, după rânduiala canonică, fără vreun amestec din partea arhiepiscopului din Tesalonic. Trebuia să se îngrijească apoi de buna rânduială a vieții și administrației bisericești din mitropoliile și episcopiile puse sub jurisdicția sa. Orice abatere de la disciplina și rânduiala bisericească săvârșită în cuprinsul Arhiepiscopiei urma să fie judecată numai de el sau de clerici delegați de el.<br />
<br />
Se făcea apoi amintire de faptul că Episcopia din Aquae, în Dacia Ripensis, a fost cârmuită în ultimul timp, de episcopul îndepărtat al Mesemvriei (în Tracia), fapt care a favorizat înmulțirea ereticilor bonosieni în cetatea respectivă și în împrejurimi. Pentru înlăturarea acestui rău, noul arhiepiscop era îndatorat să se îngrijească de alegerea, hirotonirea și înscăunarea unui nou episcop de Aquae, care să readucă la dreapta credință pe cei căzuți în erezia bonosiană.<br />
<br />
=== Prevederi anti-papale ===<br />
:''A se vedea și [[Jurisdicția_bisericească_asupra_provinciilor_romane_sud-dunărene#Încercări nereușite de monarhie papală|Încercări nereușite de monarhie papală]]''<br />
<br />
În cazul vacantării scaunului arhiepiscopesc, noul titular urma să fie ales, hirotonit (dacă nu era), investit și înscăunat după rânduiala obișnuită, prin sinodul tuturor mitropoliților și episcopilor din Arhiepiscopie, fără vreun amestec din partea episcopului din Tesalonic (dispoziție repetată și în Novela CXXXI). Această ultimă prevedere era desigur o ignorare a pretențiilor papilor de a considera scaunul de Tesalonic drept un vicariat al lor. Împăratul voia deci să asigure și mai trainic independența bisericească a noii Arhiepiscopii.<br />
<br />
Novela se Încheia cu prevederea că în cazul căderii arhiepiscopului de Iustiniana Prima în erezie sau schismă, el urma să fie judecat și condamnat de patriarhul de Constantinopol. Deci, se punea o nouă piedică în calea pretențiilor papale în Illyricum.<br />
<br />
Tot pentru evitarea amestecului Romei în Illyricum, dar și pentru creșterea prestigiului Arhiepiscopiei sale, împăratul a cerut papei Agapet I (535-536) să-i acorde titlul de locțiitoare a Patriarhiei romane, „însă nu ca vicariat, ci ca înlocuire”, în cazuri de apelări la judecăți și rang onorific (τόπον ἐπέχων). Papa însă i-a dat un răspuns evaziv, ceea ce dovedește că nu era dispus să acorde titlul cerut. Iustinian n-a obținut ceea ce dorea nici cu prilejul unei călătorii a papei Agapet la Constantinopol. Recunoașterea acestei demnități a făcut-o abia Vigilius (c. 537-555), ales papă cu concursul împărătesei Teodora. Novela CXXXI, din [[18 martie]] 545, este expresia legală a acestei recunoașteri. Ea acorda titularului scaunului de Iustiniana Prima drepturi depline în Bisericile puse sub jurisdicția lui, precum și titlul de locțiitor (locum tenens – τόπον ἐπέχων) al scaunului Romei.<br />
<br />
=== Statutul de autocefalie ===<br />
<br />
Trebuie subliniat că dispozițiile celor două novele nu au adus prejudicii [[Patriarhia Ecumenică|Patriarhiei din Constantinopol]]. Autocefalia Arhiepiscopiei de Iustiniana Prima, precum și marea ei putere jurisdicțională, nu au scos din vigoare nici legea din 421, nici canoanele sinoadelor ecumenice (can. 3 al Sin. II și can. 28 al Sin. IV), ci reduceau numai drepturile [[exarh]]ului din Tesalonic. Noua Arhiepiscopie, deși autocefală, păstra totuși legăturile dogmatice, canonice și de cult cu Patriarhia de Constantinopol.<br />
<br />
Cu toate prevederile clare ale celor două novele, din care rezultă deplina autocefalie a noii Arhiepiscopii, totuși unii istorici catolici susțin că n-a fost decât un vicariat al papei (J. Zeiller ș.a.). În acest caz, desigur că novelele respective ar fi prevăzut ca alegerea, hirotonia, investirea și înscăunarea noului arhiepiscop să fie făcute de papă și nu de sinodul episcopilor săi sufragani.<br />
<br />
== Titularii Arhiepiscopiei ==<br />
=== Benenatus ===<br />
Primul arhiepiscop de Iustiniana Prima a fost Catelian (Catellianus). Dintre urmașii săi cunoaștem pe Benenatus, amestecat, în 553, în discuțiile asupra celor „trei capitole”, condamnate oficial de [[Sinodul V Ecumenic]]. În aceste noi frământări, apare și numele arhiepiscopului Benenatus din Iustiniana Prima, care semnase edictul imperial de condamnare a „[[Controversa celor Trei Capitole|Celor trei capitole]]”, dat în 544. Actul său a nemulțumit pe episcopii Illyrieni, care, după un izvor contemporan, s-au întrunit în sinod, în anul 549, hotărând depunerea lui Benenatus. Sentința a rămas fără urmări, iar împăratul Iustinian a exilat în Egipt pe dușmanul său Frontinus.<br />
<br />
În 553, Benenatus era încă în scaun, fiind reprezentat la Sinodul V de către mitropolitul Focas din Stobi. Trei dintre episcopii săi sufragani au refuzat să participe la sinod, cu toate că erau în capitală, motivând că nu pot participa fără [[întâistătător]]ul lor: Paul din Ulpiana (devenită Iustiniana Secunda), care a semnat și Constitutum-ul, Proiectus din Naisus și Sabinianus din Zappara (Ulpiana și Zappara erau în Dardania). Atitudinea lor echivocă nu o putem explica. Cu puțin înainte, episcopul Vasilisc din Sardica rupsese legătura cu papa Vigilius, după ce acesta a condamnat cele trei capitole, fapt pentru care se pare că împăratul l-a trimis în exil.<br />
<br />
=== Corespondența cu Grigorie cel Mare ===<br />
<br />
Abia la sfârșitul secolului VI cunoaștem câteva scrisori adresate de [[Grigorie cel Mare|Sfântul Grigorie cel Mare]] sau Dialogul, papa Romei (590-604), unui arhiepiscop de Iustiniana Prima, cu numele Ioan. Dintr-una din ele, din octombrie 592, desprindem că Ioan fusese invitat de împărat să examineze apelul episcopului Adrian al Tebei, condamnat de mitropolitul său Ioan din Larissa, fiind depus și de Ioan al Iustinianei Prima. Papa îi cerea să-l achite.<br />
<br />
Din octombrie și noiembrie 594, avem alte două scrisori ale Sfântului Grigorie, una către episcopii din Illyricum și alta către arhiepiscopul Ioan, în care se vorbea de alegerea sa ca arhiepiscop. Unii istorici (St. Lupșa) au socotit că e vorba de un nou arhiepiscop cu numele Ioan, ales în 594, alții (J. Zeiller) au socotit că e o greșeală în datarea scrisorilor (591 în loc de 594), deci ar fi un singur Ioan, ales în 591. În anul 601, papa Grigorie protesta, prin apocrisiarul său la Constantinopol, diaconul Antonie, împotriva intenției împăratului de a-l înlocui din scaun pe arhiepiscopul Ioan, pe motiv că era bolnav. Într-adevăr n-a fost depus, căci în anul următor papa ii trimitea o nouă scrisoare<br />
<br />
Din aceeași perioadă întâlnim un mitropolit din Dacia Mediterranea, pe Felix din Sardica. Papa îi scria, prin 594, cerându-i să recunoască drepturile arhiepiscopului de Iustiniana Prima, dar toate încercările de imixtiune ale papei Grigorie în Illyric au rămas fără rezultat. După anul 602, se pierd urmele Arhiepiscopiei de Iustiniana Prima și ale mitropoliilor și episcopiilor supuse ei, datorită pătrunderii în Peninsula Balcanică a slavilor și avarilor, urmați de bulgari în 679-680.<br />
<br />
== Desființarea ==<br />
<br />
În anul 731, împăratul Leon III Isaurul o desființează oficial, iar eparhiile ei sufragane au fost trecute sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol.<br />
<br />
== Legăturile cu teritoriile din nordul Dunării ==<br />
=== Legături generale ===<br />
Din însuși textul Novelei a XI-a rezultă că anumite cetăți de pe malul stâng al Dunării, între care Recidiva și Litterata, au ajuns din nou în stăpânirea imperiului bizantin, lucru confirmat și de istoricul Procopius din Cezareea.<br />
<br />
Aceste izvoare literare sunt întregite de o seamă de [[Lista mărturiilor arheologice creștine în România (cronologie)|descoperiri arheologice]], care arată că Iustinian a refăcut o mare parte din fortificațiile de pe linia Dunării și din interiorul Dobrogei, pentru a respinge cu succes atacurile „barbare”.<br />
<br />
Probabil cu gândul de a recuceri fosta provincie Dacia Traiană s-au refăcut, sub Iustinian, capetele de pod mai vechi de pe malul stâng al Dunării și au fost construite altele noi: Litterata, situată în fața cetății Viminacium, probabil Dierna - Orșova, Drobeta - Turnu Severin, Sucidava - Celei, Turris - probabil Turnu Măgurele, Constantiniana Daphne și altele.<br />
<br />
Descoperiri bizantine izolate, din secolul VI, în unele cazuri datate cu monede de la Iustin, Iustinian și alți împărați, s-au făcut nu numai pe malul Dunării (Drobeta sau Sucidava), ci și în interiorul țării române (tipare pentru cercei și cruciulițe, descoperite pe teritoriul orașului București, obiecte mărunte descoperite în Transilvania și Moldova de nord).<br />
<br />
Toate acestea dovedesc că populația daco-romană din așezările rurale respective a trăit în continuă legătură cu imperiul din dreapta Dunării. Era firesc atunci ca și jurisdicția Arhiepiscopiei de Iustiniana Prima să se întindă și asupra teritoriilor din nordul Dunării, cel puțin asupra celor stăpânite efectiv de imperiul bizantin sub Iustinian.<br />
<br />
N-ar fi exclus ca în localitățile Recidiva și Lederata, menționate în Novela XI, să-și fi avut sediul câte un [[horepiscop]], trimis de arhiepiscopul din Iustiniana Prima.<br />
<br />
=== Urme paleocreștine la Sucidava ===<br />
<br />
Dovada cea mai concludentă a acestor legături bisericești o oferă cetatea Sucidava, azi Celei, pe Dunăre, înglobat în orașul Corabia. Sucidava - însemnat centru comercial și militar a rămas în stăpânirea romană chiar și după părăsirea Daciei de către Aurelian.<br />
<br />
==== Bazilica din sec. V-VII ====<br />
Sub [[Constantin cel Mare]] a devenit o puternică bază militară, de unde au pornit expediții victorioase împotriva populațiilor din Dacia, recucerind zona de câmpie a Olteniei și a Munteniei de azi. În anul 447 Sucidava a fost distrusă de hunii conduși de Attila. În primii ani de domnie a lui Iustinian, a avut loc refacerea cetății, dar prin 599-600 s-a petrecut ultima ei distrugere, din partea avarilor.<br />
<br />
În apropierea zidului cetății romane, s-au scos la iveală, în cursul săpăturilor arheologice conduse de profesorul Dumitru Tudor, în anii 1946-1947, resturile unei bazilici din secolele V-VI. Era o clădire lungă de 20,90 m și lată de 10,20 m, compusă dintr-o mare sală patrulateră la intrare (10,20×17 m), o navă și o absidă semicirculară (altar) spre răsărit. În încăperea de la intrare s-au identificat urmele unui postament patrulater din zidărie, deasupra căruia se înălța un amvon de lemn. Mai târziu, pe aripa sudică a bisericii, s-au adăugat două cămăruțe din zidărie (2x3,55 m fiecare) care se pot identifica cu un diaconicon, în care se păstrau veșmintele preoțești și diferite obiecte de cult. S-au descoperit apoi trei morminte în interior și alte trei în exterior, precum și diferite obiecte creștine: opaițe cu toartă cruciformă, cruciulițe de bronz, inclusiv un tipar de turnat cruciulițe, zeci de resturi de amfore purtând simboluri și inscripții creștine: „Maica Domnului”, „Maria naște pe Hristos”, „Fiul lui Dumnezeu”, „Mila Domnului”, „Dumnezeu prea strălucit”, „Lumina lui Dumnezeu”, Α-Ω etc.<br />
<br />
==== Fragmentul de amforă ====<br />
<br />
În apropierea altarului, s-a făcut o altă descoperire prețioasă și anume un fragment de amforă din lut gălbui, pe care era o inscripție grecească: „Maria a născut pe Hristos Fiul lui Dumnezeu”, precum și numele preotului ''Lukonochos fiul lui Lykalios''. Se presupune că amfora era destinată fie pentru păstrarea vinului cultic, fie pentru apa sfințită.<br />
<br />
După numele preoților de neam got, amintiți în fragmentul de calendar got și în actul martiric al Sfântului Sava, acesta este un alt preot cunoscut în nordul Dunării. Faptul că inscripțiile sunt în limba greacă arată că amforele respective au putut fi aduse dintr-un mediu grecesc, poate chiar din capitala imperiului, sau că au servit unor militari care vorbeau limba greacă. Prezența unui preot de neam grec dovedește că el a putut veni tot din Constantinopol, poate pentru militari din cetatea Sucidava, care vor fi vorbit grecește. Bazilica din Sucidava a fost destinată în primul rând nevoilor spirituale ale garnizoanei locale, dar a avut și un însemnat rol în întărirea creștinismului pe teritoriul țării române.<br />
<br />
==== Episcopia din Oescus ====<br />
<br />
Descoperirile arheologice efectuate la Sucidava arată că această cetate era un însemnat centru creștin, unde vor fi venit numeroși misionari din sudul Dunării, mai ales că orașul Oescus, unde exista o veche episcopie, era situat chiar în fața ei.<br />
<br />
Episcopia din Oescus, apoi cele din Viminacium și Aquae, pomenite și în Novela XI a Împăratului Iustinian, ca și celelalte episcopii sud-dunărene cunoscute, au avut un rol de seamă în viața bisericească a daco-romanilor sau străromânilor nord-dunăreni, prin hirotonii de preoți și diaconi, prin sfințiri de lăcașuri sfinte și prin trimiterea de horepiscopi în aceste părți. Poate un horepiscop sau chiar episcop a stat în Sucidava. Aflați sub jurisdicția arhiepiscopilor din capitala diecezei Dacia Sirmium, apoi Tesalonic, iar după 535 Iustiniana Prima, acești episcopi sud-dunăreni și horepiscopii trimiși de ei în nordul Dunării, pot fi considerați cârmuitorii duhovnicești ai strămoșilor românilor în secolele IV-VI.<br />
<br />
Astfel, creștinismul nord-dunărean apare ca o continuare firească a celui din sud, deci creștinarea ca și formarea poporului român de altfel au avut loc pe ambele maluri ale Dunării, în cadrul „romanității dunărene” sau „carpato-balcanice”, prin legături neîntrerupte cu imperiul roman de Răsărit.<br />
<br />
=== Bazilica din Morisena ===<br />
<br />
O altă bazilică din perioada aceasta a existat la Morisena (azi Cenad, jud. Timis), pe care arheologii maghiari, care au studiat-o cu prilejul săpăturilor efectuate în 1868, au datat-o din secolele IV-VI. <br />
<br />
Peste ea s-au ridicat, mai târziu, o biserică în stil bizantin sau romanic, apoi alta în stil gotic. Bazilica era construită din cărămidă arsă romană și din piatră cioplită, având un baptisteriu și două cripte. N-ar fi exclus să-și fi avut sediul aici un alt horepiscop, poate chiar un episcop. Săpăturile arheologice, care ar trebui să fie efectuate aici, desigur că vor limpezi unele aspecte din istoria creștinismului în această parte a țării române.<br />
<br />
=== Concluzie ===<br />
Pe teritoriul țării române a existat până la sfârșitul secolului VI o puternică viață bisericească, cu episcopi (Tomis), [[horepiscop]]i, preoți, călugări (călugării sciți) și credincioși, unii din ei fiind oameni învățați, autori de lucrări teologice, cu lăcașuri de rugăciune și obiecte de cult.<br />
<br />
Legăturile acestora cu episcopiile din sudul Dunării, unde locuia tot o populație daco-romană sau romanizată, au fost permanente. Faptul că în nordul Dunării - pe teritoriul de azi al țării noastre - nu se cunosc episcopii, trebuie explicat prin dispariția așezărilor funcționale în centre urbane, ori, cum a fost exemplificat, acestea dispăruseră din fosta provincie (can. 6 al Sin. de la Sardica prevede ca episcopii pentru orașe mici să fie hirotoniți de către mitropoliți).<br />
<br />
În schimb, va fi activată aici o seamă de horepiscopi, numiți fie de episcopii sud-dunăreni, fie - mai târziu - de arhiepiscopul Iustinianei Prima. Clericii și credincioșii din părțile Dunării de jos n-au fost niciodată străini de marile frământări prin care a trecut Biserica universală în primele veacuri, pricinuite de diferitele erezii, care au dus la convocarea de sinoade ecumenice și locale. La acestea și-au adus contribuția și episcopii de la Tomis sau din orașele de pe țărmul drept al Dunării.<br />
<br />
Deși se găseau sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, bisericile din provinciile romane dunărene foloseau în cult limba latină, cu excepția unora din Moesia Inferior și Scythia Minor, unde se folosea limba greacă, dat fiind faptul că mulți din credincioșii de aici erau de origine greacă.<br />
<br />
În ce privește preoții, aceștia vor fi fost în majoritate oameni fără multă învățătură. Totuși, unii din ei se vor fi pregătit la Constantinopol ([[Dionisie Exiguul]], [[Ioan Casian]] etc.) sau în alte părți. În ce privește portul (costumul), ei nu se deosebeau de credincioșii lor cu nimic. Existența și-o asigurau desigur din lucrul mâinilor, așa cum făcuse și marele apostol Pavel, dar și din ofrandele credincioșilor. La rândul lor, credincioșii erau oameni simpli, care aveau cunoștințe sumare din învățătura creștină (rugăciunea Tatăl nostru, mărturisirea de credință niceo-constantinopolitană), păstrate până azi în culte de origine latină.<br />
<br />
== A se vedea și ==<br />
* [[Jurisdicția bisericească asupra provinciilor romane sud-dunărene]]<br />
* [[Lista mărturiilor arheologice creștine în România (cronologie)]]<br />
* [[Horepiscop]]<br />
<br />
==Surse==<br />
*[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.<br />
<br />
== A se vedea și ==<br />
* [[Listă a eparhiilor românești dispărute]]<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Eparhii]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/%C8%98colile_biserice%C8%99ti_rom%C3%A2ne%C8%99tiȘcolile bisericești românești2024-03-09T14:35:45Z<p>RappY: /* Secolul XVI */ Ortografie</p>
<hr />
<div>{{OrtodoxiaînRomânia}}'''Școlile bisericești românești''' reprezintă începutul activității educaționale pe teritoriile românilor. Învățământul românesc s-a născut în mănăstiri, existând oricând au existat [[Lista mănăstirilor ortodoxe din România (cronologie)|mănăstiri pe aceste pământuri]]. Astfel, tradiția educației a fost dezvoltată de [[monah]]i, [[ierarh]]i, și [[preot|preoți]] preocupați de bună-starea neamului românesc.<br />
<br />
== Antichitate ==<br />
{{Main|Dobrogea antică}}<br />
<br />
În [[Dobrogea antică]] a existat un centru intelectual remarcant, important pentru dezvoltarea creștinismului timpuriu. Pe plan cultural, lucrările ierarhilor și teologilor din Dobrogea antică sunt considerate azi ca primele manifestări sau creații culturale de nivel continental ale daco-romanilor, strămoșii românilor.<br />
<br />
== Secolele XIV-XV ==<br />
{{Citat|În ce privește propriul nostru învățământ, legat de limba slavonă a statului și de pravoslavnicia bisericii, el este desigur o foarte veche realitate. Necesitatea lui era impusă de crearea clerului înalt, de producerea unor călugări învățați, caligrafi și pictori, de inițierea domnilor și boierilor și de deprinderea profesională a scriitorilor de diplome.|Nicolae Iorga<ref name="iorga">[[Nicolae Iorga]], ''Istoria învățămîntului românesc'', Editura Didactică și pedagogică, București, 1971.</ref>}}<br />
<br />
Primii voievozi si cnezi români din Moldova și Țara Românească știau să scrie în slavonește. Chiar aceia care nu puteau scrie erau datori să știe să vorbească slavonește. Boierii și dregătorii Sfatului domnesc erau de asemenea educați, știind să scrie și să citească slavona. Tot așa, mitropoliții români demonstrau o știință a cărții încă de la început, în secolele a XIV-XV cerând nomocanoane de la Bizanț și dând dezlegări în treburi canonice atât în Țara Românească cât și în Moldova. <br />
<br />
Nicodim de la Tismana era înconjurat de călugări cărturari care au creat la rândul lor alte „școli de chili” din care au ieșit oameni precum Gavriil fiul lui Urie, „tahii” Atanasie și Paladie, și alții. <br />
<br />
Erau pe atunci școli de meserii „unde își învățau meseria, mult înaintea apariției celor dintâi argintari profani, de felul celor din Ardealul săsesc, meșterii îmbrăcători în argint ai cărților și ai icoanelor de catapeteasmă”<ref name="iorga" />. De asemenea, erau școli de muzică, de psaltichie, a câte unui „diac domnesc" care „învăţa la șapte glasuri".<br />
<br />
În Transilvania, cel târziu la 1480, pe lângă biserica „Sf. Nicolae” din cartierul istoric Șcheii Brașovului a început să funcționeze și o școală. După spusele lui Iorga, „preoții din Șcheii Brașovului trăiau în vechea tradiție răsăriteană” și „au avut fără îndoială o școală, o adevărată școală de limba slavonă”.<br />
<br />
== Secolul XVI ==<br />
<br />
Toate felurile de școli au continuat în secolul XVI. Școala de episcopi continuă alături de șirul de clerici cărturari. Manuscrisele demonstrează că în mănăstiri „se învață de sârg slavona, caligrafia, pictura, și muzica”<ref name="iorga" />. Înflorește mai ales școala de „dieci”, cunoscându-se multe nume.<br />
<br />
De asemenea, în ultimele decenii ale secolului al XV-lea și în tot cursul celui de al XVI-lea, la [[Mănăstire Putna|Putna]] a funcționat o școală elementară și una medie. După părerea profesorului Ștefan Bârsănescu, cea din urmă avea caracterul unui seminar, pregătind pe viitorii preoți. Se preda aici gramatica, retorica, logica și [[Muzica bisericească românească|muzica]], precum și limbile greacă, slavonă și [[limba română|română]]. Ca profesori vor fi funcționat [[protopsalt|protopsalții]] Eustatie și Antonie, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, și ritorul Lucaci, spre sfârșitul lui. Școala a avut o deosebită însemnătate în cultura românească, promovând preocupările de istorie, drept, lingvistică, științe exacte, muzică.<br />
<br />
O altă școală a fost cea condusă de dascălul Dosoftei din schitul lui Zosin, în care s-a pregătit și viitorul mitropolit cărturar Sf. [[Varlaam al Moldovei]].<br />
<br />
Acum încep și infuențe apusene, în principal prin iezuiți și calvini.<br />
<br />
== Secolul XVII - învățământ superior ==<br />
=== Moldova ===<br />
În anul 1640, [[Vasile Lupu]], la îndemnul mitropolitului [[Varlaam al Moldovei|Varlaam]], a pus bazele unui așezămint școlar la Iași, considerat ca „prima instituție cu elemente de învățământ superior din Moldova”, după modelul [[Petru_Movilă#Academia_din_Kiev|celui înființat la Kiev]] de [[Petru Movilă]]. La început se pare că a funcționat în [[chilie|chiliile]] de la [[Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi|Trei Ierarhi]], iar în 1641 Vasile Lupu a cumpărat o casă în apropiere.<br />
<br />
Vasile Lupu a cerut de la Petru Movilă, mitropolitul Kievului, dascăli învățați pentru școala sa. Mitropolitul i-a trimis un grup de profesori (se pare că patru), în frunte cu Sofronie Pociațki, fost rector al școlii movilene din Kiev, care la Iași a primit mai multe însărcinări: profesor de retorică și rector, [[egumen]] la Trei Ierarhi și conducător al tipografiei. Toți profesorii erau oameni cu aleasă pregătire umanistă, primită desigur la școlile din Polonia sau la Colegiul din Kiev. N-ar fi exclus ca între profesorii de la Iași să se fi numărat și români, poate logofătul Eustratie, care va fi comentat cu elevii săi pravilele și obiceiurile pământului, și alții.<br />
<br />
Între studiile predate în acest Colegiu se numărau: cele „șapte arte liberale”, obișnuite în școlile medievale: gramatica, retorica, dialectica (artes sermonicales), aritmetica, geometria, astronomia și muzica (artes reales), la care se adăugau: teologia, filozofia și dreptul. Se învățau și limbile latină, greacă, slavonă, ca limbi culte și de circulație oficială, dar și limba română, pe care o cunoșteau elevii (în însemnările de călătorie ale lui Pavel de Alep se spunea că Vasile Lupu a înființat „un mare colegiu românesc”). Dintr-un act mai târziu, aflăm că Vasile Lupu a dăruit mănăstirii trei sate din ținutul Roman pentru întreținerea profesorilor.<br />
<br />
După 1646, acest grup de profesori veniți de la Kiev, în frunte cu Sofronie Pociațki, a fost înlăturat. Conducerea școlii a trecut în mâinile unor profesori greci. Locul limbii latine a fost luat de limba greacă, iar orientarea umanistă a dascălilor kieveni a fost schimbată cu una tradiționalistă, ortodoxă. Școala a dăinuit timp îndelungat, devenind, cu timpul, Academie, dar cu dascăli greci, până la începutul secolului al XIX-lea (între profesorii ei de mai târziu, amintim pe Teodor Trapezuntul, Ieremia Cacavelas etc.).<br />
<br />
Se presupune că între elevii acestei școli s-au numărat și marii cărturari moldoveni [[Nicolae Milescu]] Spătărul și mitropolitul [[Dosoftei al Moldovei|Dosoftei]].<br />
<br />
=== Țara Românească ===<br />
<br />
În Țara Românească, istoria învățământului superior, a început la sfârșitul secolului XVII-lea. [[Constantin Brâncoveanu]], domnitorul Tării Românești, a fondat Academia domnească de la București in 1694. <br />
<br />
== Secolul XVIII ==<br />
În secolul XVIII, se întâlnesc tot mai multe știri în legătură cu școlile înființate pe lângă centrele eparhiale și pe lângă diferite mănăstiri și biserici parohiale. În acest secol s-au deschis o serie de școli românești, precum și primele cursuri de pregătire a viitorilor preoți.<br />
<br />
=== General ===<br />
Marile mănăstiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise și tipărituri (Neamț, Putna, Văcărești, Cernica, Căldărușani etc.). Pe lângă mănăstirile Hurezi, Bistrița Olteniei, Tismana, Cozia, dar mai ales la Cernica și Căldărușani, erau adevărate „școli de copiști”, scriindu-se în românește. În Moldova, s-a desfășurat o rodnică activitate de copiere de manuscrise în mănăstirile Dragomirna, Putna, Neamț, Secu, Brătești etc.<br />
<br />
În unele mănăstiri s-au înființat școli românești, unele pentru pregătirea preoților. Între acestea, la loc de cinste trebuie să pomenim școala teologică superioară de la Putna, înființată de mitropolitul Iacob Putneanul și arhimandritul Vartolomei Mazăreanu, după modelul [[Petru_Movilă#Academia_din_Kiev|Academiei din Kiev]]. A funcționat numai patru ani. În 1775 s-a înființat o școală pregătitoare pentru preoți la mănăstirea Obedeanu din Craiova, despre care nu știm cât a funcționat, iar în 1797 s-a deschis o altă școală la mănăstirea Antim din București, melocul Episcopiei Argeșului, care a funcționat mai multe decenii.<br />
<br />
În alte mănăstiri existau școli elementare pentru călugări și călugărițe, altele au deschis școli pentru copii din satele mănăstirii (sau în orașe), cum a fost școala înființată de mănăstirea Neamț în Tg. Neamt.<br />
<br />
=== Școli ===<br />
<br />
În afară de școlile întreținute de centrele eparhiale la București, [[Arhiepiscopia_Râmnicului|Râmnic]], [[Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei|Buzău]], [[Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului|Argeș]], Iași, [[Arhiepiscopia Romanului și Bacăului|Roman]], [[Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților|Rădăuți]], [[Episcopia Hușilor|Huși]], au funcționat o seamă de școli mai vechi, ori s-au înființat altele, pe lângă mănăstiri și biserici parohiale mai ales în orașe, întreținute de mănăstirile și parohiile respective. Așa au fost:<br />
<br />
În București:<br />
* Școlile de la mânăstirile Sf. Gheorghe Vechi (atestată încă din secolul XVI)<br />
* Colțea (înființată prin 1703-1707, odată cu spitalul)<br />
* Toți Sfinții (Antim),<br />
* Văcărești<br />
* Școlile de la bisericile Domnița Bălașa și Batiste<br />
<br />
În Iași:<br />
* Școala de la bisericile Sfântul Sava<br />
* Școala de la Sfântul Nicolae<br />
* Școala de la Sfânta Vineri<br />
* Mănăstirea Barnovschi <br />
<br />
În alte părți:<br />
* școala de la Pătroaia, înființată de mitropolitul Neofit Cretanul,<br />
* Scoala de la biserica Sf. Dumitru din Craiova,<br />
* Școala de la biserica domnească și schitul Buliga din Pitești,<br />
<br />
Sunt cunoscute și numele unor dascăli ai acestor școli care aparțineau clerului: „popa” Flor de la școala de la Sfântul Gheorghe Vechi din București, Iosif ieromonahul și Evloghie de la școala slavonească din Iași și alții.<br />
<br />
Mai existau și cursurile de pregătire a preoților organizate de Constantin Mavrocordat pe lângă centrele eparhiale din Moldova, în 1741, de școala duhovnicească de la Putna (1774), de „școala cliricească” de la Sf. Ilie din Suceava (1786), de școlile de pe lângă biserica Sfântul Dumitru (1764) și mănăstirea Obedeanu (1775), ambele în Craiova și de la mănăstirea Antim din București (1797).<br />
<br />
=== Manuale ===<br />
==== Bucoavne (abecedare) ====<br />
Pe seama școlilor menționate s-au tipărit o serie de manuale didactice, cum au fost ''Bucoavnele'' lui Grigorie Socoteanu (Râmnic, 1749) și [[Iacob Putneanul]] (Iași, 1755) ș.a.<br />
<br />
În prefața Abecedarului, mitropolitul Iacob Putneanul se adresa părinților, stăruind să-și dea copiii la învățătură, care este „începerea înțelepciunii”, spre a nu-i lipsi de „hrana cea sufletească” și de „povățuirea cea bună”. Abecedarul lui Iacob Putneanul a umplut un gol de mult simțit în literatura didactică românească. El s-a bucurat de o largă răspândire, chiar și în Transilvania, fiind apoi reeditat, cu unele completări, la Viena, în 1771, fapt ce dovedește superioritatea sa față de alte Bucoavne.<br />
<br />
Mitropolitul Iacob a îndemnat și în alte împrejurări pe părinți ca să-și dea copiii la școală. De pildă, în cartea ''Sinopsis'' din 1757, avea și o „învățătură pentru ca să-și dea fieștecare om feciorii lui la carte”, o minunată pledoarie în acest scop, în care arăta că învățătura este „lumina trupului”, care duce la „înălțarea firii omenești”.<br />
<br />
==== Manual de geografie ====<br />
În 1795, învățatul episcop [[Episcopia_Hotinului#Amfilohie|Amfilohie Hotiniul]] a tipărit la Iași două manuale didactice. Primul se intitula „De obște Geografie pe limba moldovenească, scoasă de pe Geografia lui Buffier”. Această carte cu 230 pagini este mai mult o prelucrare după ''Geografia universală'' a lui Claude (it. Claudio) Buffier (1661-1737, călugăr iezuit francez, născut în Polonia, stabilit la Paris, scriitor, filozof și teolog). Lucrarea s-a tradus după o versiune italiană.<br />
<br />
Amfilohie a adus însă și câteva elemente noi, și anume o însemnare despre domnii Moldovei, începând de la Dragoș Vodă până în 1795, apoi un capitol „despre Moldova”, prelucrat dintr-o geografie publicată la Tirnavia în 1704. Geografia episcopului Amfilohie continuă drumul deschis de [[Dimitrie Cantemir]] cu ''Descrierea Moldovei''. Era folosită încă în manuscris, în școala duhovnicească de la Putna, după cum aflăm dintr-un certificat de absolvire a cursurilor acesteia, din anul 1778. De ea s-au folosit și alți alcătuitori de manuale didactice (de pildă Nicola Nicolau, care a tipărit o ''Geografie'' la Buda (2 vol., 1814-1815).<br />
<br />
==== Manual de aritmetică ====<br />
Tot prin strădania lui Amfiholie, în decembrie 1795, ieșea de sub tipar cartea intitulată ''Elemente aritmetice...'', cu 168 pagini, în 18 capitole, sub formă de dialog între dascăl și elev. Era o prelucrare după Aritmetica italianului Alessandro Conti, tipărită în 1730. În cuprinsul cărții sunt introduse și câteva unități de măsură folosite numai de români, iar printre modalitățile de numărare amintește și „răbușul”.<br />
<br />
==== Manual de științe naturale ====<br />
În manuscris a rămas de la el o „Gramatică de la învățătura fizicii”, scoasă de pe limba italienească pre limba moldovenească (1796). Manuscrisul are patru părți:<br />
<br />
# „somologhie” (un fel de anatomie);<br />
# „cosmologhie care cuprinde o vedere de obște pentru toată lumea mai întâi, pentru soare, pentru lună, pentru planeți, pentru cometi au steli cu coadă, pentru stelile statornice au întărite”;<br />
# „aerologhie și mai întâi pentru atmosfera ori pentru aer, pentru vînturi, pentru meteore, pentru ivirile cerești”;<br />
# „gheologhie”.<br />
<br />
În predoslovia manuscrisului se pot citi și aceste cuvinte: „cel ce nu are iubire și dragoste adâncă către patria sa, pentru țara și pământul și limba în care s-a născut, păcatu este ca și cel ce trece cinstea părinților săi”.<br />
<br />
==== Manual de istorie ====<br />
<br />
Un alt manuscris atribuit lui Amfilohie era intitulat: „A toată lumea călătorie sau înștiințare de lume cea vechi și ce noi, adică istorie de toate pământurile ce sunt pînă acum știute la 4 părți ale lumii, date în limba franțuzească de abatele I. Beleport. S-au tălmăcit pe limba rusească în Sanct Petersburg la leat 1780, s-au scos pe românească limbă la leat 1785... în Iași.”<br />
<br />
Menționăm că în manualele sale întâlnim o serie de termeni noi, ștințifici, din care unii au rămas până azi: arithmetică, cfadrat, cifră, ecfilater, glob, horografie, orizont, perpendicular, sferic, est, sud ș.a.<br />
<br />
=== Transilvania ===<br />
==== General ====<br />
<br />
În Transilvania pe lângă vechea școală românească de la biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, care avea ca dascăli cărturari de seamă (cum au fost Ioan și Radu Duma), funcționau o seamă de alte școli românești pe lângă mănăstiri (Prislop, Râmeț, Sâmbăta de Sus, Cioara, Șinca Veche, Hodoș-Bodrog, Moisei etc.), în care se preda scrisul, cititul, aritmetica, [[Muzica bisericească românească|muzica bisericească]].<br />
<br />
În secolul XVIII, s-a înființat o școală elementară („de obște”) pe lângă mănăstirea Sfânta Treime din Blaj, condusă de dascălul Constantin Dimitrievici, originar din Aricești-Romanați (1754). În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, s-au înființat câteva sute de școli „poporale” în parohiile românești din Transilvania, Banat, Bihor și Maramureș, puse sub îndrumarea Episcopiilor de la Sibiu, Blaj, Timișoara, Caransebeș-Vîrșet și Arad, care numeau în fruntea lor un „director”.<br />
<br />
Astfel, școlile primare unite din Ardeal au avut timp de 12 ani ca director pe Gheorghe Șincai (1782-1794), care a reușit să înființeze aproape 300 de școli. Cele ortodoxe din Transilvania au fost conduse succesiv de Dimitrie Eustatievici (1786-1795), protopopul Radu Tempea V (1796-1808), preotul Gheorghe Haines (1808-1812) și protopopul Moise Fulea (1814-1838), care au înființat aproape 300 de școli primare ortodoxe (în 1843 numărul lor era de 298). <br />
<br />
În Banat, între directorii școlilor ortodoxe românești s-a numărat Constantin Diaconovici Loga (1831-1850) și alții.<br />
<br />
==== Publicații ====<br />
Acești directori, ca și alți cărturari români, au publicat felurite manuale didactice pe seama elevilor sau chiar a învățătorilor. De pildă, Dimitrie Eustatievici a scris prima ''Gramatică românească'' în 1757, dar a rămas în manuscris, Gheorghe Șincai a tipărit: ''Abecedarul'', ''Catehismul mare'', ''Îndreptare către aritmetică'', toate în mai multe ediții. Radu Tempea V o ''Gramatică românească'' (Sibiu, 1797), C. Diaconovici Loga ''Ortografia sau dreapta scrisoare'' (Buda, 1818) și ''Gramatica românească'' (Buda, 1822), fără să mai vorbim de numeroasele Abecedare, cunoscute atunci sub numele de Bucoavne sau Buevare. Unii dintre dascălii acestor școli erau preoți, dar cei mai mulți erau „diecii” sau „cantorii”parohiilor respective (în mai multe sate din Transilvania cântărețul este numit și azi „diac”).<br />
<br />
==== Cursuri ====<br />
În acest secol s-au înființat primele cursuri de pregătire a viitorilor preoți. În 1786 s-a deschis la Sibiu un curs pentru pregătirea viitorilor preoți și învățători, condus de Dimitrie Eustatievici, iar mai târziu de protopopii Radu Tempea V și Gheorghe Haines. Ca manuale se foloseau ''Preoția sau îndreptarea preoților'' (1789), ''Desvoaltele și tâlcuitele Evanghelii a duminecilor, a sărbătorilor și a oareșcărora zile spre trebuința catheților și a dascălilor neuniți'' (1790), ambele la Sibiu.<br />
<br />
În 1766, [[protopop]]ul Petrovici al Hisiașului (jud. Timiș) a înființat cursuri de „preparandie” (pedagogie) pe lângă protopopiat. Câțiva ani mai târziu, în 1779, dascălul Mihail Martinovici Roșu din Jadani (azi Cornești-Timiș) a deschis un „curs de normă” (pedagogie), de câteva luni, la Timișoara. În 1790, același Mihail Roșu a deschis un curs de teologie la Timișoara, care a funcționat până în 1794.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Nicolae Iorga]], ''Istoria învățămîntului românesc'', Editura Didactică și pedagogică, București, 1971.<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Viața Bisericii]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Bolni%C8%9B%C4%83Bolniță2024-03-06T22:10:37Z<p>RappY: Adăugare casetă „OrtodoxiaînRomânia”</p>
<hr />
<div>{{OrtodoxiaînRomânia}}În Evul Mediu românesc, '''bolnița''' mănăstirească era un loc destinat îngrijirii celor suferinzi, spital, infirmerie și azil pentru bătrânii și bolnavii din mănăstiri dar și pentru mireni cu diverse afecțiuni sau chiar nevoiași. La Bolnițe erau monahi și monahii care aveau cunoștiințe medicale și care le asigurau îngrijirea trupească<ref>Florin Epure. ''Bolnița mănăstirii HUREZI: vindecare prin credință și medicină, în urmă cu peste trei secole''. URL: https://historia.ro/sectiune/general/bolnita-manastirii-hurezi-vindecare-prin-credinta-566710.html</ref>.<br />
<br />
Astfel, bolnavii primeau întreținere și asistență medicală gratuită, fiind primiți mai ales oameni lipsiți de mijloace materiale, care nu aveau posibilitatea de a fi îngrijiți la domiciliu. Personalul medical și de îngrijire era plătit din veniturile mănăstirilor respective. În acest fel, Biserica a îndrumat o însemnată acțiune filantropică.<br />
<br />
== Secolul XVI - Începuturile ==<br />
=== Moldova ===<br />
În secolul XVI începe să se contureze tot mai mult opera de asistență socială organizată de mănăstirile românești. La [[Mănăstirea Putna|Putna]], de pildă, s-a făcut o copie după un tratat de medicină, scris în limba latină. Prezența acestuia indică faptul că la Putna unii călugări aveau și cunoștințe medicale. De altfel, o însemnare pe un [[Minei]] slavon din [[8 martie]] 1536 arăta că atunci a ars mănăstirea împreună cu bolnița din jurul ei. Înseamnă că mănăstirea dispunea de o bolniță pentru îngrijirea călugărilor bătrâni și bolnavi încă din primii ani ai secolului al XVI-lea, poate chiar din timpul lui Ștefan cel Mare.<br />
<br />
=== Țara Românească ===<br />
Câteva bolnițe se întâlnesc și în Țara Românească. Într-un act cu data de [[24 iulie]] 1524, de la Vladislav al III-lea, care înlocuise în câteva rânduri pe [[Radu de la Afumați], se poate afla de existența unei bolnițe la Simidreni și „a altui loc de binefacere care este în fața porților bisericii de la [[mănăstirea Curtea de Argeș|mănăstirea Argeș]], numit locul primitor de călători”. Deci mănăstirea avea două unități de asistență socială distincte: un spital și un adăpost pentru călători sau pentru străini (xenodochion), ambele situate în satul Flămânzești, în apropierea mănăstirii. Erau întreținute de mănăstire. Izvoarele istorice arată că bolnița mănăstirii Argeș, atestată documentar încă mult timp, avea case în jur, în care erau întreținuți nu numai călugări bolnavi, ci și credincioși laici.<br />
<br />
Cam în același timp, prin 1520-1521, boierii Craiovești au ridicat o bolniță lângă mănăstirea ctitorită de ei la Bistrița, iar în 1542-1543 s-a ridicat bolnița din fața [[Mănăstirea Cozia|mănăstirii Cozia]]. În clădirile din jurul lor se desfășura această lucrare profund umană: îngrijirea călugărilor bătrâni și bolnavi, a unor credincioși suferinzi, și găzduirea - pe timp limitat, de regulă trei zile - a unor călători străini.<br />
<br />
== Secolul XVII ==<br />
<br />
ÎPS [[Anastasie Crimca]] a fost unul dintre primii întemeietori de bolnițe și spitale din țările române. Pentru alinarea suferințelor celor mulți și săraci, prima sa ctitorie de la [[Mănăstirea Dragomirna|Dragomirna]] (așezământul din 1602) a fost transformată în bolniță, iar în 1619 a înființat, pe cheltuiala lui, primul spital atestat documentar din Moldova, la Suceava.<br />
<br />
== Secolul XVIII ==<br />
=== Țara Românească ===<br />
În acest secol, pe lângă bolnițele mănăstirești întâlnite în secolele anterioare, s-au înființat primele spitale moderne în țările românești, pe lângă unele mănăstiri din orașe.<br />
<br />
În 1704, de pildă, spătarul Mihail Cantacuzino a înființat spitalul de pe lângă mănăstirea Colțea din București, cu 24 de paturi – 12 pentru bărbați, 12 pentru femei, precum și o farmacie. Era destinat „bolnavilor săraci și străinilor bolnavi”.<br />
<br />
Grigore II Ghica a ridicat, între 1735-1750, mănăstirea Pantelimon din București, având în jurul ei un spital cu 12 paturi, „pentru cei ce ar pătimi de boale cronice”, în 1750, Grigore Ghica a început construirea unor „osebite spitale, pentru bolnavii de ciumă și de «lingoare»” (febră tifoidă), având și o biserică cu [[hram]]ul Sf. Visarion. Îngrijirea medicală era gratuită. Spitalul se întreținea din veniturile moșiilor mănăstirii, dăruite de domn sau de alți binefăcători, ca și din contribuțiile mai multor mănăstiri și schituri [[metoc]]uri ale așezământului Sfântul Pantelimon.<br />
<br />
=== Moldova ===<br />
În Moldova s-a înființat un spital pe lângă mănăstirea Sfânful Spiridon din Iași, prin hrisovul lui Constantin Cehan din [[1 ianuarie]] 1757. Printr-un alt hrisov, cu data de [[22 decembrie]] 1759, se hotăra: „să se facă spital, adică bolniță, pentru căutarea și buna odihnă a celor mulți bolnavi și neputincioși și săraci ce se află din pămînteni și streini...”<br />
<br />
In continuare se menționau daniile hărăzite mănăstirii, „pentru trebuința bolniței, ca să aibă cheltuială în destul pentru hrana acelor bolnavi, pentru așternutul și îmbrăcămintea lor, cum și pentru plata doctorului, a spițerului și a girahului (= chirurgului) și pentru alți oameni ce vor mai fi trebuincioși de grija și slujba bolniții...”. Din această bolniță (spital), s-a dezvoltat cu timpul actualul spital orășenesc de adulți din Iași.<br />
<br />
Un alt spital funcțional pe lângă mănăstirea Sfântul Prooroc Samuel din Focșani, metoc la Sfântul Spiridon din Iași.<br />
<br />
In 1797, [[egumen]]ul Gherasim Putneanul a pus bazele unui spital pe lângă mănăstirea Precista Mare din Roman, acțiune desăvârșită de urmașul său Vartolomeu Putneanul, în 1798 (Gherasim lăsase prin testament 500 lei „bani gata” și 4,000 dați cu zapise, din care să se construiască un local pentru spital). S-a construit un local adecvat, s-a organizat o farmacie și a fost angajat un medic și personal ajutător (poslușnici). Ajutoare bănești substanțiale a oferit și [[episcop]]ul de atunci al Romanului, [[Veniamin Costachi]]. Din acest spital s-a dezvoltat apoi actualul spital orășenesc din Roman.<br />
<br />
Starețul [[Paisie de la Neamț|Paisie]] de la [[mănăstirea Neamț]] a organizat, pe lângă bolnița veche existentă mai de mult, o bolniță aparte (ospiciu) pentru demenți.<br />
<br />
== Secolul XIX ==<br />
Între anii 1847-1852, mănăstirea Neamț, prin râvna starețului Neonil, a construit actualul spital din Tg. Neamț, deschis oficial la 16 octombrie 1852. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, medicul Dionisie [[arhimandrit]]ul a tradus din grecește ''Medicina practică'', în două volume, tipărită în 1848. Călugărul Nicanor, „bolnicerul” de la [[Mănăstirea Cernica|Cernica]], a alcătuit o ''Carte doftoricească'' (1854), rămasă în manuscris.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
== A se vedea și ==<br />
* [[Lista mănăstirilor ortodoxe din România (cronologie)]]<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Mănăstiri din România]]<br />
[[Categorie:Viața Bisericii]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Sinesie_JivanoviciSinesie Jivanovici2024-03-05T21:03:59Z<p>RappY: Creare pagină aproape integral luată din cartea citată la surse</p>
<hr />
<div>'''Sinesie Jivanovici''' (n. 1711 - d. 1768) a fost înscăunat [[Arhiepiscopia Aradului|episcop de Arad]] în 1751, dedicându-și eforturile pentru apărarea Ortodoxiei împotriva [[Nașterea uniației în Transilvania|uniației]] în Arad, Bihor, și Hălmagiu.<br />
<br />
{{Citat|Sinesie a fost cel mai vrednic episcop de Arad din secolul al XVIII-lea, căci de numele său se leagă biruința definitivă a Ortodoxiei în regiunile amintite (Arad, Bihor, Hălmagiu n.n), precum și o seamă de realizări gospodărești și cărturărești.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]<ref>[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>}}<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
Cu prilejul Congresului național-bisericesc sârb care a ales [[mitropolit]] pe Pavel Nenadovici (fostul episcop de Arad; 1748-1749), comisarul (delegatul) imperial trimis să asiste la lucrări a cerut - în numele Guvernului austriac - desființarea [[Arhiepiscopia Aradului|Episcopiei Aradului]], motivând că ea nu are mijloace de întreținere și că nu era prevăzută în diploma imperială din [[4 martie]] 1695.<br />
<br />
Adevăratul motiv trebuia căutat însă în acțiunea episcopiei de apărare a Ortodoxiei din Arad și Bihor. Datorită strădaniilor lui Pavel Nenadovici, care a înaintat un memoriu împărătesei Maria Tereza, [[scaun|scaunul vlădicesc]] de la Arad a fost menținut, fiind numit ca [[episcop]], în vara anului 1751, Sinesie Jivanovici, cu jurisdicție în Arad, Bihor, Hălmagiu. <br />
<br />
După cum era și firesc, episcopul Sinesie a ajuns chiar de la începutul păstoririi sale la neînțelegeri cu arhiereul unit Meletie Kovacs de la Oradea și cu noul episcop latin de acolo Pavel Forgach (1748-1759), dar și cu vicarul (apoi episcopul) unit Petru Pavel Aron de la Blaj.<br />
<br />
== Biruința de la Hălmagiu ==<br />
=== Introducere ===<br />
În 1733, o parte din districtul Hălmagiului a fost atașată la principatul Transilvaniei (comitatul Zarand), iar o altă parte la Ungaria. Episcopul Isaia Antonovici a căutat să-și păstreze jurisdicția asupra teritoriilor hălmăgene anexate la Transilvania, încercând să facă acolo o vizită canonică, dar a fost împiedicat de autoritățile locale.<br />
<br />
La numirea lui Sinesie ca [[episcop]], i s-a acordat jurisdicție asupra Hălmagiului, dar fără dreptul de a face vizite canonice. În aceste condiții Hălmagiul a fost cercetat de vicarul Petru Aron din Blaj (în 1749 și a doua oară, în 1752), însoțit de doi preoți atrași la uniație, precum și de reprezentanții autorităților. Au cercetat mai multe [[biserică|biserici]], silind pe credincioși să ia parte la [[slujbă|slujbe]], iar trei preoți au fost aruncați în închisoare.<br />
<br />
Tot pe atunci, administratorul domeniului statului din Hălmagiu a izbutit să obțină un act semnat de 35 de români de pe acest domeniu, prin care declarau că vor să fie puși sub ascultarea episcopului unit de la Blaj.<br />
<br />
Preoții și credincioșii de acolo au protestat împotriva acestor abuzuri, înaintând memorii mitropolitului Pavel Nenadovici și episcopului Sinesie, cerând să-i ia sub oblăduirea sa duhovnicească.<br />
<br />
=== Comisiile de anchetă ===<br />
<br />
Două comisii de anchetă au înaintat Curții rapoarte tendențioase, în care aproape toți românii din Hălmagiu erau declarați uniți. Cu prilejul acestor cercetări, s-au săvârșit numeroase arestări în rândurile credincioșilor.<br />
<br />
Memoriile mitropolitului Pavel Nenadovici la Curtea din Viena au dat rezultatul dorit, căci s-a instituit o nouă comisie, pentru conscrierea tuturor preoților și credincioșilor, formată din doi reprezentanți ai guvernului, doi preoți - un unit și un ortodox - și un secretar (mitropolitul a delegat pe [[arhimandrit]]ul Moise Putnic, viitor episcop de Timișoara, apoi mitropolit de Carloviț, iar vicarul Aron, pe cunoscutul prigonitor al ortodocșilor, protopopul Avram Pop din Daia).<br />
<br />
În luna mai 1754, s-au prezentat în fața comisiei preoții și credincioșii din Hălmagiu și satele din jur. Rezultatul a fost uluitor. S-au declarat uniți numai trei preoți, iar dintre credincioși abia patru iobagi. Împărăteasa a luat act de voința clerului și credincioșilor de aici, hotărând ca biserica din Hălmagiu să fie dată celor trei preoți uniți, care primeau leafă de la stat (doi câte 150 fl. pe an, unul câte 50 fl.). Cei 35 de credincioși care semnaseră actul de unire in 1751, deși au cerut revenirea la Ortodoxie, au fost considerați și pe mai departe ca uniți.<br />
<br />
=== Păstrarea credinței drepte ===<br />
<br />
Preotul Gheorghe Popovici din Hălmagiu, care se împotrivise „sfintei uniri”, a fost aruncat în închisoarea din Sibiu, de unde apoi a fost eliberat, cu condiția să se mute în alt ținut. În schimb, episcopului Sinesie i se acordă dreptul de a vizita districtul Hălmagiului.<br />
<br />
În felul acesta, Ortodoxia a înregistrat o biruință desăvârșită asupra celor care încercau să înstrăineze poporul român de Biserica sa.<br />
<br />
== Biruința de la Bihor ==<br />
=== Introducere ===<br />
Dacă în Hălmagiu lupta pentru Ortodoxie a fost purtată mai mult de mitropolitul Pavel, în Bihor ea s-a desfășurat sub directa îndrumare a episcopului Sinesie.<br />
<br />
Cu aprobarea Curții din Viena, în primăvara anului 1753, a venit în Bihor, instalându-se în reședința sa din Oradea-Velența, apărat de ostașii sârbi din cetate. Timp de două luni, a strâns informații de la delegații satelor, privitoare la situația Bisericii Ortodoxe din Bihor. Pe baza acestora, a cerut Curții să-i recunoască dreptul de a vizita oricând Bihorul, motivând că aproape toate satele erau ortodoxe.<br />
<br />
=== Comisia pentru Bihor ===<br />
Împărăteasa a numit o comisie (a treia, după cele din 1727 și 1737), formată din arhiepiscopul de Calocea, ca președinte, și doi generali, cu îndrumarea ca preoții și credincioșii să fie întrebați despre cele patru puncte florentine și să declare cărei Biserici doresc să aparțină. Comisia a lucrat din decembrie 1754 până în 1756. Din toate satele Bihorului, doar trei (Poceiu, Leta Mare și Sintandrei) au fost declarate unite, pe baza răspunsurilor la întrebările teologice care le-au fost puse.<br />
<br />
Celelalte au fost declarate ortodoxe și supuse episcopului din Arad. Episcopia catolică a făcut de îndată contestație împotriva hotărârilor luate, încât Curtea - nemulțumită și ea de un astfel de rezultat - a numit o nouă comisie (fără generali), care să verifice actele celei dintâi. Noua comisie a lucrat în anii 1757-1759, silind la unire alte câteva sate: opt pentru că aveau biserici ridicate de „domnii de pământ”, zece pentru că în fața comisiei nu s-au declarat categoric pentru niciun rit.<br />
<br />
=== Păstrarea credinței drepte ===<br />
<br />
În acest timp, vlădica Sinesie avea ca vicar la Oradea („episcopesc namestnic”) pe [[ieromonah]]ul Metodie. Prin mijlocirea acestuia, credincioșii bihoreni primeau pastorale din partea episcopului și chiar din partea mitropolitului Pavel Nenadovici. La începutul anului 1759, el era în Oradea-Velența, așteptând să primească aprobarea pentru vizita canonică în Bihor. În sfârșit, i-a fost dată, dar cu anumite restricții (să fie însoțit de un reprezentat al autorităților, să nu încerce să reîntoarcă pe uniți la Ortodoxie etc.).<br />
<br />
Între [[25 martie]] și [[25 august]] 1759, episcopul Sinesie a cercetat 271 de sate. Peste tot a fost primit cu multă dragoste, dar mai ales cu multă dărnicie, primind felurite danii, în bani sau în natură. El însuși, precum și secretarul său au întocmit un „protocol”, în care notau felurite date asupra bisericilor, preoților și satelor cercetate (păstrat azi la Carloviț). <br />
<br />
Lucrările comisiei de anchetă din 1754-1756, ca și vizita canonică a lui Sinesie din 1759, reprezintă o biruință a Ortodoxiei în Bihor, încheindu-se un capitol istoric bogat în fapte și în strădanii pentru apărarea credinței strămoșești.<br />
<br />
== Alte activități episcopale ==<br />
=== Activități gospodărești ===<br />
Din banii strânși în cursul vizitei sale în Bihor, vlădica Sinesie a izbutit să creeze [[eparhie]]i sale o bună stare materială. A zidit o nouă reședință episcopală, precum și o [[mănăstire]] în Arad-Gai, cu [[hram]]ul Sfântul [[Simeon Stâlpnicul]] (cu o moșie de 300 jugăre), care a devenit, apoi, gropnița vlădicilor din Arad, a înzestrat Episcopia cu [[odor|odoare]], odăjdii și cărți.<br />
<br />
A purtat un proces îndelungat pentru recâștigarea bunurilor înstrăinate după moartea lui Ioanichie Martinovici. În urma demersurilor sale, s-a aprobat zidirea bisericii din Oradea-Velența.<br />
<br />
=== Prigoniri îndurate de creștini ===<br />
Este de notat că și în Bihor și Arad sunt întâlniți câțiva credincioși care au suferit temniță și chiar [[moarte]]a pentru credința lor, așa cum se întâmplase și în Transilvania.<br />
<br />
De pildă, prin 1749, credinciosul Petru Gavruța din Pocola, lângă Beiuș, pentru că fusese la Carloviț să ceară ocrotire, a fost ținut în închisoare, în lanțuri, 13 săptămâni, apoi a fost izgonit din sat, murind în urma suferințelor îndurate.<br />
<br />
Un credincios din Comlăuș-Arad, Antonie Habata zis „Neamțu” (tatăl era neamț, iar mama româncă), a robit aproape trei ani, pentru că n-a acceptat să părăsească credința ortodoxă, în temnițele din Arad și din Șiria erau pe atunci și alți credincioși închiși pentru „apostasie”.<br />
<br />
=== Apărarea Ortodoxiei în alte locuri ===<br />
În mai multe rânduri a hirotonit preoți pentru Maramureș, încât autoritățile de stat au fost silite să intervină și să-l oprească. In județul Arad, a vegheat în permanență ca preoții și credincioșii săi să nu se îndepărteze de Ortodoxie. Era foarte aspru cu [[preot|preoții]] vinovați de felurite abateri. Notăm că în urma demersurilor sale, împărăteasa a dat dispoziții ca administratorul domeniului ducelui de Modena care avea multe sate in județul Arad să nu mai încaseze dări de la preoții români.<br />
<br />
A avut legături și cu vlădicii români de peste Carpați. Astfel, în 1761, episcopul Grigorie Socoteanu a dat la tipar, la [[Arhiepiscopia Râmnicului|Râmnic]], cartea numită ''Pravila de rugăciuni a sfinților sîrbi'', cu binecuvântarea lui Pavel Nenadovici și cu cheltuiala lui Sinesie.<br />
<br />
== Adormirea ==<br />
<br />
A murit la [[14 martie]] 1768, fiind îngropat în [[ctitor]]ia sa din Arad-Gai. Prin testamentul său, întocmit cu două luni înainte de moarte, ruga pe mitropolitul Pavel Nenadovici (mort și el în același an) astfel:<br />
<br />
:''să fie cu ochii deschiși asupra eparhiei Aradului, dar mai ales peste ținuturile Oradiei și Hălmagiului și să poarte de grijă ca creștinii pravoslavnici și credincioșii acestei eparhii să nu se clatine.''<br />
<br />
Astfel, prin toate strădaniile sale pentru apărarea Ortodoxiei, vlădica Sinesie se înscrie printre cei mai străluciți ierarhi care au păstorit la Arad.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
== A se vedea și ==<br />
* [[Nașterea uniației în Transilvania]]<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Episcopi]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/List%C4%83_a_eparhiilor_rom%C3%A2ne%C8%99ti_disp%C4%83ruteListă a eparhiilor românești dispărute2024-03-03T21:57:38Z<p>RappY: Adăugare organizații bisericești</p>
<hr />
<div>{{incomplet}}O '''listă a eparhiilor românești dispărute''' include structuri bisericești ce au avut jurisdicție asupra românilor în trecut.<br />
<br />
* [[Dobrogea_antică#Alte episcopii și Mitropolia Tomis|Episcopate din Dobrogea antică]] (sec. IV-VII)<br />
* [[Iustiniana Prima]] (sec. VI-VIII) — Arhiepiscopie autocefală cu scaunul în Serbia dar importantă pentru români.<br />
* [[Episcopia vlahilor]] (sec. XI-XIII)<br />
* [[Patriarhia de Târnovo]] (sec. XIII-XIV) — Patriarhie bulgară dar importantă pentru români.<br />
* [[Mitropolia Vicinei]] (sec. XIII-XIV)<br />
* [[Mitropolia Dristrei]] (sec. XV-XIX)<br />
* [[Episcopia Vadului]] (sec. XV-XVII)<br />
* [[Mitropolia Proilaviei]] (sec. XVI-XIX)<br />
* [[Episcopia Hotinului]] (sec. XVIII)<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Eparhii românești]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Mitropolia_DristreiMitropolia Dristrei2024-03-02T22:25:33Z<p>RappY: Adăugare „Listă a eparhiilor românești dispărute” la „A se vedea și”</p>
<hr />
<div>[[Fișier:Silistra.jpg|thumb|350px|<center>Scaunul mitropolitan al Mitropoliei Dristrei era la Silistra (Dristra).</center>]]<br />
'''Mitropolia Dristrei''' a fost înființată în secolul XV după ce Dobrogea a intrat sub stăpânire otomană. Aceasta a continuat până în 1813 când s-a unit cu [[Mitropolia Proilaviei]]. După ce și cea din urmă a fost desființată în 1829, a fost creată Mitropolia (Arhiepiscopia) de la Tulcea (1839-1878), detaliată în acest articol de asemenea. Astfel, istoria mitropoliei Dristrei reprezintă o parte însemnată din istoria românilor ortodocși din Dobrogea în cursul celor 460 de ani de stăpânire otomană, continuând istoria după [[Dobrogea antică]] și după mutarea [[Mitropolia Vicinei]] în Țara Românească.<br />
<br />
{{Citat|În decursul celor peste patru veacuri și jumătate de stăpânire otomană în Dobrogea, românii, care reprezentau elementul autohton și majoritar, și-au păstrat nealterate limba, credința și obiceiurile strămoșești. La aceasta au contribuit desigur legăturile neîntrerupte pe care le-au avut cu frații lor din toate celelalte teritorii românești. Iar Biserica, în speță Mitropolia Dristrei, vechiul Durostorum-Dirstor - a supraviețuit datorită ajutoarelor materiale ale domnilor Țării Românești. Titularii eparhiei erau întâlniți mereu la București, care putea fi socotit ca a doua lor reședință. Bisericile și mânăstirile românești de aici majoritatea de dimensiuni reduse și din material inferior ca și preoții și călugării lor au contribuit la păstrarea credinței ortodoxe, a limbii și a ființei noastre naționale în acest străvechi pămînt românesc dintre Dunăre și Mare.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]<ref>[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>}}<br />
<br />
== Istoric ==<br />
<br />
=== Context ===<br />
<br />
În urma expediției din 1417 împotriva lui [[Mircea cel Bătrân]], Dobrogea a fost cucerită de turci, rămânând sub stăpânire otomană până după războiul de independență din 1877-1878. După cucerirea otomană și mai ales după cruciada din 1444, s-a făcut aici o colonizare masivă îndeosebi în interior cu turci și tătari, populația românească fiind împinsă spre Dunăre și Marea Neagră.<br />
<br />
=== Înființarea mitropoliei ===<br />
<br />
În cursul celor 460 de ani de stăpânire otomană, pe teritoriul Dobrogei s-au creat câteva eparhii ortodoxe, sub jurisdicția [[Patriarhia Ecumenică|Patriarhiei Ecumenice]]. Deși titularii acestora erau greci, marea masă a credincioșilor o constituiau românii autohtoni, la care se adăugau și puțini credincioși ortodocși de alte neamuri.<br />
<br />
Se pare că încă de la începutul dominației otomane, întreagă Dobrogea depindea, din punct de vedere bisericesc, de Mitropolia din Dristra (vechiul Dirstor - Durostorum sau, cu numele turcesc, Silistra).<br />
<br />
=== Secolul XV ===<br />
Primul mitropolit cunoscut cu numele a fost ''Calist'', care a participat la lucrările Sinodului de unire de la Ferrara-Florența (1438-1439). Eparhia Dristrei apare apoi la sfârșitul secolului al XV-lea, într-o listă a eparhiilor aflate sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, pe locul 54.<br />
<br />
=== Secolul XVI ===<br />
Abia în 1564 se cunoaște un nou ierarh, cu numele ''Partenie'', care semna sentința de înlăturare din scaun a patriarhului ecumenic Ioasaf. În 1581, era amintit la Silistra „un episcop de rit grec”, fără ca să i se dea numele.<br />
<br />
=== Secolul XVII ===<br />
<br />
În secolul al XVII-lea, știrile despre Mitropolia Dristrei sunt ceva mai bogate.<br />
<br />
Astfel, în prima jumătate a secolului, sunt cunoscuți cu numele mitropoliții ''Ioachim'' (la [[19 mai]] 1615) și Antonie (1638 și [[1 iulie]] 1639, la alegerea patriarhului ecumenic Partenie). A urmat Macarie, trimis în august 1653 să instaleze pe Ignatie Sârbul ca [[Listă a mitropoliților Ungro-Vlahiei|mitropolit al Ungrovlahiei]]. În timpul său, domnitorul Grigorie Ghica al Țării Românești (1660-1664 și 1672-1673) a ridicat o nouă [[catedrală]] mitropolitană în Dristra, cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Noul mitropolit Metodie era de față, la [[15 aprilie]] 1679, la adunarea convocată de Șerban Vodă Cantacuzino la București, în care s-a hotărât reașezarea mitropolitului Teodosie în scaunul Ungrovlahiei. A fost urmat de ''Partenie'' (1680).<br />
<br />
În anii următori, mai mulți mitropoliți ai Dristrei semnează actele de alegere a unor ierarhi români sau greci, aflate în ''Condica Sfântă'' a Mitropoliei Ungrovlahiei. De pildă, mitropolitul Ghenadie, „fost al Dristrei”, semna actul de alegere a mitropolitului Teofil al Transilvaniei (1692) și a episcopului Ilarion al [[Arhiepiscopia Râmnicului|Râmnicului]] (1693).<br />
<br />
=== Secolul XVIII ===<br />
==== Athanasie ====<br />
În iulie 1706, apare în acte mitropolitul Athanasie, care, cu prilejul [[Crăciun]]ului, Anului nou și [[Boboteaza|Bobotezei]] din 1706-1707, se găsea la curtea lui [[Constantin Brâncoveanu]], în 1710 a tipărit la Târgoviște lucrarea lui Euthimie Zigabenul, ''Panoplia dogmatică'', în grecește.<br />
<br />
==== Ioan Ierotei Comnen ====<br />
Urmașul său a fost cunoscutul cărturar Ioan Ierotei Comnen.<br />
===== Înainte de scaunul mitropolitan =====<br />
Născut în Heracleea Traciei, a studiat la marea școală a Patriarhiei din Constantinopol, apoi la Universitatea din Padova, dobândind o aleasă pregătire enciclopedică, fiind considerat un „latro-filozof”, adică medic, gânditor și scriitor.<br />
<br />
După terminarea studiilor, a venit în Țara Românească, unde a fost medic la Curtea lui Constantin Brâncoveanu și unul din principalii mesageri ai spiritului Renașterii italiene în țările române. A desfășurat și o intensă activitate literară. De pildă, au rămas de la el felurite imnuri închinate lui Constantin Brâncoveanu pe primele foi ale unor cărți tipărite cu cheltuiala acestuia și câteva inscripții pe [[mormânt|mormintele]] unor cărturari greci.<br />
<br />
În 1701 a tipărit la Snagov, în grecește, Proschinitariul Sfântului Munte al Athosului (tipograf fiind [[Antim Ivireanul]]). Câteva lucrări scrise de el au rămas în manuscris (''Viața împăratului Ioan Cantacuzino'', scrisă pentru Constantin Cantacuzino Stolnicul, traducerea Tâlcuirii Evangheliilor a lui Teofilact al Ohridei, în greaca vulgară, pentru Constantin Brâncoveanu ș.a.).<br />
<br />
===== Scaunul mitropolitan =====<br />
Înainte de 27 octombrie 1711, a ajuns mitropolit al Dristrei, sub numele de Ierotei. În această calitate, este întâlnit în mai multe rânduri la București.<br />
<br />
Se cunoaște o bogată corespondență pe care a purtat-o cu patriarhul Hrisant Notaras al [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalimului]] și cu primul domn fanariot Nicolae Mavrocordat. Între altele, se plângea de sărăcia eparhiei sale, de necazurile pe care i le făceau ienicerii, de greutățile administrației eparhiale. Tot din această corespondență se poate afla că eparhia sa primea de mult timp o danie anuală de sare, din partea domnilor Țării Românești, precum și alte ajutoare.<br />
<br />
Din câteva acte ale Patriarhiei din Constantinopol, reiese că vlădica Ierotei participa adeseori la lucrările Sinodului patriarhal. A murit prin 1719, la București, la curtea domnitorului Nicolae Mavrocordat<br />
<br />
==== Alți mitropoliți ====<br />
<br />
În secolul al XVIII-lea, sunt amintiți alți mitropoliți ai Dristrei, cei mai mulți în ''Condica Sfântă'' a Mitropoliei Ungrovlahiei, prezenți la alegerea unor mitropoliți și episcopi din Țara Românească.<br />
<br />
Așa au fost:<br />
* Serafim (1720/21-1724)<br />
* Calinic (1732)<br />
* Constandie <br />
* Vartolomeu (1739 - d. 1757)<br />
<br />
În timpul păstoririi celui din urmă, Grigorie II Ghica al Țarii Românești (1748-1752) a rezidit biserica mitropolitană din Dristra, construind și un zid înconjurător, precum și clădirile anexe trebuitoare.<br />
<br />
Au urmat Chiril (1764) și Partenie (amintit între 1768 și 1779). În 1777, Alexandru Ipsilanti al Țării Românești reînnoia Mitropoliei Dristrei o danie mai veche de 500 bulgări de sare pe an, care puteau fi vânduți sau transportați oriunde, fără opreliști și fără obligația de a plăti vamă.<br />
<br />
În 1783, Alexandru Moruzi sporea dania la 650 de bulgări de sare anual. Se pare că dania era reîntărită la fiecare schimbare de domn. Un act din 8 iunie 1793 amintea de vechiul drept al Mitropoliei de a-și trimite oile la păscut în stânga Dunării, în județul Ilfov. Din același act se poate afla că Mitropolia avea dreptul să strângă anual câte 50 de oameni din Tara Românească, neimpozabili, care să-i păzească oile din județul Ilfov și să-i lucreze terenurile agricole pe care le avea în Dobrogea.<br />
<br />
În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, au păstorit la Silistra mitropoliții Chiril (amintit în 1780) și Calinic (amintit în 1784, apoi în 1787). Probabil către sfârșitul secolului al XVIII-lea, eparhia Dristrei a rămas un timp vacantă.<br />
<br />
=== Secolul XIX ===<br />
<br />
În 1812 se afla în București „fostul” mitropolit de Dristra Chiril (se pare că nu este identic cu cel din 1780), refugiat aici în timpul războiului ruso-ture din 1806-1812.<br />
<br />
=== Unirea cu Mitropolia Proilaviei ===<br />
În 1813 Mitropolia Dristrei (Silistrei) s-a contopit cu a [[Mitropolia Proilaviei|Proilaviei]] (Brăilei), noul mitropolit Calinic avîndu-și reședința la Brăila.<br />
<br />
În martie 1821, a făcut un schimb de eparhii cu Antim al Didimotihului (azi în Grecia), trecând în locul acestuia (Calinic s-a împușcat la Târgoviște, la 29 mai 1832). Antim a păstorit ca mitropolit al Dristrei și Proilavului, cu reședința la Brăila, până în 1828, când eparhia Proilaviei s-a desființat, reîntâlnit, totuși, la Silistra, până în 1736, când s-a retras la Odesa, unde a și murit.<br />
<br />
În noiembrie 1836 a fost ales ca mitropolit de Silistra Grigorie († 1839), urmat, în ianuarie 1840, de Ieronim. Urmașul acestuia a fost un alt Grigorie, român transilvănean.<br />
<br />
== Mitropolia de la Tulcea ==<br />
=== Primii ierarhi ===<br />
După desființarea [[Mitropolia Proilaviei|Mitropoliei Proilaviei]], s-a înființat o nouă Mitropolie (Arhiepiscopie), cu sediul la Tulcea pentru teritoriile din nordul Dobrogei, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, condusă tot de ierarhi greci.<br />
<br />
Primul titular cunoscut a fost Panaret, până atunci episcop al Eumeniei (în Anatolia), care, în 1839, sfințea biserica românească din Nalbant, jud. Tulcea. Urmașul său a fost Dionisie, ales la o dată necunoscută. În jurul anilor 1877/1878 acesta a încredințat conducerea eparhiei fostului episcop din Creta, Nichifor, iar el a plecat in Apusul Europei pentru a-și îngriji sănătatea.<br />
<br />
=== Înființarea patriarhiei bulgare ===<br />
<br />
După 1860, a început lupta pentru separarea Bisericii bulgare de Patriarhia din Constantinopol, acțiune care făcea parte integrantă din lupta poporului bulgar pentru independența națională. La [[11 martie]] 1870, printr-un firman al sultanului Abdul Aziz, s-a aprobat crearea unui „exarhat bulgar”, scos de sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. Noul exarhat n-a fost recunoscut însă de Patriarhie, producându-se o schismă între cele două Biserici, care a durat până în 1945.<br />
<br />
=== Sfârșitul arhiepiscopiei ===<br />
<br />
La [[17 octombrie]] 1874, Sinodul patriarhal din Constantinopol a aprobat înființarea unei episcopii românești cu reședința la Măcin. Românii dobrogeni s-au adresat mitropolitului primat Calinic Miclescu din București, cerându-i sprijinul în vederea organizării noii eparhii. Tulburările care au început în Imperiul otoman in 1875, terminate cu războiul ruso-turc din 1877-1878, au împiedicat punerea în aplicare a acestei hotărâri.<br />
<br />
După Congresul de la Berlin, din 1878, România a primit cele două județe dintre Dunăre și Mare, Tulcea și Constanța, încetând astfel dominația otomană, care durase aproape o jumătate de mileniu. Din punct de vedere bisericesc, cele două județe au intrat în componența eparhiei [[Arhiepiscopia Dunării de Jos|Dunării de Jos]], înființată în 1864, care-și avea acum sediul la Galați.<br />
<br />
== Viața bisericească în Dobrogea ==<br />
=== Introducere ===<br />
Datorită colonizării teritoriului dintre Dunăre și Mare cu turci și tătari, a apărut aici o nouă religie, cea mahomedană. Deși cuceritorii otomani au recunoscut oficial religia creștină și organizarea ei bisericească, autoritățile locale din diferite părți ale Imperiului au întreprins acțiuni pentru trecerea forțată la islamism a autohtonilor. Așa s-a întâmplat cu slavii din Bosnia, Herțegovina și regiunea Munților Rodopi, cu o bună parte din albanezi.<br />
<br />
=== Prozelitismul mahomedan ===<br />
Și în Dobrogea s-au făcut presiuni, însoțite de silnicii, pentru trecerea unor români la mahomedanism. Vor fi fost cazuri izolate, când anumiți români, prin căsătorie, din interese materiale sau prin forță, au fost nevoiți să îmbrățișeze această religie, care, practic, ducea la ieșirea din rândurile poporului român, la turcizarea lor.<br />
<br />
Marea masă a credincioșilor români nu s-au abătut însă de la credința creștină ortodoxă. Din ultimele decenii de stăpânire otomană se cunosc chiar numeroase cazuri de români din Dobrogea care au fugit in nordul Dunării ca să nu fie siliți să-și schimbe credința. În felul acesta, Biserica Ortodoxă a fost un factor important în lupta pentru păstrarea ființei naționale a românilor dobrogeni.<br />
<br />
=== Ajutorul din principate ===<br />
S-a discutat mai sus că mitropoliții greci de la Dristra-Silistra stăteau mai mult la București, în preajma Curții domnești. În tot cursul existenței sale, Mitropolia s-a bucurat de numeroase danii din partea domnilor Țării Românești, însăși catedrala mitropolitană fiind zidită, apoi refăcută, cu bani primiți din partea domnilor munteni. Alte ajutoare au fost acordate bisericilor din Cernavodă (ridicată în 1669 de un Jipa Logofătul) și din Babadag (1777, de Alexandru Ipsilanti).<br />
<br />
Cărțile de slujbă folosite în bisericile românești erau tipărite la București, Râmnic, Iași, Neamț, Sibiu, Blaj, Buda etc. Multe din ele au dispărut din cauza distrugerilor și jafurilor provocate de bașibuzici și cerchezi.<br />
<br />
=== Mocanii ===<br />
În secolul al XVIII-lea, dar mai ales în cel următor, numeroși ciobani din părțile Sibiului și Brașovului - cunoscuți sub numele de „mocani” - au trecut cu turmele în Dobrogea și s-au stabilit definitiv acolo, punând bazele unor noi așezări românești, întărind astfel elementul românesc și ortodox. Alți români veniseră din Tara Românească, Moldova, Banat, din sudul Dunării.<br />
<br />
De aceea, pe bună dreptate spunea în 1850 cunoscutul agronom Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) că „nu este sat în care să nu vezi în miniatură Dacia si înfrățirea tuturor românilor”. Aceste permanente legături ale credincioșilor dobrogeni cu frații lor din stânga Dunării au contribuit la păstrarea ființei naționale a populației românești de aici.<br />
<br />
=== Starea preoțimii ===<br />
Mitropoliții greci din Dristra și apoi din Tulcea încasau de la fiecare credincios căsătorit o taxă anuală de 6,50 lei, numită jitia sau vlădicia. Preoții aveau o situație materială foarte grea, fiind nevoiți să muncească alături de păstoriții lor.<br />
<br />
De regulă, la intrarea în preoție, făceau un contract cu satul (parohia), fixând taxele pentru diferitele slujbe. Fiecare familie da preotului o dajdie anuală în natură (2-3 banițe de bucate), numită hac (cuvânt turcesc: sumă, plată). Preoții nu aveau nicio pregătire teologică, ci numai cunoștințe elementare de scris și citit.<br />
<br />
=== Educația ===<br />
Abia pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, se știe de existența unor școli românești în localitățile mai mari: Cernavodă, cu dascălul Ioan, înainte de 1766, Turtucaia, cu dascălii olteni Mihai (1775) și Gheorghe (1790). La începutul secolului al XIX-lea, se cunosc alte școli, la Silistra, cu dascălul Petrică Mihall, apoi cu fiul său Costache Petrescu, Hârșova, Măcin, Turtucaia, iar în a doua jumătate a secolului la Rasova, Aliman, Seimeni ș.a. La Dăeni (jud. Tulcea), un dascăl cu numele Cosma pregătea elevi pentru preoție.<br />
<br />
Înainte de 1878 au lucrat pentru propășirea învățământului ortodox preoți români veniți din Dobrogea călugărul cărturar Nifon Bălășescu, originar din Hașag-Sibiu (1806-1880), fost profesor la Seminariile din București și Huși, care a înființat peste 20 de școli; preotul Dimitrie Chirescu din Cernavodă (1842-1897), tatăl cunoscutului compozitor și dirijor Ioan D. Chirescu și alții.<br />
<br />
=== Biserici ===<br />
<br />
Bisericile se ridicau numai cu aprobare specială din partea autorităților turcești, credincioșii fiind siliți să plătească o anumită taxă. Se impuneau însă unele restricții: să nu fie cu [[turlă|turle]], să nu aibă [[clopot]]e (ca bisericile din Istria-Constanța, Baia-Tulcea) etc. Așa se face că până în 1878 s-au construit foarte puține biserici din zid, cele mai multe fiind din chirpici. Dintre bisericile de zid pot fi menționate cele din Nalbant (1839, reclădită în 1880-1891), Topalu (1840), Varoș-Hârșova (1857), Sulina (1866), Tulcea (1857-1883), Babadag, Rasova, Dăeni, Cernavodă etc.<br />
<br />
=== Mănăstiri ===<br />
<br />
La începutul secolului al XIX-lea s-au întemeiat și două mănăstiri românești: Taița și Cocoș. Desigur, înaintea acestora au fost și alte așezări monahale, mai modeste. Mănăstirea Taița situată la poalele Măcinului, între orașele Măcin și Isaccea, a fost întemeiată de călugări moldoveni, la care s-au adăugat și alții, veniți din toate ținuturile românești. Probabil a dispărut în ultimii ani ai stăpânirii otomane, prin 1876, când mai multe sate românești din nordul Dobrogei au fost prădate de cerchezi (prin 1862-1863), iar bisericile profanate și distruse.<br />
<br />
În 1833, trei călugări veniți de la [[Muntele Athos|Athos]], făgărășeanul Visarion (fost un timp tipograf la Neamț), Gherontie și Isaia, au pus bazele unei bisericuțe fără turlă pe dealul Cocoșului, în apropiere de Niculițel (jud. Tulcea), care, cu refacerile efectuate în 1846, a dăinuit până în 1910. Mănăstirea s-a dezvoltat, atrăgând numeroși monahi din toate ținuturile locuite de români. În 1841, autoritățile turcești au dat mănăstirii aprobare de funcționare legală, în 1853 s-a ridicat o altă biserică, din piatră și cărămidă, prin strădania primului staret, arhimandritul Visarion, și din dania lui Nicolae Hagi Ghișe, un cioban din Poiana Sibiului, care, călugărindu-se aici, a lăsat mănăstirii întreaga avere (15.000 de galbeni, 500 de oi și 15 cai).<br />
<br />
Urmașul lui Visarion, [[stareț]]ul Daniil, tot un transilvănean, a ridicat o clopotniță, un rând de clădiri și a primit numeroase danii în bani, terenuri, hanuri, animale și alte bunuri, din partea credincioșilor. Actuala biserică a mănăstirii s-a ridicat între anii 1911-1913.<br />
<br />
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea s-a întemeiat mănăstirea Cilic-Dere, situată la aproximativ 20 km de Cocoș. Actuala biserică monumentală, etajată a fost începută în 1901 și [[târnosire|sfințită]] abia în 1932. În 1846 a luat ființă [[schit]]ul Saon, metoc al mănăstirii Cilic-Dere, apoi de sine stătător. Biserica mare s-a ridicat între anii 1909-1914.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
== A se vedea și ==<br />
* [[Dobrogea antică]]<br />
* [[Mitropolia Vicinei]]<br />
* [[Listă a eparhiilor românești dispărute]]<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Eparhii]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Episcopia_HotinuluiEpiscopia Hotinului2024-03-02T22:25:27Z<p>RappY: Adăugare „A se vedea și”</p>
<hr />
<div>[[Fișier:Hotin.png|thumb|350px|<center>Regiunea Hotinului (roz-portocaliu) pe o hartă a României Mari</center>]]<br />
'''Episcopia Hotinului''' a fost o episcopie sufragană a [[Mitropolia Proilaviei|Mitropoliei Proilaviei]] între 1758 și 1769 cu un singur episcop titular, vlădica Amfilohie. A fost reînființată de câteva ori (1774-1788, 1792-1806), dar, după 1769, episcopii de Hotin erau mitropoliții Proilavi.<br />
<br />
Fiind socotite eparhii românești, Mitropolia Proilaviei și Episcopia Hotinului, cu bisericile lor, au fost ajutate mereu de domnii români. Amândouă eparhiile au avut un rol însemnat nu numai în întărirea sentimentelor religioase ale credincioșilor, ci și în formarea și întărirea conștiinței de unitate națională românească.<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
=== Introducere ===<br />
<br />
O urmare imediată a luptei de la Stănilești, dintre ruși și turci (1711), a fost ocuparea Hotinului - străveche cetate moldoveană - de către turci, în 1713. În anul următor, ei au ocupat ținutul înconjurător, cu același nume, și câteva sate din ținuturile Soroca și Iași, iar în 1715, o porțiune la nord de Prut, în ținutul Cernăuților. Din aceste teritorii s-a constituit, în anul 1715, o nouă raia, a Hotinului.<br />
<br />
Cu toate că administrația moldoveană părăsise aceste ținuturi, credincioșii români rămași pe loc au continuat să fie cârmuiți duhovnicește de episcopii din Rădăuți. Abia către mijlocul secolului al XVIII-lea se produce o tulburare în vechile rânduieli bisericești. Mitropolitul Filotei al [[Mitropolia Proilaviei|Proilaviei]] (ales la 28 septembrie 1748) a ridicat pretenții de jurisdicție asupra Hotinului.<br />
<br />
=== Înființare ===<br />
<br />
Acest conflict prezentat mai sus a stat la baza înființării unei noi eparhii pentru ținuturile disputate de ierarhul brăilean, Filotei al Proilaviei, și cei moldoveni, și anume ''Episcopia Hotinului'', ca sufragană a Mitropoliei Proilaviei.<br />
<br />
Se adaugă și prea marea depărtare a ținutului Hotin de centrul conducerii duhovnicești a mitropoliților Proilavului, care ajungeau la Hotin trecând prin regiuni aparținătoare la două alte episcopii: Huși și Iași. În afară de aceasta, eparhia Proilaviei era și prea întinsă, greu de cârmuit de un singur ierarh. Nu se știe cine a hotărât înființarea noii eparhii. În orice caz, s-ar putea ca sugestia pentru înființarea ei să fi pornit din Moldova, dar mai degrabă de la mitropolitul Daniil al Proilavului, socotit de neam român.<br />
<br />
Nu se cunoaște nici timpul înființării ei, dar este presupus că acest fapt s-a petrecut înainte de [[4 august]] 1758, când se vorbea de „mitropolia” Hotinului.<br />
<br />
Lipsa unor episcopi de Hotin până în anul 1767 se poate explica prin aceea că se găsea cu greu o persoană dispusă să păstorească tocmai în ținuturile Hotinului, sărace, îndepărtate și „în calea tuturor răutăților”.<br />
<br />
Că este așa o dovedește următorul fapt. În [[16 februarie]] 1766, mitropolitul Daniil al Proilaviei trimitea o scrisoare [[ieromonah]]ului Neofit, „efimeriu” la biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, chemându-l la hirotonia întru [[arhiereu]] pentru scaunul Episcopiei Hotinului. Din cuprinsul scrisorii, se poate afla că alegerea lui s-a făcut „cu voia prea înălțatului domn a toată Moldova” (pe atunci Grigorie III Ghica), cu încuviințarea patriarhului ecumenic și a sinodului său. <br />
<br />
Dar ieromonahul Neofit, grec din Moreea, deși făgăduise să meargă la Hotin, n-a mai dat ascultare invitației ierarhului brăilean, ci a preferat slujba de preot al „companiei grecești” din Sibiu (a murit foarte bătrân la începutul secolului al XIX-lea, se cunoaște o parte din corespondența sa cu episcopul [[Iosif Sevastias|Iosif al Argeșului]] și cu alți clerici din Tara Românească).<br />
<br />
== Amfilohie ==<br />
=== Episcop de Hotin ===<br />
<br />
Renunțând Neofit, scaunul de episcop al nou-înființatei eparhii a Hotinului s-a încredințat unui învățat călugăr de neam român, Amfilohie, hirotonit în anul 1767. Desigur alegerea lui s-a făcut cu încuviințarea domnului Moldovei Grigorie Callimachi (1767-1769), poate și ca să dea o satisfacție boierilor români că s-a ales un ierarh din neamul lor.<br />
<br />
Într-o scrisoare a lui Amfilohie către arhimandritul Zosima, starețul Lavrei Pecerska din Kiev, din 10 ianuarie 1768, se găsesc mai multe știri despre el și eparhia pe care o păstorea. Arăta, de pildă, că fusese prin Rusia, inclusiv prin Kiev, unde s-a închinat la moaștele de acolo, iar acum s-a învrednicit de hirotonie, primind rangul de arhiereu, prin punerea mâinilor mitropoliților Anania al Severinului, Partenie al [[Mitropolia Dristrei|Dristrei]] și Daniil al [[Mitropolia Proilaviei|Proilaviei]], din urma căruia se numea „stăpânul meu”, ceea ce înseamnă că era sufraganul acestuia. Păcat că nu arată locul hirotoniei.<br />
<br />
În privința eparhiei sale scria: „Mi-au încredințat această puțină eparhie di păstorie, a roabei cetăți a Hotinului, între care oaia petrece dimpreună cu lupu... fiind eparhie săracă și datoare cu cinci mii de lei din trecutele vremi, pentru birul stăpânitorilor”. Relatându-i sărăcia în care se zbătea, îl ruga să-i trimită unele veșminte arhierești „din cele ce vei fi având mai vechi”.<br />
<br />
Într-un post-scriptum îl ruga pe starețul kievean să se intereseze de un frate al său care de cinci ani învăța meșteșugul zugrăviei „la zugravul Vartholomei în școala mănăstirii”. Se pare că-și avea metania la [[Mănăstirea Secu|Secu]], pentru că într-un [[pomelnic]] al acestei mănăstiri era trecut și „Amfilohie Secul”, înaintea a trei ierarhi din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Va fi învățat mai întâi carte în această mănăstire, continuând la Academia duhovnicească din Kiev, de vreme ce-a ajuns un om învățat, cunoscător al multor limbi străine: greacă veche și nouă, latină, slavă, rusă și italiană. O notiță în limba italiană, aflată într-o scoarță de carte care-i aparținuse, arată că în anul 1772 făcuse o călătorie la Roma.<br />
<br />
De la Amfilohie se păstrează o gramată de hirotonie (singhelie), cu data de [[5 decembrie]] 1772, în care arăta că a hirotonit pe un Teodosie, „aici în sfânta noastră episcopie în Hotin, în biserica unde este hramul sfântului și marelui Grigorie Bogoslov", ceea ce dovedește că exista o biserică episcopală în Hotin.<br />
<br />
Păstoria sa a fost însă grea, căci în 1768 izbucnește războiul ruso-turc.<br />
<br />
În ultimele luni ale anului 1769, amândouă țările românești au fost ocupate de trupele rusești. În împrejurările date, episcopul Dosoftei al Rădăuților a început din 1770 să facă hirotonii de preoți pentru fosta Episcopie a Hotinului. Este arătat mai sus că la [[10 ianuarie]] 1771, mitropolitul [[Gavriil Callimachi]] al Moldovei a adresat o scrisoare [[cler]]ului și [[laicat|credincioșilor]] din ținuturile Bugeacului, prin care le aducea la cunoștință desființarea Mitropoliei Proilaviei și trecerea lor în grija duhovnicească a episcopului de Huși.<br />
<br />
În aceeași scrisoare se spunea că „eparhia Hotinului s-au dat sub ocârmuirea frăției sale episcopului de Rădăuți chir Dosoftei”.<br />
<br />
Cu aceasta, se încheie existența Episcopiei de Hotin și a singurului ei titular, vlădica Amfilohie.<br />
<br />
=== După desființarea eparhiei ===<br />
<br />
Teritoriul fostei eparhii a intrat sub jurisdicția canonică a episcopului Dosoftei al Rădăuților până în 1775, la ocuparea Moldovei de nord (Bucovina) de austrieci. După această dată, ajunge sub jurisdicția mitropoliților Proilaviei, care se intitulau, din 1775, și episcopi ai Hotinului, cu excepția anilor 1788-1792, când Hotinul și ținutul din jur a fost cucerit de austrieci, iar conducerea duhovnicească s-a dat din nou episcopului din Cernăuți (fostul scaun de Rădăuți), pe atunci Daniil Vlahovici. În 1813 teritoriile respective au intrat în componența noii „Arhiepiscopii a Chișinăului și Hotinului”, cârmuită de Gavriil Bănulescu-Bodoni.<br />
<br />
=== Amfilohie după Episcopia Hotinului ===<br />
<br />
Coborât în rândul numeroșilor arhierei fără [[eparhie]], Amfilohie s-a retras la [[schit]]ul Zagavia de lângă Hârlău. De aici, mai apare uneori în viața bisericească a țării sale. De pildă, în decembrie 1782, participă la ipodiaconirea și hirotonia lui [[Iacob Stamati]] ca episcop de Huși. De multe ori era chemat de episcopul Antonie al Romanului să facă slujbe, în locul său, în catedrala episcopală din Roman. Desigur săvârșea slujbe și în Iași. A [[moarte|murit]] în schitul Zagavia, în jurul anului 1800, fiind îngropat tot acolo.<br />
<br />
Dacă în calitatea sa de episcop al Hotinului nu a izbutit să desfășoare o activitate rodnică, în schimb Amfilohie și-a înscris cu cinste numele în istoria culturii românești. Alesele sale cunoștințe de carte le-a pus în slujba poporului său, prin traducerea și tipărirea unui Catehism și a două manuale școlare. Desigur el sprijinise și școala românească din Hotin, unde, în anul 1788, când raiaua a fost ocupată de austrieci, funcționa o școală cu 300 de elevi, condusă de dascălul Ilie de la Putna. N-ar fi exclus ca însuși Amfilohie să fi înființat școala.<br />
<br />
Pentru preoții din Moldova, Amfilohie a tradus și prelucrat Catehismul lui Platon Levșin, mitropolitul Moscovei. L-a tipărit în 1795 la Iași, sub titlul ''Gramatica teologhicească scoasă în limba moldovenească de pe Bogoslovia lui Platon, arhiepiscopul de Moscova''. În același an a tipărit, tot la Iași, două manuale didactice: ''De obște geografie și Elemente aritmetice'', ambele prelucrate din limba italiană.<br />
<br />
Alte lucrări i-au rămas în manuscris. Din toate acestea, rezultă că Amfilohie a fost o figură reprezentativă în istoria culturii românești. Prin călătoriile și studiile sale în Italia, a putut lua contact cu ideile înaintate ale iluminismului apusean, prelucrând, în spiritul înnoitor al acestora, cărțile didactice amintite.<br />
<br />
== Viața bisericească la Hotin ==<br />
<br />
Preoții și credincioșii celor două eparhii erau în marea lor majoritate de neam român și numai puțini din ei erau ucrainieni, greci sau bulgari. Acest lucru se poate constata din diferitele acte de hirotonie care au rămas până azi, în care sunt consemnate nume de preoți români și de sate românești.<br />
<br />
Limba liturgică din aceste biserici a fost [[limba română|românească]]. Dovadă sunt multe cărți păstrate în bisericile eparhiei, cum este un [[Minei]] dăruit de un domnitor, o Evanghelie tipărită la Buda în 1812, amândouă la biserica mitropolitană din Brăila, precum și un [[Tetraevanghel]] tipărit la Iași în 1782, aflat la biserica „Sf. Nicolae” din Galați.<br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
== A se vedea și ==<br />
* [[Listă a eparhiilor românești dispărute]]<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Eparhii]]<br />
[[Categorie:Eparhii românești]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Mitropolia_ProilavieiMitropolia Proilaviei2024-03-02T22:25:20Z<p>RappY: Adăugare „A se vedea și”</p>
<hr />
<div>[[Fișier:Mitropolia Proilaviei.PNG|thumb|350px|<center>Harta Mitropoliei Proilaviei, scanată din revista Analele Brăile, nr 1, 1939 </center>]]<br />
'''Mitropolia Proilaviei''' (sau a Brăilei) a existat între cca. 1500 și 1829 cu unele întreruperi. Deși se afla sub jurisdicția directă a [[Patriarhia Ecumenică|Patriarhiei din Constantinopol]], Mitropolia Proilaviei - ca și [[Episcopia Hotinului|sufragana sa de la Hotin]] - era o eparhie românească, fiind socotită, după cuvintele pastoralei lui [[Gavriil Callimachi]] din [[10 ianuarie]] 1771: „''dintru început a fi din hotarul pământului și din păstoria Moldovei''”. Fiind socotite eparhii românești, Mitropolia Proilaviei și Episcopia Hotinului, cu bisericile lor, au fost ajutate mereu de domnii români.<br />
<br />
Deși cei mai mulți [[ierarh]]i care au păstorit la Brăila-Ismail erau de neam grec, unii cu rosturi însemnate în cadrul Patriarhiei Ecumenice, totuși, este considerat că unii din ei au putut fi de neam român (Daniil și Chiril). Singurul episcop de la Hotin a fost tot un român, cărturarul și poliglotul Amfilohie.<br />
<br />
Amândouă eparhiile au avut un rol însemnat nu numai în întărirea sentimentelor religioase ale credincioșilor, ci și în formarea și întărirea conștiinței de unitate națională românească.<br />
<br />
== Introducere ==<br />
<br />
În afară de [[eparhie|eparhiile]] cunoscute în Țara Românească și Moldova ([[Mitropolia Ungrovlahiei]], cu Episcopiile sufragane de la [[Arhiepiscopia Râmnicului|Râmnic]] și [[Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei|Buzău]], și [[Mitropolia Moldovei și Bucovinei|Mitropolia Moldovei]], cu Episcopiile sufragane de la [[Arhiepiscopia Romanului și Bacăului|Roman]], [[Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților|Rădăuți]] și [[Episcopia Hușilor|Huși]]), în cele două țări românești extracarpatice au existat și unele eparhii efemere, pentru perioade de timp mai scurte sau mai îndelungate. Așa a fost Episcopia Strehaiei, creată de domnitorul Grigore Ghica, pentru prietenul său Daniil, între anii 1672-1679. <br />
<br />
De o viață mai îndelungată s-a bucurat o altă eparhie care a existat pe pământ românesc și pentru credincioși români, și anume Mitropolia Proilaviei. Alături de aceasta, - uneori în legătură cu ea - și-a dus viața, pentru scurt timp, o [[Episcopia Hotinului|Episcopie la Hotin]].<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
=== Numele ===<br />
Mitropolia Proilaviei sau a Proilavului și-a primit numele de la orașul Brăila, unde își avea, de obicei, [[scaun|scaunul de reședință]]. Grecii numeau Brăila Πραΐλοβον, din care s-a făcut Προΐλαβον, formă sub care apare mai des, până în timpurile moderne, iar turcii, Ibrail sau Ibraila.<br />
<br />
Prin urmare, este vorba de o „Mitropolie a Brăilei”. Cum s-a ajuns la înființarea acesteia?<br />
<br />
=== Schimbările politice ===<br />
<br />
La 1417 au ajuns sub stăpânire otomană cetățile Giurgiu și Turnu, fiind transformate în raiale (turcește: „gloată”, „turmă”, „popor de adunătură”). În Moldova, vechile cetăți Chilia și Cetatea Albă (numită de turci Akkerman) au căzut sub dominație otomană în anul 1484, toate încercările lui [[Ștefan cel Mare]] de a le recuceri fiind sortite eșecului.<br />
<br />
După marea ofensivă turcească din 1538 împotriva lui [[Petru Rareș]], condusă de însuși sultanul Soliman II Magnificul, a fost anexat întreg Bugeacul, împreună cu cetatea Tighina (numită de turci Bender), deci zona sudică a teritoriului dintre Nistru și Prut. Întreg teritoriul a fost transformat în raia, sub denumirea de raiaua Tighinei. Peste două secole, a devenit raia și cetatea Hotinului cu hinterlandul respectiv (1713).<br />
<br />
Prin anul 1539, [[Radu Paisie]], domnul Țării Românești, a trebuit să-și părăsească scaunul și să fugă peste Dunăre din pricina unui pretendent, banul Șerban, înrudit cu boierii Cralovești. Radu Paisie s-a reîntors cu ajutor turcesc, reluându-și tronul domnesc. Dar în schimbul acestui ajutor, turcii au obținut Brăila și ținutul înconjurător prin 1539-1540 care au fost transformate în raia (1542).<br />
<br />
Hotarul raialei se întindea din dreptul Hîrșovei spre nord-vest, până în apropierea râului Buzău, continua spre nord-est, paralel cu Buzăul, apoi spre est, adică spre Dunăre, paralel cu Siretul.<br />
<br />
== Înființarea mitropoliei ==<br />
=== Data înființării ===<br />
În împrejurările descrise mai sus, ținuturile respective s-au rupt de Țara Românească și de Moldova, trecând sub administrație otomană. În cetățile respective au fost așezate trupe turcești de pază, care constituiau un permanent pericol pentru țările române.<br />
<br />
Dar odată cu stăpânirea politică turcească, aceste teritorii au fost scoase de sub jurisdicția [[ierarh]]ilor munteni sau moldoveni și constituite într-o unitate bisericească aparte, condusă de ierarhi greci, sub jurisdicția directă a [[Patriarhia Ecumenică|Patriarhiei Ecumenice]], sub numele de Mitropolia Proilaviei. Aceasta apare în locul al 55-lea, între mitropoliile supuse Patriarhiei, imediat după a [[Mitropolia Dristrei|Dristrei]] (vechiul Durostorum, Dorostolon), care avea locul 54.<br />
<br />
Noua Mitropolie a Proilaviei era menționată într-o listă alcătuită pe la sfârșitul secolului al XV-lea (dar nu figurează într-una alcătuită de patriarhul Nil, în secolul XIV), fapt pentru care istoricul Demostene Russo a susținut că s-a înființat „înainte de 1500”. În acest caz, ar însemna că la început ea cuprindea teritoriile din jurul Chiliei și Cetății Albe, poate chiar din nordul Dobrogei. Nu ar fi exclus ca ea să fi luat ființă ca o continuatoare a [[Mitropolia Vicinei|Mitropoliei Vicinei]].<br />
<br />
=== Componența mitropoliei ===<br />
<br />
Reședința mitropolitană era în Brăila (în catedrala cu [[hram]]ul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, existentă până pe la mijlocul secolului trecut). Din diferite cauze, [[mitropolit]]ul stătea uneori la Ismail, Reni, Galați sau în satul Căușani, lângă Tighina. Hotarele eparhiei nu au fost aceleași în decursul istoriei sale, ci au suferit schimbări, în funcție de cuceririle rusești sau turcești din timpul deselor războaie dintre aceste două puteri.<br />
<br />
În mod obișnuit, ea cuprindea raiaua Brăilei (cu teritoriul înconjurător, rupt de la eparhia Buzăului), teritoriile raialelor Giurgiu și Turnu, luate de la Mitropolia Ungrovlahiei, precum și regiunile din nordul Mării Negre, cu Ismailul, Chilia și Cetatea Albă, iar în nordul acestora, așa-numitul Bugeac și raiaua Tighina. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea au intrat în componența ei unele teritorii din nordul Dobrogei, luate de la [[Mitropolia Dristrei]].<br />
<br />
Uneori se întindea și peste Nistru, înspre Bug, in așa-numită „Ucraina Hanului” (stăpânită un timp de Gheorghe Duca Vodă al Moldovei, 1668-1672 și 1678-1683), cu peste 40 de sate de români ortodocși și câteva orășele (Balta, Dubăsari, unde sta uneori si hanul ș.a.). Dar nu numai hotarele au suferit modificări, ci însăși existența Mitropoliei era în funcție de stăpînirea politică a teritoriilor din care era alcătuită.<br />
<br />
== Istoric ==<br />
[[Fișier:Mitropolii pe teritoriul Romaniei dupa anul 1600.jpg|thumb|350px|<center>Mitropolia Proilaviei după anul 1600</center>]]<br />
=== Primii mitropoliți (1580-1639) ===<br />
În 1580, „smeritul mitropolit al Proilavului ''Gavriil''”, în calitate de membru al Sinodului Patriarhiei Ecumenice, semna un act, prin care fostul domn al Moldovei Petru Șchiopul dăruia Patriarhiei o casă. Dar un alt editor al actului respectiv îl dă pe Gavriil drept mitropolit al insulei Hios. Deci, păstoria lui la Brăila este îndoielnică.<br />
<br />
În actul sinodal din mai 1590, prin care Patriarhia Ecumenică aproba înființarea Patriarhiei Ruse, între cei peste o sută de semnatari, este întâlnit și ''Nectarie'' „fost al Proilavului” și pe ''Antim'', mitropolitul în funcțiune. Înseamnă că Nectarie a păstorit înaintea acestuia la Brăila, făcând paretisis din motive necunoscute.<br />
<br />
După unii editori ai actelor sinodului Patriarhiei de Constantinopol, între semnatarii actului de alegere ca patriarh a lui [[Chiril Lucaris]], în 1621, s-ar fi numărat și ''Grigorie'' al Proilavului. Alți editori îl dau însă ca mitropolit al Preslavului, în Bulgaria.<br />
<br />
=== Meletie (1639-1655) ===<br />
Știri sigure și directe sunt abia despre mitropolitul ''Meletie'' (confundat de unii istorici cu renumitul teolog grec ''Meletie Sirigul''<ref name="păcurariu2">[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>). Se cunoaște chiar actul de alegere ca mitropolit, din mai 1639.<br />
<br />
==== În relație cu Patriarhia Ecumenică ====<br />
<br />
În noiembrie 1643, patriarhul ecumenic Partenie I zis cel Bătrân a declarat [[stavropighie]] patriarhală biserica Adormirea Maicii Domnului din Ismail, [[metoc]] al Sfântului Mormânt, refăcută din temelie de marele paharnic Gheorghe, fratele lui [[Vasile Lupu]]. În gramata patriarhală respectivă, se preciza că nici mitropolitul de atunci al Proilaviei, Meletie, nici urmașii lui, nu aveau dreptul să se amestece in cârmuirea acelei biserici. Ea era îndatorată să dea 10 ocale de icre pe an Patriarhiei, „ca semn de supunere”. În 1699, patriarhul Calinic II reinnoia calitatea de stavropighie a acestei biserici, care, fiind distrusă de un incendiu, a fost refăcută de [[Constantin Brâncoveanu]].<br />
<br />
==== În relație cu Patriarhia rusă ====<br />
<br />
În 1644 mitropolitul Meletie al Proilavului - insoțit de un [[arhimandrit]] Ioanichie - a făcut o călătorie la Moscova, pentru a cere ajutor pe seama eparhiei sale, de la țarul Rusiei Mihail Feodorovici (1613-1645). Avea scrisori de recomandare din partea patriarhului Partenie I, a lui [[Matei Basarab]] și a „fraților” din mănăstirea Sf. Nicolae din Brăila. În cea de a treia scrisoare, [[preot|preoții]] și [[laicat|credincioșii]] din Brăila și ținuturile înconjurătoare se plângeau de greutățile pe care le îndurau sub stăpânire turcească, arătând că biserica lor, cu hramul Sfântul Nicolae, precum și „mitropolia cea mică”, au ars până la temelie și nu au mijloace pentru refacere.<br />
<br />
Țarul a primit pe mitropolitul Meletie și i-a acordat un ajutor pentru restaurarea bisericilor sale. Despre același Meletie se mai știe că în anul 1649 purta discuții la Târgoviște cu Arsenie Suhanov, un [[călugăr]] rus din mănăstirea Sfânta Treime de lângă Moscova, aflat în trecere prin țările române. Prin octombrie 1655, mitropolitul Meletie a fost [[caterisire|caterisit]], fiindcă nu și-a recunoscut semnătura în fața unui tribunal turcesc.<br />
<br />
=== Alți mitropoliți (1655-1715) ===<br />
În locul său a fost ales, în aceeași lună, ''Gherasim'', ca mitropolit „al Proilavului și Ismailului”. După o păstorire de trei ani, a fost ales mitropolit al Târnovei, în Bulgaria. Într-o scrisoare a patriarhului Nectarie al Ierusalimului din 1664, se făcea amintire de un mitropolit „de curând ales” al Proilavului, fără a i se da numele. Se pare că între Gherasim și cel pomenit în 1664 a mai fost unul.<br />
<br />
Probabil în 1668, patriarhul ecumenic Metodie III a oferit Mitropolia Proilaviei, pentru întreținere, fostului patriarh ''Partenie IV'' (a păstorit de cinci ori, între 1657 și 1685). Este presupus că a stat aici până în 1671, cînd l-a înlocuit pe Metodie III.<br />
<br />
În noiembrie-decembrie 1671, apoi la 1 ianuarie 1672, se întâlnește în actele Sinodului patriarhal din Constantinopol mitropolitul ''Lavrentie'' al Proilaviei. La [[15 decembrie]] 1680, era amintit ''Nectarie'', ales în locul unuia care a fugit in insula Creta. Într-o Listă a scaunelor supuse Patriarhiei de Constantinopol se pot afla numele lui ''Calinic'', înainte de 1700, iar un mitropolit ''Grigore'' al Proilavului este întâlnit în această listă sau semnând unele acte ale Patriarhiei Ecumenice, din aprilie 1700 până în iulie 1704.<br />
<br />
=== Ioanichie (1715-1743) ===<br />
<br />
Un ierarh cu o păstorire foarte lungă la Brăila a fost mitropolitul ''Ioanichie''. Este întilnit pentru prima oară la 29 septembrie 1715, cu prilejul unei neînțelegeri între el și episcopul Iorest al [[Episcopia Hușilor|Hușilor]], cu privire la hotarele eparhiilor lor, mai cu seamă în privință păstoririi credincioșilor din târgul Dubăsari și din două sate aflate pe hotarul dintre Moldova și stăpânirea turcească din Bugeac.<br />
<br />
Ioanichie a venit la Iași și s-a plâns primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, care a dat cazul în judecata Divanului domnesc, prezidat de [[patriarh]]ul Samuil al Alexandriei, aflat în Moldova. Divanul a hotărât ca bisericile și credincioșii din Dubăsari să rămână sub cârmuirea duhovnicească a mitropolitului brăilean, întrucât se află pe teritoriul stăpânit de turci, iar cele două sate să rămână în grija episcopului de Huși. Cei doi vlădici și-au dat în scris unul altuia că primesc hotărârea Divanului.<br />
<br />
Este crezut că Ioanichie a rămas în scaun până în anul 1743, când un ierarh cu acest nume și-a dat demisia, motivând că este bătrân și neputincios și că a voit de mult să se retragă din scaun, dar a aminat mereu din pricina feluritelor evenimente.<br />
<br />
=== Calinic (1743-1748) ===<br />
<br />
La 24 septembrie 1743 era [[hirotonire|hirotonit]] ca mitropolit al Proilaviei ''Calinic''. Despre acesta există și câteva date biografice.<br />
<br />
Născut în 1713, în orașul Zagora din Tesalia, a studiat la [[Constantinopol]], fiind hirotonit preot și mare [[protosinghel]]. A cârmuit Mitropolia Proilaviel din 1743 până în 1748, când și-a prezentat demisia din scaun.<br />
<br />
La 16 ianuarie 1757, a fost ales patriarh ecumenic, sub numele de Calinic IV. Dar numai după șase luni, a fost înlăturat din scaun și exilat în insula Lemnos, apoi la [[Muntele Sinai]]. De acolo, i s-a îngăduit să se retragă la Zagora, unde a murit în 1791.<br />
<br />
A fost un bun cărturar, rămânând de la el câteva scrieri, in manuscris. Între altele, a luat parte activă la disputa care a tulburat Biserica din Constantinopol pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, privitoare la rebotezare. El susținea că acei creștini (eretici sau schismatici) care vin la Ortodoxie, dacă au fost botezați, nu mai trebuie botezați a doua oară, ci numai unși cu [[Mir|Sfântul Mir]] (in schimb, trebuiau botezați cei care, înainte de a veni la Ortodoxie, aparținuseră unei credințe care nu admitea [[Sfânta Treime]] și [[botez]]ul).<br />
<br />
Din cele spuse, rezultă că mitropolitul Calinic a fost figura cea mai reprezentativă între vlădicii de la Brăila.<br />
<br />
=== Filotei (1748-1751) ===<br />
<br />
I-a urmat mitropolitul ''Filotei'', ales la [[28 septembrie]] 1748.<br />
<br />
Istoricul D. Russo crede că acest Filotei a fost „caterisit” în 1751. Mitropolitul Proilavului (probabil Filotei) a obținut un firman din partea sultanului, prin care raiaua Hotinului era anexată la eparhia sa. Boierii din Divan și vlădicii Moldovei au stăruit pe lângă domnitorul Constantin Racoviță să ceară întocmirea unui nou firman, în sensul ca ținutul Hotinului să rămână alipit la [[Mitropolia Moldovei și Bucovinei|Mitropolia Moldovei]], cum era din timpuri străvechi.<br />
<br />
La rezultatul pozitiv al acestei intervenții, mitropolitul Filotei a aruncat [[anatema]] asupra celor care i-au împiedicat planurile de anexare a [[Episcopia Hotinului|Hotinului]]. Acest lucru a dus la „caterisirea” sa. Totuși, între anii 1753-1767, este întâlnit semnând în numeroase acte ale Patriarhiei, ca „fost al Proilavului”.<br />
<br />
=== Daniil (1751-1773) ===<br />
==== Originea lui Daniil ====<br />
În anul 1751 a fost ales ca mitropolit al Proilaviei ''Daniil'', fost de Sidis. De la el au rămas mai multe cărți de hirotonie, în care se intitula: „Daniil, din mila lui Dumnezeu, mitropolitul Proilavului, Tomarovei (Reni n.n.) al Hotinului, al întregului ținut al Dunării și al Nistrului și al întregii Ucraine a hanului”. Din aceste cărți de hirotonie reiese că își avea reședința în Ismail.<br />
<br />
Se cunosc șase biserici zidite cu binecuvântarea mitropolitului Danil și [[târnosire|sfințite]] de el. A [[ctitor]]it el însuși o biserică în târgul Căușani, unde s-a pictat chipul său și al mamei sale. În 1768, era închinată Mitropoliei Proilaviei și lui Daniil „de la sfânta mînăstire Renii, ce stă în țara turcească”, biserica [[Sfinții 40 de mucenici din Sevastia|Sfinții 40 de mucenici]] din Iași (ctitorită de hatmanul Vasile Roset), „ca să fie metoh pentru odihna sa cînd o veni în Iași, să șază și să se odihnească, dar și sfinția sa să aibă a purta de grijă pentru toate trebile ce va avea această mănăstioară”. Pe temeiul celor expuse mai sus, Pr. [[Mircea Păcurariu]] înclină să creadă că Daniil era de neam român<ref name="păcurariu2" />.<br />
<br />
==== Încercări de preluarea eparhiilor ====<br />
Către sfârșitul păstoririi sale, apar evenimente neprevăzute. Între anii 1768-1774 are loc un lung război între Rusia și Turcia, iar între anii 1769-1774 ambele Principate (inclusiv raialele turcești de peste Prut și Brăila) s-au aflat sub ocupație și administrație militară rusă.<br />
<br />
În aceste împrejurări, la [[10 ianuarie]] 1771 mitropolitul [[Gavriil Callimachi]] al Moldovei hotărăște trecerea teritoriilor aparținătoare Mitropoliei Proilaviei la eparhiile țării, și anume: Hotinul la Episcopia Rădăuților, iar celelalte teritorii din stânga Prutului (Ismail, Reni, Chilia, Cetatea Albă, Tighina), la Episcopia Hușilor.<br />
<br />
Același lucru l-a hotărât și mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei, rânduind ca parohiile din raiaua Brăila să fie trecute la Episcopia învecinată a Buzăului. Obținând aprobarea autorităților rusești, abia în aprilie 1773, mitropolitul Gavriil Callimachi a adresat o scrisoare pastorală către credincioșii din stânga Prutului, prin care-i înștiința că au trecut sub oblăduirea duhovnicească a episcopului de Huși. Dar toate strădaniile acestea s-au dovedit zadarnice, deoarece în urma păcii de la Kuciuc-Kainargi ([[10 aprilie]] 1774), rușii au fost nevoiți să părăsească țările românești, iar turcii au ocupat vechile raiale de la Dunăre.<br />
<br />
În această conjunctură, și-a continuat existența și Mitropolia Proilaviei.<br />
<br />
=== Ioachim (1773-1781) ===<br />
<br />
Murind Daniil în primele luni ale anului 1773, în septembrie era ales ca mitropolit ''Ioachim'', care a păstorit până către sfârșitul anului 1780. Numele său este întâlnit în mai multe acte de hirotonie in ținuturile de dincolo de Prut, inclusiv în părțile Hotinului (într-o carte de hirotonie din 1775 se intitula „mitropolit al Proilavului, Tomarovului, Hotinului și a toată Basarabia și Ucrainei”).<br />
<br />
=== Chiril (1781-1787) ===<br />
<br />
În aprilie 1781, are loc și alegerea lui ''Chiril'' ca mitropolit al Proilaviei, în locul răposatului Ioachim. Este întâlnit și el în numeroase acte de hirotonie ale unor preoți, iar în 1783 i s-a întărit închinarea bisericii cu hramul Sfinții Patruzeci de Mucenici din Iași.<br />
<br />
În 1786 era invitat de patriarhul ecumenic ca, împreună cu ceilalți ierarhi moldoveni sau aflători în Iași, să procedeze la alegerea și înscăunarea lui [[Leon Gheucă]] ca [[Listă a mitropoliților Moldovei|mitropolit al Moldovei]]. A făcut mai multe vizite canonice dincolo de Nistru și în Ucraina hanului săvârșind [[slujbă|slujbe]] și hirotonii.<br />
<br />
=== Războiul ruso-turc (1787-1791) ===<br />
În 1787 a început un alt război ruso-turc, în cursul căruia țările române au fost din nou teatrul operațiunilor militare. Din octombrie 1787 până la sfârșitul anului 1791, Moldova a ajuns din nou sub ocupație și administrație militară rusă, în timp ce Țara Românească se afla sub ocupație austriacă (1789-1791). Se înțelege că și teritoriile de peste Prut, care constituiau raiaua Tighinei, au fost ocupate de ruși.<br />
<br />
În această situație, se produc multe schimbări și în viața bisericească. Murind mitropolitul Leon Gheucă, în 1788, este adus la cârma Mitropoliei Moldovei, ca [[exarh]], [[arhiepiscop]]ul Ambrozie Serebrenicov al Ecaterinoslavului, având ca [[vicar]] și președinte al Consistoriului mitropolitan pe [[arhimandrit]]ul Gavriil Bănulescu-Bodoni.<br />
<br />
O parte din fostele teritorii stăpânite de turci în stânga Prutului au fost date episcopului de Huși, iar în sud s-a format, în 1791, o eparhie nouă numită a Cetății Albe și Nistrului, sub conducerea lui Gavriil Bănulescu-Воdoni, în calitate de episcop-vicar.<br />
<br />
Dar la [[29 decembrie]] 1791, prin pacea de la Iași, se revine la situația anterioară. Țările române ajung din nou sub suzeranitate otomană. Granița dintre împărăția rusească și cea turcească se fixează de-acum înainte pe Nistru. Se înțelege că s-a revenit și la vechile rânduieli bisericești.<br />
<br />
=== Partenie (1791-1810) ===<br />
<br />
Condica de hirotonii a Patriarhiei Ecumenice dă știrea că în februarie 1793, rămânînd eparhia Proilaviei fără păstorul ei, din cauză că mitropolitul Chiril „s-a făcut nevăzut”, a fost ales altul cu numele ''Partenie''. Este presupus că mitropolitul Chiril s-a așezat în Dubăsari, unde mai făcea hirotonii in anii următori. Date fiind legăturile sale cu Moldova, Pr. Mircea Păcurariu înclină să creadă că era român de neam <ref name="păcurariu2" />.<br />
<br />
Partenie este pomenit în foarte multe acte și hotărâri ale Sinodului Patriarhiei Ecumenice, fie în probleme teologice, fie administrative, fie la alegerea unor patriarhi răsăriteni. Toate acestea arată că era un membru marcant al Sinodului. Din această pricină, la 24 septembrie 1806 a fost ales, pentru scurt timp, locțiitor al patriarhului ecumenic, iar la [[30 noiembrie]] 1810 a fost promovat pe scaunul de mitropolit al Dramei, în nordul Greciei.<br />
<br />
=== Calinic III și IV (1810-1821) ===<br />
<br />
În locul său, în decembrie 1810, a fost ales mitropolitul Calinic, iar în aprilie 1813, un alt mitropolit cu numele Calinic, care a păstorit până în martie 1821.<br />
<br />
Între anii 1806-1812, a avut loc un nou război ruso-turc, cu ocuparea țărilor române de trupele țariste. La [[27 martie]] 1808, printr-un ucaz al țarului adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe rusești, Gavril Bănulescu a fost numit „exarh al Moldovei, Valahiei și Basarabiei”.<br />
<br />
Desființându-se raialele Hotinului și cele din părțile de sud, s-a restrâns și cârmuirea duhovnicească a Mitropoliei Proilaviei numai la raiaua Brăilei, cu ținutul ei și la celelalte cetăți și orașe ocupate de turci pe malul stâng al Dunării: Călărași, Oltenița, Giurgiu, Zimnicea, Turnu Măgurele, Bechet, care serveau drept garnizoane pentru trupele otomane. În aprilie 1813, ea s-a contopit cu [[Mitropolia Dristrei]] (vechiul Durostorum). Calinic și-a avut în continuare reședința fie la Brăila, fie la Silistra. N-a mai rămas mult timp aici, căci în martie 1821, a făcut un schimb cu mitropolitul Antim, trecând în locul acestuia, în scaunul Didimotihului din Grecia.<br />
<br />
=== Antim (1821-1829)===<br />
<br />
Antim a păstorit ca „mitropolit al Dârstei și Proilavului și exarh al părților de lângă Dunăre” până în 1828. La [[29 august]] 1822, a primit la biserica și reședința sa din Silistra pe primii domni pământeni - după 1821, Ioniță Sandu Sturza al Moldovei și Grigorie Ghica al Țării Românești, care se întorceau de la Constantinopol.<br />
<br />
În 1828, a izbucnit al patrulea război ruso-turc. Trupele țarului trec Prutul, ocupă Iașii și Bucureștii și asediază Brăila, a cărei cetate a fost cucerită cu greu și apoi distrusă în întregime. Pe locul ei și al orașului, se ridică un oraș nou.<br />
<br />
Mitropolitul Antim, compromis în fața turcilor, s-a retras în Rusia și a murit la Odesa.<br />
<br />
=== Sfârșitul (1829) ===<br />
<br />
Cu aceasta, Mitropolia Proilaviei dispare pentru totdeauna din istorie. Prin pacea de la Adrianopol, din 2/14 septembrie 1829, toate cetățile din stânga Dunării, cu ținuturile înconjurătoare, au fost restituite Țării Romanești. Bisericile din raialele Turnu și Giurgiu au fost alipite la Mitropolia Ungrovlahiei, iar cele din raiaua Brăila la eparhia Buzăului.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
== A se vedea și ==<br />
* [[Listă a eparhiilor românești dispărute]]<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Eparhii]]<br />
[[Categorie:Eparhii românești]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Gavriil_CallimachiGavriil Callimachi2024-02-28T21:14:40Z<p>RappY: /* Susținerea lui Paisie */ Ortografie</p>
<hr />
<div>[[Fișier:Gavriil Calimachi.jpg|thumb|250px|<center>Mitropolitul Gavriil Callimachi al Moldovei</center>]]<br />
'''Gavriil Callimachi''', [[Listă a mitropoliților Moldovei|mitropolitul Moldovei]] între 1761–1786, i-a urmat în scaun Sfântului [[Iacob Putneanul]]. Fratele domnitorului Ioan Teodor Callimachi, Gavriil s-a [[călugăr]]it la [[mănăstirea Putna]], a fost mitropolit al Salonicului (1745–1760), și apoi mitropolit al Moldovei timp de 26 de ani. A [[ctitor]]it biserica Sf. Gheorghe - „Mitropolia Veche din Iași”, a susținut eforturile de reorganizare monastică ale Sfântului [[Paisie de la Neamț]], și a apărat interesele naționale ale românilor pe care i-a păstorit.<br />
<br />
{{Citat|El rămâne în istoria Bisericii moldovene ca un ierarh de seamă, cu dragoste față de păstoriții săi, pe care a știut să-i apere de exploatarea propriului său frate, ca un patriot luminat, ca un priceput cârmuitor al Bisericii în fruntea căreia a fost rânduit.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]}}<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
<br />
Ultimele patru decenii ale secolului al XVIII-lea au fost tulburate de îndelungatele războaie ruso-turce din anii 1768-1774 și 1787-1791, în cursul cărora țările române au avut mult de suferit, ele fiind ocupate de trupele rusești și devenind teatrul operațiunilor militare. Pe lângă aceste nenorociri, inevitabile în cursul oricăror războaie, se înregistrează și o însemnată pierdere teritorială, și anume partea de nord a Moldovei (Bucovina), anexată la Imperiul Habsburgic în 1775.<br />
<br />
Domnii fanarioți sunt schimbați și acum foarte des de turci, media unei domnii fiind de trei ani. În ciuda acestor instabilități a domnilor, [[mitropolit|mitropoliții]] țării rămân în [[scaun]] până la moarte, unul din ei, Gavriil Callimachi, având o păstorie neobișnuit de lungă (26 de ani). <br />
<br />
Activitatea tipografică este în creștere, e adevărat nu în ritmul înregistrat în Țara Românească. Viața monahală cunoaște un avânt îmbucurător, datorită strădaniilor [[călugăr]]ilor nemțeni și ale sihastrului [[Paisie de la Neamț|Paisie]].<br />
<br />
== Înscăunarea ca mitropolit ==<br />
<br />
După retragerea lui [[Iacob Putneanul]], domnitorul Ioan Teodor Callimachi (1758-1761) a așezat în scaunul vacant pe fratele său Gavriil Callimachi, fost mitropolit al Salonicului.<br />
<br />
Acesta se trăgea dintr-o veche familie de răzeși români, Călmașul, fiind fiul lui Toader Călmașul, stabilit în Câmpulung, unde ridicase o [[biserică]] din lemn. Tânărul Gheorghe Călmașul a învățat carte și s-a călugărit la [[Mănăstirea Putna|Putna]], sub numele de Gavriil. Fratele său, Ioan Teodor, după o ședere îndelungată la [[Constantinopol]], s-a grecizat, schimbându-și numele în Callimachi, ajungând mare dragoman al Porții.<br />
<br />
În această calitate, a ajutat pe fratele său Gavriil să ajungă [[arhidiacon]] al [[Patriarhia Ecumenică|Patriarhiei Ecumenice]], iar în aprilie 1745, mitropolit al Salonicului. După ce a ajuns domn al Moldovei și a silit pe Iacob Putneanul să-și dea demisia, a statuat pe Gavriil să accepte scaunul de [[Listă a mitropoliților Moldovei|mitropolit al Moldovei]].<br />
<br />
În acest scop s-a cerut și consimțământul patriarhului ecumenic care la [[15 aprilie]] 1760 a aprobat mutarea lui de la scaunul mitropolitan al Salonicului la cel din Iași. În felul acesta, Gavriil Callimachi a ajuns din nou în țara sa de origine, lucrând de acum înainte pentru binele Bisericii și al țării sale.<br />
<br />
== Activitatea mitropolitană ==<br />
=== Refuzul de a reintroduce văcăritul ===<br />
<br />
Unul din motivele înlăturării lui Iacob Putneanul din scaun a fost [[Iacob Putneanul#Blestemul împotriva văcăritului|refuzul de-a aproba reintroducerea văcăritului]]. Deși domnitorul și marii dregători - mai ales grecii - se așteptau ca noul mitropolit Gavriil să dezlege blestemul, totuși, spre surprinderea tuturor, a refuzat și el.<br />
<br />
Din această pricină, a căzut în dizgrația fratelui său care, după spusele Cronicii atribuite lui Enache Kogălniceanu, îl căuta „cu fața posomorîtă”. Opoziția mitropolitului și a unor boieri l-au făcut pe domn să renunțe la repunerea văcăritului, introducând, în schimb, darea numită „ajutorință”.<br />
<br />
=== Activitatea patriotică ===<br />
<br />
În cursul războiului ruso-ture din 1768-1774, mitropolitul Gavriil s-a dovedit, de asemenea, un bun patriot, legat de nevoile și suferințele poporului său. Ca unul care trăise între turci și cunoscuse exploatarea nemiloasă turco-fanariotă din țările noastre, a avut o atitudine filo-rusă.<br />
<br />
În repetate rânduri, mai ales în cazul unor situații nedrepte, a apărat cu demnitate interesele poporului și ale „patriei sale”, cuvânt pe care-l folosește foarte des. A cerut, de pildă, dărâmarea cetăților Brăila și Bender, principalele baze de atac ale tătarilor din Bugeac împotriva locuitorilor Moldovei. A întreținut o permanentă corespondență cu comandanții armatei ruse și chiar cu împărăteasa Ecaterina a II-a.<br />
<br />
Spre sfârșitul anului 1769, a fost trimisă o delegație moldovenească - la Petersburg, în frunte cu episcopul Inochentie al [[Episcopia Hușilor|Hușilor]], spre a prezenta doleanțele Moldovei în fața împărătesei. Cam în același timp, plecase și o delegație munteană, în frunte cu mitropolitul [[Grigorie de la Colțea|Grigorie al Țării Românești]], amândouă fiind primite de Ecaterina a II-a, în [[Duminica Floriilor]] din anul 1770.<br />
<br />
=== Activitatea culturală ===<br />
În cursul celor 26 de ani de arhipăstorire, mitropolitul Gavriil a fost prezent și în viața culturală a țării, încurajând școlile și activitatea tipografică.<br />
<br />
==== Ajutarea învățământului ====<br />
Astfel, dintr-un act domnesc din 1762, se poate afla că era dator să aibă „purtare de grijă și necontenită cercetare asupra dascălilor, ca să puie nevoința asupra ucenicilor să învețe și să-i procopsească cum se cade...”, iar pe cei săraci „a-i ocroti, a-i chivernisi de ce le va trebui pe unii cu leafă, pre alții cu încălțăminte și pre alții cu hrană, ca nu cumva pentru lipsa lor să lase învățătura”.<br />
<br />
În 1765-1767, când domnitorul Grigorie II Ghica a reorganizat Academia grecească de la Iași, mitropolitul a fost pus în fruntea epitropilor ei. În timpul ocupației rusești, a căutat să îmbunătățească sistemul de învățământ din Moldova, purtând, în acest scop, o corespondență cu generalul Rumianțev.<br />
<br />
==== Activitatea tipografică ====<br />
<br />
N-a fost neglijată nici activitatea tipografică, deși a fost mult mai slabă decât cea desfășurată la București și [[Arhiepiscopia_Râmnicului|Râmnic]], în aceeași perioadă. Cum era și firesc, s-au tipărit mai multe cărți de slujbă: [[Evanghelie|Evanghelia]] (1762), [[Ceaslov]]ul (1763, 1773, 1777), [[Molitvelnic]]ul sau [[Evhologhion]]ul (1764, 1774, 1785), [[Catavasier]]ul (1778).<br />
<br />
Pe lângă acestea, s-au tipărit și câteva cărți pentru luminarea preoților: ''Îndreptarea păcătoșilor adecă învățătură cătră cel ce se pocăiește, cum se cade să se ispovăduiască'' (1768), tradusă din grecește, ''Învățătura creștinească pentru cei care voiesc a lua vreun cin din cele sfințite și dumnezeiești slujbe'' (1770), lucrarea polemică ''Alcătuire înaurită'' (1771, traducere din grecește a lucrării rabinului Samuil), ''Catehisis sau în scurt Pravoslavnică Mărturisire'' (1777), ''Prăvilioara, în care să cuprind cele șapte taine bisericești cu care să se deprindă preoții, mai ales duhovnicii...'' (1784) și altele.<br />
<br />
În 1781 s-a tipărit o ''Pastorală împotriva luxului'', ca urmare a măsurilor de ordin duhovnicesc și social luate de vlădicii țării, în frunte cu patriarhul Avramie al [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalimului]], aflat atunci în Moldova. În 1765 a apărut la Iași în slavonește și românește cartea intitulată ''Îndreptarea păcătosului cu duhul blândețelor''. Cartea s-a tipărit cu binecuvântarea mitropolitului sârb Pavel Nenadovici al Carlovițului, fiind „așezată” în cele două limbi de episcopul Vichentie Ioanovici Vidac al Timișoarei, care semna și o prefață. Se pare că sub mitropolitul Gavriil s-a tipărit la Iași și o ''Gramatică românească'' (1770).<br />
<br />
==== Tipografii vremii ====<br />
<br />
Dintre tipografii de acum pot fi menționați pe Grigorie Stan Brașoveanul, care a lucrat și sub Iacob Putneanul, dar mai ales pe [[protopop]]ul Mihail Strilbișchi, care se intitula și „exarh” al Mitropoliei Moldovei. Acesta se trăgea dintr-o veche familie poloneză de gravori, rusificată la venirea sa în Moldova. Apare pentru prima oară ca gravor într-o carte grecească tipărită la Iași în 1756.<br />
<br />
După 1777 apare ca meșter tipograf, continuând să lucreze până către sfârșitul secolului al XVIII-lea, deci și după moartea mitropolitului Gavriil. În 1785 Strilbițchi a înființat o tipografie proprie, înzestrată cu caractere rusești, în care a tipărit în românește felurite lucrări: un ''Calendar pe 112 ani'' (1785), cărți pentru învățarea limbii ruse, cărți populare etc.<br />
<br />
=== Activitatea gospodărească ===<br />
<br />
O altă latură din activitatea mitropolitului Gavriil care trebuie evidențiată este cea gospodărească.<br />
<br />
Sub îndrumarea lui, s-a ridicat o nouă [[catedrală]] mitropolitană în Iași, cu hramul [[Gheorghe purtătorul de biruință|Sfântul Gheorghe]] (numită azi „mitropolia veche”), începută încă din anul 1761. Lucrările de construcție au durat aproape zece ani.<br />
<br />
În interiorul bisericii se mai păstrează, din timpul lui Gavriil, numai [[catapeteasmă|catapeteasma]]. Preocupările obișnuite de ordin gospodăresc întregesc multipla activitate desfășurată de mitropolitul Gavriil Callimachi.<br />
<br />
=== Schimbările jurisdicționale ===<br />
<br />
În cursul păstoririi sale, în 1775, partea de nord a Moldovei (Bucovina) a ajuns în stăpânirea Imperiului Habsburgic. În urma acestei pierderi teritoriale, [[Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților|Episcopia Rădăuților]] a devenit sufragană a Mitropoliei sârbești de la Carloviț.<br />
<br />
În 1781 s-a procedat la un schimb de parohii între Mitropolia din Iași și Episcopia de Rădăuți, potrivit cu modificările de graniță survenite.<br />
<br />
=== Susținerea lui Paisie ===<br />
<br />
Mitropolitul Gavriil a fost un cald sprijinitor al cunoscutului stareț [[Paisie de la Neamț|Paisie]].<br />
<br />
În 1763 când acesta a venit de la [[Muntele Athos|Athos]] cu cei 64 de [[ucenic]]i ai săi, i s-a dat [[mănăstirea Dragomirna]]. Iar în 1775, după ocuparea Moldovei de nord de austrieci, Paisie, cu cei 350 de frați, au primit binecuvântarea mitropolitului Gavriil să se așeze în [[mănăstirea Secu]], pentru ca în 1779 să i se încredințeze și egumenia [[Mănăstirea Neamț|mănăstirii Neamț]], pe care a izbutit ca în decurs de numai 15 ani, să o ridice pe culmi noi de viață duhovnicească și culturală.<br />
<br />
== Adormirea ==<br />
<br />
Mitropolitul Gavriil a [[moarte|murit]] foarte înaintat în vârstă, la [[20 februarie]] 1786, după ce a condus Biserica din Moldova timp de 26 de ani, lucru rar pe atunci.<br />
<br />
A fost îngropat în biserica Mitropoliei cu hramul Sfântul Gheorghe, [[ctitor]]ia sa. Piatra care-i acoperă [[mormânt]]ul are o inscripție, în care sunt prezentate, pe scurt, viața și faptele sale.<br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte=Sf. [[Iacob Putneanul]]|<br />
titlu=[[Listă a mitropoliților Moldovei|Mitropolit al Moldovei]]|<br />
ani=1761–1786|<br />
după=[[Leon Gheucă]]}}<br />
{{end box}}<br />
<br />
== Surse ==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Ierarhi români]]<br />
[[Categorie:Mitropoliți români]]<br />
[[Categorie:Mitropolia Moldovei]]<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Iosif_SevastiasIosif Sevastias2024-02-27T22:52:56Z<p>RappY: /* Susținerea școlilor */ Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>'''Iosif Sevastias''' a fost primul [[Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului|episcop al Argeșului]] (1793 - 1820), un mare [[ierarh]], care a lăsat în urma sa o bogată moștenire culturală bisericească. Fiind singurul ierarh de neam român în ultimele trei decenii ale regimului fanariot din Țara Românească, a fost, de fapt, adevăratul îndrumător al vieții culturale din Țara Românească, continuând tradițiile cărturărești de la [[Arhiepiscopia_Râmnicului#Perioada_fanariotă|Râmnic]]. Mai mult chiar, datorită faptului că între anii 1796-1811 [[scaun|scaunul vlădicesc]] de la Sibiu era vacant, episcopul Iosif a venit și în sprijinul credincioșilor ortodocși de acolo, prin tipărirea de cărți bisericești la Buda și Sibiu, unele în ediții speciale pentru Transilvania, cum erau Mineiele din 1804-1805 retipărite după [[Mineiele de la Râmnic|ediția de la Râmnic]]. În același timp, și-a îndreptat atenția și spre noua tipografie de la [[mănăstirea Neamț]], ajutând la imprimarea câtorva cărți și acolo.<br />
<br />
Bun cunoscător al oamenilor, episcopul Iosif s-a ajutat, în strădaniile sale cărturărești și gospodărești, de „[[ucenic]]i” și colaboratori devotați, originari din toate „țările” românești. Între ei, trebuie pomeniți în primul rând bunii și vrednicii români și creștini Hagi Constantin Pop, fiul său Zamfir (Zenovie), care a urmat la conducerea casei de comerț (căruia episcopul i-a purtat de grijă pe când învăța carte, la Domnița Bălașa, la București), și doctorul Ioan Piuariu-Molnar, toți din Sibiu. În conducerea treburilor gospodărești la centrul eparhial era ajutat de un [[arhimandrit]]ul Dorotei, originar din Transilvania, de [[Iconom (călugăr)|iconomul]] Meletie, se pare tot un transilvănean, și de alții. Iar în privința traducerilor unor lucrări teologice din grecește în [[limba română|românește]] i-au stat în ajutor cei doi [[călugăr]]i nemțeni: Gherontie (moldovean) și Grigorie (muntean). Deci, prin tipăriturile sale, ca și prin colaboratorii săi apropiați, episcopul Iosif a contribuit la întărirea conștiinței de unitate națională bisericească a românilor de pretutindeni, pregătind astfel calea pentru înlăturarea elementului „grec” din viața țării.<br />
<br />
{{Citat|Personalitate complexă, iscusit îndrumător al vieții culturale-bisericești, ctitor de lăcașuri de închinare și priceput organizator, înflăcărat patriot, episcopul Iosif a fost unanim apreciat de contemporanii săi. De pildă, Gheorghe Sincai scria despre el: „Numai doi români cunosc știind scrie românește: Samuil Clain și Iosif al Argeșului”. Iar cronicarul vremii, Zilot Românul, scria că Iosif era „îmbunătățit și cu daruri ca acelea potrivite la un arhipăstor”. Pentru toate acestea, credem că nu greșim dacă-l așezăm alături de marele său contemporan, mitropolitul Veniamin Costachi, și implicit - în rândul străluciților ierarhi din trecutul Bisericii noastre.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]<ref name="păcurariu2">[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>}}<br />
<br />
== Înființarea episcopiei Argeș ==<br />
=== Documentele oficiale ===<br />
Într-o „anafora” a divanului către domnitorul Alexandru Moruzi (1793-1796), cu data de [[18 octombrie]] 1793, se arăta că noul mitropolit Dositei a făcut<br />
<br />
:''problimă... cum că pentru ocîrmuirea bisericească și duhovnicească găsește cu cale de a se mai adaoga o episcopie scaunului sfintei noastre mitropolii, la care să se dea doao județe, Argeșul și Oltul, și să aibă scaunul de la sfînta mănăstire Argeș și rănd după episcopul Buzăului.''<br />
<br />
În același timp, făcea propunerea de a se încredința conducerea noii episcopii arhiereului titular Iosif Sevastias, un ales cărturar, român de neam.<br />
<br />
Membrii Divanului au fost de acord cu propunerea mitropolitului, cerând, la rândul lor, domnului să aprobe înființarea noii episcopii „pentru folosul sufletesc al obștii” și pentru „podoaba” scaunului mitropolitan. În aceeași zi, domnul a întărit anaforaua mitropolitului și a divanului, luând astfel naștere o nouă Episcopie, cu reședința la Argeș, ca sufragană a [[Mitropolia Munteniei și Dobrogei|Mitropoliei Ungrovlahiei]].<br />
<br />
=== Motivația ===<br />
<br />
Cu toate că în propunerea mitropolitului se invoca depărtarea prea mare a județelor Argeș și Olt de scaunul mitropolitan, adevăratele motive care au stat la baza înființării noii Episcopii erau altele<ref name="păcurariu2" />.<br />
<br />
Mitropolitul Dositei voia să lase în locul său la [[Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei|Buzău]] pe nepotul său Costandie Filitti, [[protosinghel]]ul Mitropoliei din București, ceea ce a și izbutit. Dar numeroși boieri și egumeni, însuflețiți de sentimente naționale, voiau ca pe acest scaun să fie ridicat episcopul titular Iosif Sevastias, mult apreciat de contemporani. Se adăuga apoi faptul că și celelalte scaune vlădicești erau ocupate tot de ierarhi greci (Dositei Filitti la București și Nectarie la Râmnic).<br />
<br />
Pentru a da satisfacție clerului și credincioșilor români - dar în același timp și lui Iosif Sevastias - Dositei a propus înființarea unui nou [[scaun|scaun episcopal]] pentru el, izbutind, totodată, să asigure și alegerea nepotului său Costandie ca episcop de Buzău.<br />
<br />
=== Înființarea ===<br />
<br />
Deci, ziua de [[18 octombrie]] 1793 trebuie considerată drept data înființării Episcopiei de Argeș. S-a cerut apoi aprobarea [[Patriarhia Ecumenică|Patriarhiei Ecumenice]] pentru înființarea noii eparhii și „strămutarea canonică” a lui Iosif de la scaunul Sevastiei la cel al Argeșului, pe care patriarhul Neofit VII a și dat-o, la [[17 noiembrie]] 1793. La [[13 decembrie]] 1793, s-a făcut „alegerea canonică” a lui Iosif, când a semnat și mărturisirea de credință, obișnuită în astfel de ocazii, în ''Condica Sfântă'' de hirotoniri arhierești.<br />
<br />
Câteva luni mai târziu, la [[23 februarie]] 1794, Alexandru Moruzi dădea un hrisov solemn de înființare a noii eparhii, cu indicarea tuturor privilegiilor cu care a fost înzestrată. În hrisov se făcea un scurt istoric al înființării Episcopiei, cu aprecieri deosebit de elogioase la adresa primului ei întâistătător, episcopul Iosif. <br />
<br />
Între altele, se preciza că, deși noua Episcopie urmează în rang după a Buzăului, „aflându-se mai veche aceea, totuși, cu Iosif se face excepție, acordându-i „rînd mai sus” față de episcopul Costandie de la Buzău „și pentru vârsta sa și pentru căci au fost hirotonisit mai înainte episcop Sevasti și mai vârtos pentru politia și slujbele sale, atît cele bisericești, cît și cele politicești cu care ne-am înștiințat că s-au urmat”.<br />
<br />
== Înainte de arhierie ==<br />
=== Intrarea în mănăstire ===<br />
Iosif era român de neam, născut in satul Malaia, în părțile Vâlcii. Părinții lui s-au [[călugăr]]it spre bătrânețe, mama sfârșindu-și viața în [[Călugăr|schimnicie]], la [[schit]]ul Turnu, ucisă de tâlhari.<br />
<br />
De mic a intrat în schitul Turnu, ctitoria mitropolitului [[Varlaam al Ungrovlahiei]] - unde se pare că a și fost călugărit - apoi a trecut la [[Mănăstirea Cozia|Cozia]], să învețe carte. Probabil l-a avut dascăl pe Rafail, cunoscutul „diortositor” al cărților tipărite la Râmnic pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, de la care va fi învățat si grecește.<br />
<br />
Remarcat de episcopul [[Chesarie al Râmnicului]], l-a luat pe lângă sine, fiind [[hirotonie|hirotonit]] de mai înainte întru [[diacon]], ajutându-l probabil și în lucrarea sa de tipărire a cărților bisericești. Urmașul acestuia, [[Filaret al Râmnicului|Filaret]], l-a hirotonit [[ieromonah]] și l-a ridicat la treapta de [[protosinghel]]. În același timp, i-a încredințat și [[egumen]]ia mănăstirii Sfântul Dumitru din Craiova, care era [[metoc]] al [[Arhiepiscopia Râmnicului|Episcopiei Râmnicului]].<br />
<br />
=== Activitatea cărturărească ===<br />
S-a remarcat, încă din această perioadă a vieții sale, prin preocupările sale cărturărești. Astfel, în prefața lucrării Sfântului [[Atanasie cel Mare]], apărută la Râmnic in 1783 sub titlul de ''Sinopsis'', se spunea că se tipărește pentru prima oară în românește, „prin aducerea aminte a sfinției sale protosinghelului episcopiei chir Iosif”.<br />
<br />
La îndemnul său au fost traduse și alte lucrări teologice, rămase în manuscris, de pildă, cartea ''Cămara dreptei credințe'' a lui Teofil, episcopul Campaniei, un [[ucenic]] al lui Evghenie Vulgaris, tradusă din grecește de Grigorie Rîmniceanu, viitor episcop de Argeș, sau ''Tîlcuirea Psalmilor'' a lui [[Teodoret din Cir|Teodoret al Cirului]], tipărită mai târziu la Buzău.<br />
<br />
Activitatea sa l-a impus în ochii tuturor, încât, spre sfârșitul anului 1791, a fost propus probabil de episcopul Filaret să fie ridicat la treapta [[arhiereu|arhierească]]. Patriarhul ecumenic și-a dat consimțământul să fie ales [[episcop titular]] pentru scaunul Sevastiei, la începutul anului următor. A rămas de-acum înainte la București, pe lângă mitropolitul Filaret. După mai bine de un an, în 1793, a ajuns episcop al Argeșului, în împrejurările discutate în secțiunea de mai sus.<br />
<br />
== Activitatea de episcop ==<br />
<br />
Din multipla sa activitate ca episcop de Argeș trebuie reținut în primul rând realizările cărturărești-tipografice.<br />
=== Tipărituri ===<br />
==== Mineiele de la Buda ====<br />
Neavând o tipografie proprie la Argeș, deși încercase să înființeze una prin 1803, și-a tipărit cărțile sale în alte centre, din toate cele trei țări locuite de români. Era și aceasta o formă de manifestare a conștiinței de unitate națională românească. Pentru tipărirea unora din cărțile sale, a purtat o bogată corespondență cu negustorul Hagi Constantin Pop din Sibiu, [[ctitor]]ul unei [[biserică|biserici]] în acest oraș, din care se pot afla și unele știri privitoare la întreaga sa activitate de episcop.<br />
<br />
Hagi Pop era prieten și cu fostul episcop [[Chesarie al Râmnicului]], căruia îi trimitea material tipografic, iar acesta îi oferea, la rândul său, unele din tipăriturile sale, inclusiv [[Mineiele de la Râmnic|Mineiele]]. Probabil, după pilda lui Chesarie, Hagi Pop scria mitropolitului [[Filaret al Râmnicului|Filaret]], prin 1793, că intenționa să retipărească Mineiele. Dar Filaret și-a dat demisia din scaunul mitropolitan în toamna aceluiași an, așa că nu s-a mai realizat nimic.<br />
<br />
În 1795, Hagi Pop îi scria lui Iosif al Argeșului, revenind asupra propunerii sale de a retipări Mineiele „pentru folosul sufletesc al neamului nostru”. Planul acestor doi buni români s-a realizat abia în 1804-1805, când au fost retipărite cele 12 Mineie la Buda, „în crăiasca tipografie a Universității de la Peșta (după [[Mineiele de la Râmnic|ediția de la Râmnic]] din 1776-1780), prin purtarea de grijă a medicului oculist Ioan Piuariu-Moinar, fiul [[preot]]ului Ioan Piuariu zis Tunsu din Sadu (jud. Sibiu), cunoscutul luptător pentru apărarea Ortodoxiei în Transilvania.<br />
<br />
S-au tipărit două rânduri de exemplare, unele pentru Țara Românească, altele pentru Transilvania. Erau diferite doar numele conducătorului țării și al mitropolitului, pe foile de titlu (în unele Dositei Filitti, în altele Ștefan Stratimirovici de la Carloviț). Erau reproduse și [[Mineiele de la Râmnic#Prefețele|prefețele din Mineiele de la Râmnic]].<br />
<br />
Din „înștiințarea” semnată de episcopul Iosif al Mineiului pe septembrie, reiese că toate greșelile de traducere sau de tipar strecurate în ediția de Râmnic s-au îndreptat „prin oameni cu știința amândurora limbilor, elinești și românești, și mai mult prin osteneala unui prea cuvios părinte, ce au stătut și ucenic al acelor doi fericiți arhierei” ([[Chesarie al Râmnicului|Chesarie]] și [[Filaret al Râmnicului|Filaret]]). Pare să fie însuși episcopul Iosif. După ediția de la Buda s-au retipărit Mineiele la [[mănăstirea Neamț]], în anii 1830-1832 și la Sibiu în 1853-1856.<br />
<br />
==== Proiecte nereușite ====<br />
<br />
Unele din proiectele încercate de Iosif și Hagi Pop nu s-au putut însă realiza. Astfel, în 1796, episcopul Iosif propunea lui Hagi Pop să tipărească ''Tâlcul Evangheliei'', a lui [[Teofilact al Ohridei]], care era tradusă de doi călugări din Moldova (cunoscuții cărturari Gherontie și Grigorie). Hagi Pop i-a răspuns că nu crede că va putea tipări o asemenea carte în Ardeal, căci în ea „sînt multe cuvinte împotriva latinilor, după cum singur Prea Sfinția Ta îmi scrii...” (s-a tipărit la Iași în 1805).<br />
<br />
Peste câțiva ani, episcopul îi propunea să tipărească Antologhionul, dar nici aceasta nu s-a făcut. Corespondența lor a continuat, totuși, în anii următori, mai mult în probleme de ordin economic-comercial, căci Hagi Pop era principalul furnizor al episcopului Iosif cu felurite produse meșteșugărești, stofe, alimente, semințe, vopsele (necesare pentru zugrăvirea schitului Sfântul Nifon și al bisericii mari a lui Neagoe) și altele.<br />
<br />
==== Alte tipărituri ====<br />
<br />
Tot prin colaborarea episcopului Iosif al Argeșului cu Hagi Constantin Pop, s-a tipărit la Sibiu, în 1796, cartea numită ''Alegere din toată Psaltirea'', tradusă după Neofit Peloponezianul, „ca să fie pentru folos neamului românesc”.<br />
<br />
În 1806 au tipărit tot în Sibiu ''Slujba Sf. Nifon'', cu prefața lui Iosif, din care reiese că el a revizuit o traducere mai veche pe care o tipărea acum.<br />
<br />
În 1811 a apărut la Sibiu lucrarea ''Învățătură de multe științe folositoare copiilor creștinești celor ce vor să învețe și să știe dumnezeiasca Scriptură'' (ed. greacă, Viena, 1806), tradusă din grecește de [[arhimandrit]]ul Nicodim Grecianu, cu „cercetarea” episcopului Iosif. Avea și două prefețe-scrisori ale amândurora, ce și le adresau reciproc.<br />
<br />
În același an, episcopul Iosif a tipărit [[Octoih]]ul „în crăiasca tipografie a Universității din Peșta”. La tipărire i-a stat într-ajutor și doctorul Ioan Piuarin Molnar. În prefața episcopului, se arăta că traducerea [[Catavasier|Octoihului mic]] a făcut-o episcopul [[Damaschin Voinescu|Damaschin al Râmnicului]], iar a slujbelor din zilele de rând (deci Octoihul Mare), un arhimandrit Ghenadie, egumen la [[Mănăstirea Cozia|Cozia]], fiind tipărit apoi în mai multe rânduri. Textul noii ediții era îndreptat de „oarecari părinți din mănăstirea Neamțu... procopsiți la învățătura elinească și asemenea râvnitori pentru folosul de obște”. Desigur este vorba de călugării Gherontie și Grigorie. Din aceeași prefață reiese că Octoihul era tipărit pentru trebuințele bisericilor din toate cele trei țări românești. În exemplarele pentru Transilvania, prefața lui Iosif era înlocuită cu alta, semnată de Ioan Molnar „purtătorul cheltuielilor Octoihului Mare”.<br />
<br />
În același an a tipărit o altă ediție a Octoihului, la Râmnic, „prin osârdia la îndreptarea tîlcuirii și cu toată cheltuiala sa”. Prefața avea unele schimbări neînsemnate față de cea din ediția de la Buda. În 1812, ajuta cu 200 de taleri pe monahul Rafail de la Neamț să tipărească la Brașov cartea intitulată ''Ușa pocăinței''.<br />
<br />
În anii care au urmat, a contribuit la tipărirea câtorva cărți la mănăstirea Neamț. De pildă, în 1816 s-a tradus din grecește și a tipărit aci, „prin osîrdia și silința” sa, o carte masivă (cu peste 500 de pagini), cu câteva traduceri, având un lung titlu: ''Επιτομὴ τῶν θείων δογμάτων, adecă Arătare sau adunare pre scurt a dumnezeieștilor dogme ale credinței... a lui Atanasie de la Paros...'' și ''Întrebările cu răspunsurile cele theologicești ale Sfîntului Athanasie celui Mare...'' și ''Istoria pentru împărechiarea și pentru purcederea Prea Sfântului Duh'' a lui Teofan Procopovici [[arhiepiscop]]ul Novgorodului și ''Cuvânt pentru purcederea Prea Sfântului Duh...'' a ieromonahului Macarie Macri. Din prefața episcopului Iosif rezultă că traducerea s-a făcut de către [[ierodiacon]]ul Grigorie (viitorul [[Listă_a_mitropoliților_Ungro-Vlahiei|mitropolit al Ungrovlahiei]]), revăzută de arhimandritul Grigorie Rîmniceanul, mai târziu episcop de Argeș.<br />
<br />
Cartea ''Tîlcuirea pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri'', tipărită la Neamț în 1817, era tradusă din grecește, la îndemnul său, de ieromonahul Gherontie, după cum se arată în prefața semnată de prietenul acestuia, ierodiaconul Grigorie.<br />
<br />
În prefața ''Noului Testament'' de la Neamț, din 1818, se menționa că s-a tipărit „cu ajutorul episcopului Iosif și al altor iubitori de Hristos hristiani”. În 1819 se tipărea la București, „prin îndemnarea lui Iosif”, o nouă ediție din ''Apologia'' tradusă de Gherontie monahul (ed. I la Neamț, în 1816). Traducerea celor șase cuvinte pentru preoție, scrierea Sfântului [[Ioan Gură de Aur]], de către ierodiaconul Grigorie (tipărită la București, în 1820) s-a făcut tot „prin osîrdia” episcopului Iosif. În sfârșit, tot la îndemnul său a fost tipărit [[Penticostar]]ul, la București, în 1820, după „izvodul cel tălmăcit de episcopul Damaschin”, făcându-se îndreptările necesare „prin osîrdia și silința” sa.<br />
<br />
==== Concluzie ====<br />
<br />
Se poate observa deci că episcopul Iosif a fost un adevărat îndrumător al activității tipografice din Țara Românească, într-o vreme când tipografiile de la București, Râmnic și Buzău nu mai funcționau din lipsa de interes a ierarhilor greci care cârmuiau eparhiile respective.<br />
<br />
=== Susținerea școlilor ===<br />
{{Main|Școlile bisericești românești}}<br />
Iosif a manifestat și un interes față de școli. Astfel, în 1797 a înființat o școală pentru pregătirea candidaților de preoție la [[mănăstirea Antim]] din București, care fusese hărăzită, la [[22 martie]] același an, Episcopiei Argeșului, spre a-i sluji ca [[metoc]].<br />
<br />
În 1812 a încercat împreună cu Costandie de la Buzău să deschidă o școală de muzică psaltică la Mitropolie, urmând să aibă ca dascăl pe renumitul psalt, ieromonahul Macarie. Planul lor însă nu s-a putut realiza.<br />
<br />
Avea și o școală pe lângă Episcopie, la Argeș, la care învățau și copii din Transilvania. Alte două școli patronate de Episcopie funcționau la Pitești, probabil la schitul Buliga și la Slatina.<br />
<br />
=== Activitatea gospodărească === <br />
==== Mănăstirea Curtea de Argeș ====<br />
Dar episcopul Iosif n-a nesocotit nici problemele gospodărești. O preocupare însemnată a sa a fost aceea de a restaura și a pune în lumină vechea ctitorie a lui [[Neagoe Basarab]], admirată încă de atunci nu numai de români, ci și de feluriți călători străini care vizitau țara.<br />
<br />
Biserica mănăstirii a fost renovată pe la începutul secolului al XIX-lea. Tot atunci s-au ridicat case noi în jur, două chilii, precum și un nou [[paraclis]], cu hramul [[Nifon al II-lea al Constantinopolului|Sfântului Nifon]], în amintirea fostului patriarh de Constantinopol, care contribuise la reorganizarea vieții bisericești din Țara Românească (pe atunci se păstra la Argeș capul și o mână a Sfântului Nifon). Biserica și noul paraclis au fost înzestrate apoi cu numeroase obiecte de cult. Toate acestea s-au făcut prin strădaniile episcopului și ale devotatului său [[Iconom (călugăr)|iconom]] Meletie. O mare parte din materialul de construcție le-a fost furnizat de Hagi Constantin Pop din Sibiu.<br />
<br />
==== Alte biserici ====<br />
Episcopul Iosif a arătat o grijă statornică și față de alte biserici din cuprinsul [[eparhie]]i sale. Încă înainte de a ajunge episcop, ctitorise o biserică de lemn în satul Brezoi (jud. Vâlcea). Cu ajutorul unui credincios, Ioniță Taltu, a refăcut biserica zisă Bătușari (sau Botușari) din Curtea de Argeș, ctitoria domnitorului Petru Cercel. A refăcut apoi schitul Corbii de Piatră (jud. Argeș), o ctitorie de pe la începutul secolului al XVI-lea, a monahiei Magdalena, fosta soție a lui Hamza banul, metoc al mănăstirii Argeș, apoi al Episcopiei. A ctitorit două biserici de lemn, una în Gălești, alta în Săliște (ambele în jud. Argeș), întemeiate de ciobani din satele cu aceleași nume din județul Sibiu. În 1807, a ctitorit o biserică în satul său natal, la Malaia, pe apa Lotrului (jud. Vâlcea), cu hramul [[Nicolae al Mirelor|Sfântul Ierarh Nicolae]] și [[Parascheva de la Iași|Cuvioasa Paraschiva]].<br />
<br />
Cea mai însemnată ctitorie a sa este însă biserica din Valea Danului, lângă Curtea de Argeș, cu hramul Sfântul Nicolae, ridicată în anul 1811. A fost ajutat la zidirea ei și de Meletie, iconomul Episcopiei. A mutat aici și vechiul [[iconostas]] al bisericii episcopale din vremea lui Neagoe Basarab. În pisania bisericii, episcopul-ctitor interzicea [[înmormântare|înmormântările]] în biserică, precum și în jurul ei la o distanță de patru pași, precum și jocurile, ospețele și judecățile în curtea ei.<br />
<br />
Cu binecuvântarea și îndemnul său s-au ridicat în eparhie alte numeroase biserici, între care se remarcă mănăstirea Stânișoara, refăcută pe la începutul secolului al XIX-lea, de către câțiva călugări din părțile Sibiului. Acestei mănăstiri i-a făcut apoi mai multe danii în cărți (ca și schitului Turnu). Starea materială a Episcopiei s-a îmbunătățit prin felurite cumpărări sau danii de moșii.<br />
<br />
=== Alte activități ===<br />
<br />
Dintre celelalte activități ale sale amintim catagrafia bisericilor, mănăstirilor, preoților și călugărilor din eparhia Argeșului, făcută în 1808, în urma dispoziției date de [[exarh]]ul Gavriil Bănulescu. În 1809, același Gavriil a numit pe Iosif „efor” al [[Lista mănăstirilor ortodoxe din România (cronologie)|mănăstirilor din Țara Românească]], iar în anul următor, după retragerea lui Dositei Filitti din scaun, i s-a încredințat averea Mitropoliei. După plecarea lui Ignatie de Arta din țară, Iosif a cârmuit Mitropolia Ungrovlahiei, în calitate de locțiitor de mitropolit, până la alegerea lui Nectarie (c. aug.-16 dec. 1812).<br />
<br />
În anul 1818 i s-a dat mănăstirea Cozia, cu toate metoacele ei. Hrisovul domnesc preciza că aceasta era o răsplătire a strădaniilor sale personale în slujba Bisericii și a țării. În schimb, episcopul Iosif avea îndatorirea să depună 550 de taleri pe an în folosul școlilor și alți 1200 la „cutia milosteniilor” și să țină mănăstirea în rânduială.<br />
<br />
În 1819, după demisia mitropolitului Nectarie, mulți doreau să-l aleagă pe Iosif în scaunul mitropolitan. Vârsta sa înaintată i-a făcut însă să-și îndrepte gândurile spre [[Dionisie Lupu]], care a și fost ales.<br />
<br />
== Adormirea ==<br />
<br />
Peste un an, la [[27 octombrie]] 1820, o însemnare de pe o veche carte de slujbă dă știrea că „s-au pristăvit Prea Sfinția Sa părintele episcop Iosif al Argeșului și s-au îngropat în mănăstirea Toți Sfinții (Antim, n.n.) metoh al Sfintei Episcopii Argeș”.<br />
<br />
{{Citat|Acest episcop este vrednic de pomenit între cei mai aleși ierarhi ai Bisericii noastre din secolul XIX, atât pentru buna chivernisire a Eparhiei Argeșului, cât și pentru râvna cu care stăruia la traducerea și tipărirea cărților bisericești.|Arhim. [[Ioanichie Bălan]]<ref>[[Ioanichie Bălan]]. ''Episcopul Iosif de Argeș mărturisea dreapta credință prin exemplul vieții sale '', Doxologia. URL: https://doxologia.ro/episcopul-iosif-de-arges-marturisea-dreapta-credinta-prin-exemplul-vietii-sale</ref>}}<br />
<br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte=Nimeni|<br />
titlu=[[Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului|Episcop al Argeșului]]|<br />
ani=1793-1820|<br />
după=Ilarion Gheorghiadis}}<br />
{{end box}}<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Ierarhi români]]<br />
[[Categorie:Episcopi]]<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Filaret_al_R%C3%A2mniculuiFilaret al Râmnicului2024-02-26T20:38:29Z<p>RappY: Fixare legături</p>
<hr />
<div>'''Filaret al Râmnicului''' († 1794) a ocupat [[scaun]]ul [[Arhiepiscopia Râmnicului|episcopal din Râmnic]] după [[Chesarie al Râmnicului|Chesarie]] terminând tipărirea [[Mineiele de la Râmnic|Mineielor de la Râmnic]] în [[limba română]] și susținând activitatea culturală în Țara Românească, inclusiv ''Gramatica'' lui Ienăchiță Văcărescu.<br />
<br />
== Înscăunarea ca episcop ==<br />
În scaunul vacant de Râmnic a fost ales [[mitropolit]]ul titular Filaret al Mirelor. În acest scop, domnitorul Alexandru Ipsilanti a cerut încuviințarea [[Patriarhia Ecumenică|patriarhului ecumenic]] Sofronie, pentru a se putea face „mutarea” unui mitropolit la un scaun de [[episcop]]. [[Patriarh]]ul Sofronie și-a dat consimțământul la [[3 martie]] 1780, după care a urmat înscăunarea sa la Râmnic.<br />
<br />
Ca și înaintașii săi în scaun, s-a îngrijit de starea materială a Episcopiei, prin diferite cumpărări, danii de moșii, închinări de [[metoc|metoace]], obținerea de hrisoave domnești prin care Episcopia era scutită de unele dări. S-a preocupat de soarta școlilor Episcopiei de la București și Craiova. A fost unul din sprijinitorii harnicilor cărturari Grigorie Rîmniceanu, Chiriac Rîmniceanu, Dionisie Eclesiarhul și Naum Rîmniceanu.<br />
<br />
== Activitatea cărturărească ==<br />
=== Terminarea Mineielor de Râmnic ===<br />
{{Main|Mineiele de la Râmnic}}<br />
<br />
Episcopul Filaret și-a câștigat merite deosebite prin activitatea sa cărturărească, fiind, în această privință, un vrednic urmaș al lui Chesarie. Chiar în anul înscăunării sale ca episcop, a izbutit să tipărească celelalte șase [[Minei]]e, pe lunile aprilie-septembrie.<br />
<br />
Tipărirea a șase cărți mari într-un an, s-ar putea spune într-un timp record, indică faptul că traducerea și revizuirea Mineielor era terminată încă din timpul vieții lui Chesarie.<br />
<br />
Între „ostenitorii” la îndreptarea tălmăcirii Mineiului pe septembrie era menționat și Filaret. N-ar fi exclus ca Filaret să fi făcut parte dintre acei „ucenici”, care l-au ajutat pe mitropolitul Grigorie II la traducerea și la revizuirea vechilor traduceri ale Mineielor pe octombrie-decembrie, căci pe atunci era arhimandrit la Mitropolie.<br />
<br />
Filaret a scris și prefața la Mineiele tipărite în timpul său. În general, merge pe linia înaintașului său, arătând însemnătatea lunilor respective, sărbătorile mai însemnate și datinile religioase legate de fiecare.<br />
<br />
În ce privește originea romană, ea nu mai este subliniată cu atâta limpezime și căldură ca în prefețele lui Chesarie. Doar în prefața Mineiului pe mai este întâlnită afirmația: „limba noastră românească se trage din cea latinească”. În orice caz, are și el marele merit de a fi continuat ediția acestor șase Mineie, contribuind la [[Introducerea_limbii_române_în_slujbe|românizarea totală a slujbelor bisericești]].<br />
<br />
=== Alte tipărituri ===<br />
<br />
În afară de acestea, în cursul păstoririi sale s-au mai tipărit următoarele cărți de slujbă:<br />
<br />
* [[Molitvelnic]]ul (1782)<br />
* [[Triod]]ul (1782 și 1784)<br />
* [[Psaltire]]a (1784 și 1787)<br />
* [[Evanghelie|Evanghelia]] (1784)<br />
* [[Catavasier]]ul (1784)<br />
* [[Acatist]]ul (1784)<br />
* [[Ceaslov]]ul (1781, 1784 și 1787)<br />
* [[Penticostar]]ul (1785)<br />
* [[Antologhion]]ul (1786)<br />
* [[Liturghier]]ul (1787)<br />
* Slujba Sf. Stelian (1787, inclusiv o ediție greco-română)<br />
* [[Octoih]]ul (1782 și 1788).<br />
<br />
Prin osteneala lui, s-au tipărit apoi câteva cărți de învățătură și unele traduceri din Sfinții Părinți. Astfel, în 1781 și 1792 s-a retipărit Cazania (pe baza textului lui Varlaam și a edițiilor următoare). În 1783 a apărut cartea Pilde filozofești, o retipărire a ediției de la Târgoviște din 1713.<br />
<br />
În același an a apărut o traducere din Sf. [[Atanasie cel Mare]], sub titlul Sinopsis, adică „cuprindere în scurt a ceii vechi și a cei noao Scripturi”, tradusă după o versiune slavonă de [[Iosif Sevastias|Iosif]], [[protosinghel]]ul Episcopiei, viitor [[Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului|episcop de Argeș]].<br />
<br />
În anul următor, au fost date la tipar ''Cuvintele Sf. Dorotei'' și ''Cuvintele Sf. [[Teodor Studitul]]'', amândouă „tălmăcite de pre limba cea proastă grecească și îndreptate” de episcopul Filaret.<br />
<br />
=== Gramatica lui Ienăchiță Văcărescu ===<br />
În sfârșit, o altă carte de seamă tipărită acum a fost ''Gramatica'' lui Ienăchiță Văcărescu, vistiernic și dicheofilax al Patriarhiei Ecumenice, sub titlul ''Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orînduielilor gramaticii românești'' (1787, în același an a apărut o nouă ediție la Viena).<br />
<br />
În însăși foaia de titlu se menționa că lucrarea s-a tipărit „cu porunca și blagoslovenia episcopului Filaret”, căruia îi era și „hărăzită” (dedicată).<br />
<br />
Într-o lungă prefață, pe lângă mulțumirile de rigoare adresate episcopului, Ienăchiță Văcărescu amintește și câteva din momentele de seamă din istoria poporului român. De pildă războaiele lui Traian cu dacii, când „au pierit craiul nostru Decheval, căruia i-au dus capul la Roma și au supus crăia noastră la schiptrurile romanicești”, apoi colonizarea făcută de Traian „în toată Crăia dacilor”.<br />
<br />
Spre deosebire de iluminiștii transilvăneni, Văcărescu arăta că acei coloniști erau oameni „proști (simpli n.n.) și țărani și nu cu știință”, care vorbeau latinește „fără gramatică, cum de altfel vorbeau și dacii limba lor”.<br />
<br />
În orice caz, meritul lui Filaret este acela că a încurajat pe Ienăchiță Văcărescu și că i-a imprimat cartea în tipografia sa eparhială. De altfel, cu toate imperfecțiunile lucrării, ea reprezintă, totuși, o manifestare importantă de la începuturile lingvisticii românești.<br />
<br />
=== Concluzie ===<br />
<br />
Din cele expuse, rezultă că păstorirea lui Filaret a fost deosebit de rodnică în ce privește tipăriturile. În numai nouă ani a tipărit aproximativ 30 de cărți, toate cu cheltuiala sa. De menționat că în 1788 activitatea tipografică a încetat, din pricina războiului ruso-austro-ture din anii 1788-1791, fiind reluată abia în 1792, când s-a pus sub tipar o nouă ediție a Ceaslovului și o nouă ediție din Cazanie (în cursul tipăririi acesteia, Filaret a fost ales mitropolit).<br />
<br />
== Ucenicii ==<br />
<br />
Între colaboratorii lui Filaret trebuie pomeniți: [[ierodiacon]]ul (din 1787 [[ieromonah]]ul) Grigorie Rîmniceanu, „diortositorul” celor mai multe tipărituri, care semnează și câteva prefețe (se pare că a luat locul lui Rafail monahul), protosinghelul Iosif, viitor episcop de Argeș, precum și meșterii tipografi din familia Atanasievici ([[preot]]ul Constantin Atanasievici, care a lucrat și mai înainte și nepoții săi, frații Dimitrie și Constantin Mihailovici, apoi Gheorghe, fiul celui din urmă), precum și un ieromonah Climent.<br />
<br />
== Scurta păstorire mitropolitană și sfârșitul ==<br />
<br />
După o activitate atât de bogată, Filaret a fost ales [[Mitropolia Munteniei și Dobrogei|mitropolit al Ungrovlahiei]] la [[6 septembrie]] 1792. Dar după o păstorire de abia un an, a fost nevoit să se retragă din [[scaun]], dându-și obștescul sfârșit în 1794, la [[mănăstirea Căldărușani]].<br />
<br />
Prin toată activitatea sa el și-a înscris numele între marii vlădici care au păstorit în străvechiul scaun de la Râmnic.<br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte=[[Chesarie al Râmnicului|Chesarie]]|<br />
titlu=[[Arhiepiscopia Râmnicului|Episcop al Râmnicului]]|<br />
ani=1780-1792|<br />
după=Nectarie}}<br />
{{end box}}<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Ierarhi români]]<br />
[[Categorie:Episcopi]]<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Mineiele_de_la_R%C3%A2mnicMineiele de la Râmnic2024-02-26T20:38:25Z<p>RappY: Creare pagină aproape integral luată din cartea citată la surse</p>
<hr />
<div>{{OrtodoxiaînRomânia}}'''Mineile de la Râmnic''' tipărite între 1776-1780 sunt primele [[minei]]e complete tipărite în [[limba română]], fiind lucrate sub [[Chesarie al Râmnicului]] și [[Filaret al Râmnicului]]. Ele au fost tipărite pentru prima oară între anii 1776-1779 (pe octombrie în 1776, noiembrie 1778, iar celelalte patru în 1779) de Chesarie. Restul Mineielor pe aprilie-septembrie au apărut sub urmașul său Filaret, toate în 1780.<br />
<br />
Aceste Mineie au făcut să se audă pentru prima oară în biserică, în zilele de rând, [[Introducerea_limbii_române_în_slujbe|slujba românească]] în totalitatea ei, ceea ce este o realizare de mare însemnătate în viața Bisericii române. Pe deasupra, ideile istoriografice despre originea neamului românesc puse în lumină de ierarhul râmnicean Chesarie au pătruns în scurt timp în toate ținuturile locuite de români, fiind apoi dezvoltate de iluminiștii transilvăneni din Școala Ardeleană.<br />
<br />
Mai mult, mineiele au introdus numeroase neologisme în limba română, care sunt încă în uz. În felul acesta, pe lângă ideile istorice înaintate din prefețe, Mineiele de la Râmnic reprezintă un adevărat monument de limbă românească, contribuție de seamă în procesul de formare, de îmbogățire și de mlădiere a limbii române literare<ref>[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>.<br />
<br />
== Identitate traducătorilor ==<br />
În legătură cu traducătorii acestor șase Mineie s-au formulat până acum mai multe păreri, cea mai acreditată fiind aceea că traducerea ar aparține înșiși episcopilor Chesarie și Filaret, așa cum se arată în foile de titlu.<br />
<br />
=== Izvoarele ===<br />
Cercetările profesorului Gabriel Țepelea au stabilit că este vorba de mai mulți traducători și că s-au folosit și o serie de traduceri mai vechi. O primă traducere fragmentară, după Mineiele grecești, a făcut [[Dosoftei al Moldovei]], căci ''Viața și petrecerea sfinților'' (Iași 1682-1686) nu cuprindea altceva decât textele [[Hagiografie|vieților de sfinți]] din fiecare zi, luate din Minei ([[sinaxar]]e).<br />
<br />
Traducătorii Mineielor slavo-române de la Buzău din 1698 (Radu Greceanu și alții, care nu sunt cunoscuți) au preluat o mare parte din textele sinaxarelor traduse de Dosoftei, cu schimbările de limbă necesare.<br />
<br />
În 1737, a apărut în Râmnic un [[Antologhion]], în [[limba română]], care era un Minei prescurtat, cuprinzând [[cântare|cântările]], viețile de sfinți și [[tipic]]ul slujbelor din Mineie, dar numai pentru zilele de [[duminică|duminici]], sărbători (reeditate la Râmnic în 1745 și 1766 și la Iași în 1755). În acest Antologhion au apărut și cântările în limba română (în Mineiele de la Buzău erau în slavonește).<br />
<br />
Traducerea acestora se datora episcopului [[Damaschin Voinescu]], care n-a izbutit să le tipărească în cursul vieții, ci au rămas în manuscris, lucru pe care-l mărturisea și [[ieromonah]]ul Lavrentie în prefață. De aici au fost preluate cu foarte mici modificări de Mineiele de la Râmnic din 1776-1780.<br />
<br />
Înseamnă că în acestea a apărut pentru prima dată în românește numai rânduiala slujbelor (cântările) din zilele de peste săptămână. Este de presupus că și acestea vor fi reproduse tot după traducerea lui Damaschin, din moment ce traducătorii Mineielor au utilizat din plin Antologhionul de la 1737.<br />
<br />
=== Tălmăcitori ===<br />
Cercetând foile de titlu, prefețele, dar mai ales indicațiile de la sfârșitul fiecărui Minei, se pot cunoaște numele celor care au lucrat la revizuirea traducerilor anterioare și eventual la săvârșirea unor noi traduceri. Astfel, prefața Mineiului pe Octombrie face precizarea că însuși mitropolitul [[Grigorie de la Colțea|Grigorie II]] a colaborat la traducerea Mineielor pe octombrie, noiembrie și decembrie:<br />
<br />
:''N-am socotit nici osteneală la tălmăcire, nici cheltuială la tipărire; ci la tălmăcire când se putea ușura de grijile duhovnicești, însuși silindu-se și printr-ai săi ucenici după datorie ajutându-se, iar la cheltuială însuși singur încărcându-se.''<br />
<br />
Rezultă limpede că a fost ajutat de unii dintre subalternii săi (poate de Chesarie și de Filaret, care pe atunci era arhimandrit la Mitropolie).<br />
<br />
O însemnare de la sfârșitul Mineiului pe Octombrie prezintă ca „așezător la cuvintele limbii românești” pe [[monah]]ul Rafail din [[mănăstirea Hurezi]]. Note asemănătoare, la sfârșitul celorlalte 11 Mineie, îl arată ca „ostenitoriu la scris cu mâna, tocmitoriu și așezătoriu slujbelor precum se vede după izvoadele celor ce au fost tălmăcitori”, pe [[ierodiacon]]ul Anatolie de la Episcopie, iar ca „diortositoriu și tocmitoriu la îndreptarea cuvintelor limbii românești” pe același Rafail de la Hurezi.<br />
<br />
Începând cu Mineiul pe Februarie, până în Septembrie, la cei doi „ostenitori” se mai adaugă unul, după cum arată notele de la sfârșit: „s-au îndreptat tălmăcirea acestui Minei din limba elinească pre limba românească de dumnealui Iordan biv vel grammaticu Capadochianul”. La ultimul Minei, pe Septembrie, se preciza că aceia care „au îndreptat tălmăcirea acestui Minei” au fost noul episcop Filaret și ierodiaconul Anatolie. „Purtător de grijă” (director) al tipografiei era ieromonahul Ioachim de la Mitropolie. Meșterii tipografi au fost Constantin Mihailovici și Dimitrie Mihailovici, fiii lui Mihail Atanasievici și unchiul lor Constantin Atanasievici.<br />
<br />
=== Concluzie ===<br />
<br />
Din cele de mai sus, rezultă că deși foile de titlu (cu excepția Mineiului pe Octombrie) menționează ca traducători pe episcopii Chesarie și Filaret, adevărul este altul. Din cuvintele ierodiaconului Anatolie care „a scris cu mâna... după izvoadele celor ce au fost tălmăcitori”, reiese că a existat un grup de traducători. Pe lângă mitropolit (Mineiele pe Octombrie-Decembrie) și episcopul Chesarie, apoi episcopul Filaret (Mineiul pe Septembrie), greul tălmăcirii și al revizuirii traducerilor anterioare a fost dus de „grămăticul” Iordan Capadochianul, precum și de călugării Anatolie ierodiaconul și Rafail monahul.<br />
<br />
Aceștia au folosit traducerile anterioare ale lui Dosoftei, Radu Greceanu și mai ales ale lui Damaschin, adaptându-le și completându-le. Partea originală a traducerii de la Râmnic o constituie cântările din zilele de rând (care nu apar în Antologhionul din 1737), dar nu știm în ce măsură s-au folosit traducerile lui Damaschin, de vreme ce nu s-au păstrat, și în ce măsură au făcut traduceri noi „ostenitorii” menționați mai sus.<br />
<br />
Toate acestea nu scad cu nimic meritul episcopilor Chesarie și Filaret, care trebuie considerați, înainte de toate, ca inițiatori și îndrumători ai acestei prime ediții integrale a Mineielor, care a stat apoi la baza Mineielor de la Buda, din 1804-1805. Aceste Mineie au făcut să se audă pentru prima oară în biserică, în zilele de rând, slujba românească în totalitatea ei, ceea ce este o realizare de mare însemnătate în viața Bisericii române.<br />
<br />
== Prefețele ==<br />
=== Introducere ===<br />
O altă contribuție prețioasă a episcopului Chesarie ca și a urmașului său Filaret o constituie prefețele celor 12 Mineie. <br />
<br />
În cele șase prefețe semnate de Chesarie, el lămurește însemnătatea lunii respective, pe temeiuri istorice și mitologice, înfățișează datinile religioase de obârșie romană păstrate de poporul român, întâmplările [[biblia|biblice]] mai de seamă, precum și sărbătorile ortodoxe din fiecare lună.<br />
<br />
=== Istoria neamului românesc ===<br />
<br />
În unele prefețe făcea scurte incursiuni în istoria poporului român, aducând dovezi asupra originii latine a poporului și a limbii române, precum și asupra continuității românilor în Dacia. Aceasta dovedește că, deși românii erau în plină epocă fanariotă, conștiința națională nu dispăruse, ci mai mult chiar, se urmărea întărirea ei în rândul maselor largi ale poporului.<br />
<br />
De pildă, în prefața Mineiului pe noiembrie, constata că există trei epoci în istoria Țării Românești:<br />
<br />
# Epoca războaielor, pe care „locuitorii dachi și gheți” din „Dachia” le-au purtat cu „împărații rîmleni”;<br />
# Epoca zidirii mănăstirilor, care începe cu Radu Negru Vodă, pe care-l consideră întemeietorul țării;<br />
# Epoca culturii sau a tălmăcirii cărților „de pe slavonie pre limba românească”, începând cu [[Matei Basarab]] continuând cu Șerban Cantacuzino și ajungând „la desăvârșită podoabă” sub [[Constantin Brâncoveanu]].<br />
<br />
El aduce și unele mărturii materiale din fiecare epocă, și anume: <br />
* urmele podului lui Traian de la Turnu Severin și ale turnului de la Cerneți,<br />
* [[Lista mănăstirilor ortodoxe din România (cronologie)|mănăstirile țării]], între care amintește cu numele pe cele din Câmpulung și Argeș,<br />
* precum și unele tipărituri (Pravilele lui Matei Basarab ([[Pravila cea Mică]] și [[Ștefan_I_al_Țării_Românești#Pravila_cea_mare|Pravila cea Mare]]), [[Biblia_de_la_București_(1688)|Biblia lui Șerban]] și tipăriturile lui Brâncoveanu), arătând că numai cărțile asigură în timp strălucirea popoarelor.<br />
<br />
=== Originile neamului ===<br />
<br />
Cea mai interesantă și cea mai lungă prefață are Mineiul pe ianuarie, tălmăcit „în limba patriei”. Citând pe istoricii antici Dio Cassius și Meletie Geograful, Chesarie amintește de războaiele lui Traian cu Decebal, de colonizarea Daciei cu elemente romane, pătrunzând prin toți aceștia tradițiile și obiceiurile romane, ajungând la concluzia că românii sunt urmașii acelor coloniști.<br />
<br />
De pildă, schimbările de slujbă sau de dregători care se săvârșeau în Țara Românească cu prilejul anului nou, erau socotite de autor ca o perpetuare a acelorași obiceiuri romane la începutul anului. De aceea, el exclama cu mândrie și fără echivoc:<br />
<br />
:''însă eu dintru aceasta descoperii lucruri minunate: aflu linia neamului românesc din vechi trăgîndu-se, din slăvit neam al romanilor (vlahi numindu-se după limba slovenească), a cărora slavă au strălucit împreună unde ș-au întins și soarele razele.''<br />
<br />
Ideea continuității este exprimată prin cuvintele:<br />
<br />
:''iar de la Traian s-au supus dachii, plătind ei dajdie la rîmleni... întru această supunere rîmlenească s-au oblăduit pînă la Radu Vodă Negru...”<br />
<br />
În prefața Mineiului pe martie românii sunt numiți „strănepoții rîmlenilor”.<br />
<br />
=== Influență ===<br />
<br />
Ideile puse în lumină de ierarhul râmnicean au pătruns în scurt timp în toate ținuturile locuite de români, fiind apoi dezvoltate de iluministii transilvăneni. Trebuie subliniat că deși ideea originii romane a poporului și a limbii române, cât și cea a continuității le întâlnim și în scrierile cronicarilor, ele n-au pătruns decât într-un cerc restrâns de cititori, întrucât aceste scrieri au rămas inedite.<br />
<br />
== Contribuțiile la limba română ==<br />
<br />
Cu toate că este vorba de texte traduse, Mineiele de la Râmnic reprezintă o sinteză a eforturilor de creare a unei limbi bisericești unitare, pe baza limbii populare. În adevăr, deși limba lor are un vădit caracter popular, totuși este unitară, căci se evită regionalismele, folosindu-se cuvinte de largă circulație, remarcabile prin naturalețe, varietate și plasticitate. Se remarcă fraze armonioase, naturale, cu topică și construcții arhaizante, specifice graiului bisericesc.<br />
<br />
În prefețe, se remarcă însă numeroase neologisme, de origine greacă și latină, dintre care, unele s-au și impus în limba română modernă: alegorie, armonie, autonomie, energie, epocă, monarhie, planetă, tiran ș.a. (de origine grecească), austru, istoric (recte istoriograf), patrie, persoană, principat, probă, reformă, sferă ș.a. (de origine latină).<br />
<br />
În felul acesta, pe lângă ideile înaintate din prefețe, Mineiele de la Rimnic reprezintă un adevărat monument de limbă românească, contribuție de seamă în procesul de formare, de îmbogățire și de mlădiere a limbii române literare.<br />
<br />
==Note==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Literatură creștină]]<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Chesarie_al_R%C3%A2mniculuiChesarie al Râmnicului2024-02-26T20:38:20Z<p>RappY: Adăugare dezambiguizare</p>
<hr />
<div>După Partenie II († 1771) [[scaun]]ul [[Arhiepiscopia Râmnicului|episcopiei de Râmnic]] a fost ocupat, întâi ca [[vicar]], apoi ca [[chiriarh|episcop eparhiot]], de [[arhimandrit]]ul '''Chesarie''' (1773-1780), [[eclesiarh]]ul Mitropoliei din București, „unul din cei mai străluciți vlădici români din trecutul Bisericii noastre”<ref name="păcurariu2">[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>.<br />
<br />
Prin [[Mineiele de la Râmnic]], nu doar că [[limba română]] se auzea pentru prima dată în [[Introducerea_limbii_române_în_slujbe|slujba românească]] în totalitatea ei, dar Chesarie a introdus și idei istorice care aveau să fie preluate și dezvoltate de intelectualii români ai vremii.<br />
<br />
{{Citat|Prin multiplele aspecte ale activității sale, episcopul Chesarie s-a dovedit un reprezentant de seamă al iluminismului românesc, receptiv la ideile înaintate ale epocii sale. Iar prin accentuarea originii latine a limbii și a poporului român, precum și a continuității sale în Dacia, Chesarie s-a arătat ca un precursor al corifeilor școlii Ardelene, militând în plină epocă fanariotă pentru formarea unei conștiințe naționale românești.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]<ref name="păcurariu2" />}}<br />
<br />
''A nu se confunda cu [[Chesarie al Buzăului]].''<br />
<br />
== Înainte de păstorirea arhierească ==<br />
=== Viața de mirean ===<br />
S-a născut probabil în București, la o dată necunoscută, ca fiu al zarafului Anghelachi Halepliu. Acest duce la presupunerea că strămoșii săi erau originari din Alepul Siriei (bunicul sau străbunicul său, hagi Gheorghe Halepliu, amintit în acte începând cu anul 1693, semna la început cu litere arabe).<br />
<br />
Un frate al său era State Halepliu, ajuns clucer de arie. A învățat carte la școala domnească din București unde și-a însușit temeinic limbile greacă, latină, rusă și franceză.<br />
<br />
Orientarea sa intelectuală, interesul cu care urmărea ideile iluministe din Apus, rezultă din corespondența pe care a purtat-o ca episcop cu negustorul sibian Hagi Constantin Pop, căruia îi cerea să-i procure un ''Dictionnaire raisonnée des sciences, des arts et des métiers'', precum și publicațiile: ''Mercure historique'', ''littéraire et politique'', ''Journal encyclopédique du libre propagande philosophique'' etc.<br />
<br />
=== Activitatea de călugăr ===<br />
<br />
[[Călugăr]]it probabil la vreuna din [[mănăstire|mănăstirile]] din București - poate la [[Mitropolia_Ungrovlahiei|Mitropolie]] - a ajuns în curând [[protosinghel]] și [[eclesiarh]] al Mitropoliei, dar și unul din colaboratorii lui [[Grigorie de la Colțea|Grigorie II]] în acțiunea de tipărire a cărților românești. În 1765 traducea în românește voluminoasa lucrare a lui [[Simeon al Tesalonicului]], ''Voroavă de întrebări și răspunsuri'', tipărită la București, având două prefețe, una a [[mitropolit]]ului, alta a lui Chesarie. În 1769 făcea diortosirea cărții [[patriarh]]ului [[Meletie I (Pigas) al Alexandriei|Meletie Pigas]], ''Invățătura ortodoxă'', tipărită în grecește, la București.<br />
<br />
În 1770 a făcut parte din delegația Țării Românești condusă de mitropolitul Grigorie care s-a dus la curtea țarinei Ecaterina a II-a la Petersburg, spre a prezenta doleanțele țării. În timpul șederii delegației în capitala Rusiei, mitropolitul Platon Levșin al Tverului a rugat pe [[arhimandrit]]ul Chesarie să traducă din rusește în grecește o cuvântare a lui, pe care o rostise la [[mormânt]]ul lui Petru cel Mare.<br />
<br />
== Activitatea episcopală ==<br />
=== [[hirotonie|Hirotonirea]] ca episcop ===<br />
La scurt timp după reîntoarcerea delegației din Rusia, [[episcop]]ul Partenie al Râmnicului a trecut la cele veșnice. Mitropolitul Grigorie a încredințat atunci conducerea acestei eparhii arhimandritului Chesarie, în calitate de locțiitor de episcop. Datorită războiului ruso-turc din 1768-1774, când țările române au fost teatrul operațiunilor militare, alegerea de episcop s-a făcut abia la [[26 decembrie]] 1773.<br />
<br />
Felul cum a condus eparhia de peste Olt, timp de doi ani, l-au impus în ochii tuturor, încât arhimandritul Chesarie a fost ales atunci episcop eparhiot.<br />
<br />
=== Contribuțiile culturale ===<br />
<br />
Ca episcop, s-a remarcat mai ales prin activitatea sa culturală deși n-a nesocotit nici problemele gospodărești. Astfel, sub el averea Episcopiei a crescut prin felurite danii din partea unor credincioși sau prin cumpărări. Prin îndemnul și cu cheltuiala lui, s-au refăcut ori s-au pictat unele lăcașuri de închinare ([[schit]]ul Dobrușa, [[biserică|biserica]] Gănescu din Craiova, al cărei [[pomelnic]] spune că episcopul „au plătit de-au zugrăvit și au înfrumusețat tîmpla bisericii”). S-au închinat Episcopiei Râmnicului biserica Sfinții Patruzeci de Mucenici din București, biserica Gănescu din Craiova și altele.<br />
<br />
A înființat două școli: una la [[metoc]]ul Episcopiei din București, cu un dascăl de învățătură românească pentru 12 copii, și una la metocul Obedeanu din Craiova, cu un dascăl de limbă slavonă și altul de limbă greacă.<br />
<br />
Dar toate aceste realizări sunt cu mult depășite de cele de ordin cultural-tipografic. Înainte de a începe munca de tipărire a [[Mineiele de la Râmnic|Mineielor]] și a altor cărți de slujbă, Chesarie a refăcut vechea tipografie râmnicenească, aducând materialul trebuitor (plumb, cositor, ulei de in ș.a.) de la Sibiu, prin mijlocirea prietenului său, negustorul și mecenatul Hagi Constatin Pop. De sub teascurile tipografiei renovate au ieșit [[Octoih]]ul (1776), [[Triod]]ul (1777), [[Ceaslov]]ul (1779) și [[Psaltire]]a (1779).<br />
<br />
=== Mineiele de la Râmnic ===<br />
{{Main|Mineiele de la Râmnic}}<br />
<br />
Opera de căpătâi a lui Chesarie o constituie [[Mineiele de la Râmnic|Mineiele]] pe octombrie-martie, tipărite pentru prima oară în [[limba română|românește]], între anii 1776-1779 (pe octombrie în 1776, noiembrie 1778, iar celelalte patru în 1779). Acestea au făcut să se audă pentru prima oară în biserică, în zilele de rând, [[slujba]] românească în totalitatea ei, ceea ce este o realizare de mare însemnătate în viața Bisericii române. Pe deasupra, ideile istoriografice despre originea neamului românesc puse în lumină de ierarhul râmnicean au pătruns în scurt timp în toate ținuturile locuite de români, fiind apoi dezvoltate de iluminiștii transilvăneni din Școala Ardeleană.<br />
<br />
Mai mult, mineiele au introdus numeroase neologisme în limba română, care sunt încă în uz. În felul acesta, pe lângă ideile istorice înaintate din prefețe, Mineiele de la Râmnic reprezintă un adevărat monument de limbă românească, contribuție de seamă în procesul de formare, de îmbogățire și de mlădiere a limbii române literare.<br />
<br />
=== Adormire ===<br />
<br />
Chesarie a murit pe neașteptate în București, la [[9 ianuarie]] 1780, fiind înmormântat în biserica Sf. Patruzeci de Mucenici de la metocul Episcopiei Râmnicului.<br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte=Partenie II|<br />
titlu=[[Arhiepiscopia Râmnicului|Episcop al Râmnicului]]|<br />
ani=1773-1780|<br />
după=[[Filaret al Râmnicului|Filaret]]}}<br />
{{end box}}<br />
==Note==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Ierarhi români]]<br />
[[Categorie:Episcopi]]<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Damaschin_VoinescuDamaschin Voinescu2024-02-16T20:02:33Z<p>RappY: Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>'''Damaschin Voinescu''' sau '''Damaschin Dascălul''' († 1725) a fost [[episcop]] de [[Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei|Buzău]] (1702-1708) și episcop de [[Arhiepiscopia Râmnicului|Râmnic]] (1708-1725) în timpul ocupației austriece. Damaschin a continuat proiectul de [[Introducerea_limbii_române_în_slujbe|introducere a limbii române în slujbe]]. Astfel, cercetătorul Barbu Teodorescu afirma că tipografia Râmnicului nu a făcut altceva, între 1724 și 1830, decât să tipărească și să răspândească în toată țara manuscrisele rămase de la Damaschin<ref>[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>.<br />
<br />
{{Citat|Damaschin a fost o figură culturală remarcabilă, fiind un apărător dârz al drepturilor Bisericii sale și un mare iubitor al [[limba română|limbii române]], încât poate fi considerat, împreună cu [[Mitrofan al Buzăului|Mitrofan de la Buzău]] și [[Antim Ivireanul]], drept cel mai hotărât susținător al introducerii limbii române în biserică.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]}}<br />
<br />
== Înainte de scaunul episcopal ==<br />
<br />
Damaschin Dascălul se trăgea dintr-o familie de moșneni, din satul Voinești (jud. Dâmbovița). Nu se știe în ce împrejurări și-a însușit o cultură aleasă, remarcându-se ca un vrednic tălmăcitor al cărților românești de [[slujbă|slujbă]], contribuind, prin aceasta, la crearea și dezvoltarea limbii literare românești.<br />
<br />
Unii cercetători susțin că ar fi luat parte la tipărirea și chiar la tălmăcirea [[Biblia de la București|Bibliei de la București din 1688]], părere neacceptabilă conform Pr. Păcurariu. În orice caz, în 1700, [[mitropolit]]ul [[Teodosie al Țării Românești|Teodosie]] scria că [[Octoih]]ul tipărit atunci la Buzău era „făcut aproape din nou cu multă muncă de dascălul Damaschin al nostru”.<br />
<br />
A fost dascăl la [[Școlile bisericești românești|școala]] de slavonie din București, ca unul ce știa slavonește, grecește și latinește, apoi dascăl al fiului stolnicului Constantin Cantacuzino, viitorul domn Ștefan (1714-1715).<br />
<br />
== Episcop de Buzău (1702-1708) ==<br />
Reputația de bun cărturar a făcut ca la 3 octombrie 1702, „dascălul chir Damaschin” să fie ales episcop la Buzău, în locul lui [[Mitrofan al Buzăului|Mitrofan]].<br />
<br />
Despre activitatea sa la Buzău sunt știri destul de puține. A continuat activitatea tipografică a lui Mitrofan, tipărind ''Molitvele vecerniei și utreniei'' (o ediție în 1702, alta prin 1703-1704), cu [[rugăciune|rugăciunile]] în [[limba slavonă|slavonește]], [[tipic]]ul în românește, ''[[Psaltirea]]'', în 1703, cu [[psalm]]ii în slavonește, iar indicațiile tipiconale, molitvele după [[catismă|catisme]] și câteva „învățături”, în românește. În 1704 a retipărit ''Apostolul'', în românește după ediția de la București din 1683.<br />
<br />
Într-o scrisoare a mitropolitului Teodosie către Damaschin, din 25 septembrie 1703, îi mulțumea pentru cele cinci ''Catavasiere'' trimise în dar. Deși nu se păstrează niciun exemplar din această carte, se poate presupune că este vorba de o tipăritură a sa, încă necunoscută. Din 1704, activitatea tipografică la Buzău a încetat pentru patru decenii.<br />
<br />
A rămas de la el și o versiune românească (1704) a ''Tâlcuirii Apocalipsei'' a lui Andrei, [[arhiepiscop]]ul Cezareii Capadochiei (după traducerea slavonă făcută de Lavrentie Zizanie). Tot în calitate de episcop de Buzău, Damaschin a înființat o școală la Focșani.<br />
<br />
În primăvara anului 1708, probabil în martie, a fost ales în [[scaun]]ul vlădicesc de la Râmnic, în locul unui alt mare cărturar, [[Antim Ivireanul]], care, la 28 ianuarie, trecuse în scaunul mitropolitan.<br />
<br />
== Episcop de Râmnic (1708-1725) ==<br />
După înscăunarea la Râmnic, Damaschin s-a dovedit a fi un bun gospodar, preocupându-l păstrarea, sporirea și buna îngrijire a averii Episcopiei. Documentele vremii dau mărturie despre aceste preocupări. Astfel, a cumpărat moșii, vii, case, vaduri de moară etc., a zugrăvit [[schit]]ul Iezerul și a zidit schitul Păpușa.<br />
<br />
=== Introducere ===<br />
<br />
În timpul regimului fanariot, pe scaunul vlădicesc de la Râmnic au păstorit zece episcopi, dintre care numai ultimii doi au fost de neam grec. Faptul că influența grecească la Râmnic a fost mai slabă decât în celelalte două centre vlădicești (București și Buzău) a făcut cu putință ca activitatea cărturărească în limba română să cunoască aici o înflorire deosebită. La aceasta a contribuit și faptul că între vlădicii din această perioadă s-au numărat și câțiva cărturari de seamă, ca Damaschin, [[Chesarie al Râmnicului|Chesarie]] și [[Filaret al Râmnicului|Filaret]], care au adus un aport prețios la opera de tălmăcire și tipărire a cărților de slujbă în românește.<br />
<br />
=== Ocupația austriacă ===<br />
<br />
Păstoria lui la Râmnic s-a desfășurat în împrejurări grele pentru Damaschin și pentru toți păstoriții săi. În urma unui război turco-austriac încheiat prin tratatul de pace de la Passarowitz din 21 iulie 1718, Oltenia a fost ocupată de austrieci. A rămas în această situație până în urma unui nou război turco-austriac, încheiat cu pacea de la Belgrad, din 1739, când Oltenia a fost realipită la Țara Românească.<br />
<br />
În asemenea împrejurări, episcopul Damaschin s-a arătat ca un bun diplomat și apărător energic al drepturilor Bisericii sale, înfruntând oficialitatea austriacă. Încă din februarie 1717, când nici nu se încheiase pacea de la Passarowitz, boierii olteni se așezaseră la tratative cu o delegație de boieri la Viena, ca să trateze situația viitoare a Olteniei.<br />
<br />
Cu acest prilej, a înaintat Curții un memoriu în 10 puncte, cerând ca Biserica de aici să-și păstreze vechile drepturi, iar [[mănăstire|mănăstirile]] să fie scutite de încartiruiri de trupe. Împăratul Carol VI (1711-1740) a admis cererea printr-un decret, dat la 30 mai 1717, dar mănăstirile au continuat totuși să fie supuse încartiruirilor.<br />
<br />
La 22 februarie 1719, împăratul Carol VI a emis un alt decret, prin care se reglementau problemele privitoare la administrația Olteniei, precum și o proclamație către locuitori. Cu privire la Biserică, se acorda libertate religioasă, cu protejarea cultului ortodox.<br />
<br />
Episcopia Râmnicului era scoasă de sub jurisdicția canonică a [[Mitropolia Ungrovlahiei|Mitropoliei Ungrovlahiei]] și pusă sub cea a Mitropoliei sârbe din Belgrad. Era apoi interzisă închinarea de mănăstiri la Locurile Sfinte din Răsărit, precum și orice legături cu ele. Mănăstirile erau supuse, din punct de vedere administrativ, Guvernului austriac, care întărea și alegerea [[egumen]]ilor. În privința privilegiilor și a scutirilor, ele urmau să fie mai întâi cercetate de Administrația austriacă din Oltenia, care apoi să raporteze cele constatate Curții. Până la confirmarea lor, mănăstirile și casele preoților urmau a fi exceptate de încartiruiri.<br />
<br />
=== Opoziția împotriva regimului austriac ===<br />
<br />
Desigur, trecerea Episcopiei de Râmnic sub jurisdicția canonică a mitropolitului sârb din Belgrad, amestecul Curții în alegerea și numirea egumenilor, ca și punerea mănăstirilor sub controlul administrației austriece au nemulțumit pe episcop, dar și pe egumenii în funcție.<br />
<br />
De aceea, la 29 noiembrie 1719, episcopul, împreună cu egumenii Ioan de la [[Mănăstirea Horezu (județul Vâlcea)|Hurezi]], Ștefan de la [[Mănăstirea Bistrița (județul Vâlcea)|Bistrița]], Ștefan de la [[Mănăstirea Arnota (județul Vâlcea)|Arnota]] și Pahomie de la [[Mănăstirea Govora|Govora]], au înaintat Curții un memoriu în 11 puncte, prin care cereau între altele - ca Episcopia Râmnicului să fie ridicată la rangul de mitropolie, motivându-se că a mai existat pe vremuri o mitropolie, în Oltenia, la Severin, urmând ca ea să atârne canonic de [[Patriarhia Ecumenică|patriarhul de Constantinopol]]. De asemenea, cereau pentru episcop dreptul de îndrumare și control al mănăstirilor, preconizau o mai bună îndrumare a [[cler]]ului, cereau ca în demnitatea de episcop să nu fie promovați decât români și altele.<br />
<br />
Merită atenție punctul 10 din memoriu, prin care cereau să se înființeze o [[Școlile bisericești românești|școală românească]] în Râmnicu Vâlcea, sub îngrijirea episcopului, urmând ca ea să fie întreținută din contribuția mănăstirilor și a [[preot|preoților]], precum și o școală latinească în Craiova, sub îngrijirea și cheltuiala administrației austriece.<br />
<br />
=== Activitatea cărturărească ===<br />
==== Context ====<br />
Cu toate neajunsurile survenite prin noua situație politică, episcopul Damaschin Dascălul n-a uitat nicio clipă de preocupările sale cărturărești.<br />
<br />
Convingerea sa că un credincios care vine la biserică trebuie să înțeleagă ceea ce citește și se cântă aici, a făcut ca preocuparea centrală a activității sale să fie traducere cărților liturgice în limba română. Această muncă istovitoare a început-o încă de când era episcop de Buzău, izbutind ca până la sfârșitul vieții să traducă aproape toate cărțile de slujbă în românește.<br />
<br />
Păcat însă că n-a putut să pună sub tipar decât o foarte mică parte din truda sa; deși a ajuns episcop la Buzău după Mitrofan, iar la Râmnic după Antim Ivireanul, amândoi iscusiți tipografi, totuși Damaschin n-a continuat osteneala lor în tipărirea cărților, așa cum s-ar fi cuvenit.<br />
<br />
==== Tipărituri ====<br />
La Râmnic activitatea tipografică încetase odată cu urcarea lui Antim Ivireanul în scaunul mitropolitan, ceea ce duce la presupunerea că a dus tipografia cu el. Damaschin a izbutit să reia firul tipăriturilor abia către sfârșitul vieții sale. Pentru aceasta, ceruse în prealabil încuviințarea autorităților austriece. Primind-o, a tipărit în 1724 un [[Ceaslov]].<br />
<br />
A doua lucrare era intitulată ''Învățătură pentru șapte Taine'', iar în 1725 a tipărit o ''Psaltire''.<br />
<br />
Atât a izbutit să tipărească din numeroasele sale tălmăciri ale cărților de slujbă. Prin noiembrie 1725 ceruse acordul autorităților de a difuza cărțile sale în Transilvania și Banat, lucru ce nu i s-a admis (''Învățătura pentru șapte Taine'' a fost interzisă de Sinodul Episcopiei [[Biserici catolice răsăritene|unite]], în 1725).<br />
<br />
==== Posteritate ====<br />
Totuși, osteneala sa de tălmăcire a cărților n-a fost zadarnică, pentru că au valorificat-o din plin urmașii săi în scaun și ucenicii săi. Astfel, dintre tipăriturile ulterioare, îi aparțin lui Damaschin: ''[[Molitvelnic]]ul'' din 1730, ''[[Triod]]ul'' din 1731, ''[[Liturghier]]ul'' din 1733, ''[[Catavasier]]ul'' din 1734, ''[[Antologhion]]ul'' din 1737, ''[[Penticostar]]ul'' din 1743, ''[[Ceaslov]]ul'' din 1745, ''[[Evanghelia]]'' din 1746, ''[[Minei]]ele'' revizuite și tipărite de episcopul [[Chesarie al Râmnicului|Chesarie]] în 1776-1780 și altele. <br />
<br />
Toate acestea au apărut apoi în mai multe ediții, încât cercetătorul Barbu Teodorescu afirma, pe bună dreptate, că tipografia Râmnicului nu a făcut altceva, între 1724 și 1830, decât să tipărească și să răspândească în toată țara manuscrisele rămase de la Damaschin.<br />
<br />
Tot el a tradus în românește ''Tâlcuirea Evangheliilor'' a lui [[Teofilact al Ohridei]], manuscris rămas nepublicat.<br />
<br />
=== Adormirea ===<br />
<br />
Episcopul Damaschin a [[moarte|murit]] pe neașteptate, la [[5 decembrie]] 1725, pe când ieșea din biserică.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Episcopi]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Martinian_din_Cezareea_PalestineiMartinian din Cezareea Palestinei2024-02-14T15:47:05Z<p>Inistea: </p>
<hr />
<div>[[Fișier:Martinian of Caesaria in Palestine.jpeg|miniatura|dreapta|Cuviosul Martinian (Menologhiul lui lui Vasile al II-lea)]]<br />
Sfântul '''Martinian''' a fost un [[cuvios]] părinte din [[Cezareea Palestinei]] care a trăit la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. [[Praznic|Prăznuirea]] lui în [[Biserica Ortodoxă]] se face pe [[13 februarie]].<br />
<br />
==Viața==<br />
Preacuviosul Martinian a fost din Cezareea Palestinei și a început [[Sihastru|sihăstrească]] trăire pe când era în vârstă de optsprezece ani, petrecând prin pustii și prin munți. Și plinind în sihăstrie douăzeci și cinci de ani, printre alte multe ispite a fost supus și la această ispită a celui viclean: o femeie desfrânată, îmbrăcându-se în haine de om sărac, a venit la muntele acela unde se găsea sfântul; și dacă a înserat, a început a plânge, ca și cum adică s-ar fi rătăcit și s-ar fi temut să nu o mănânce fiarele, dacă ar rămâne afară. Deci se ruga de sfânt să o primească înăuntru în chilie și să nu o lase să fie mâncată de fiare. Iar el văzând că nu este cu putință a o lăsa afară, a primit-o înăuntru, și el se duse în [[Chilie|chilia]] cea mai ascunsă a lui. Iar dimineața, văzând-o cuviosul schimbată la înfățișare (căci purta acum îmbrăcăminte femeiască frumoasă, cu care se împodobise peste noapte), a întrebat-o cine este și pentru ce a venit acolo. Dar ea, fără de rușine, a zis: Pentru tine! Și defăimând viața sihăstrească, și adăugând că toți drepții cei de sub Lege s-au bucurat de petrecerea laolaltă cu femeile, îl îndemna să se apropie de ea. Cuviosul puțin câte puțin îndemnându-se și subjugat fiind, era gata să cadă în [[păcat]]; dar gândindu-se în ce chip ar putea rămâne ascunsă fapta aceasta dacă ar săvârși-o, mai înainte de a cădea în păcat, a fost tras înapoi de la cădere, prin dumnezeiescul [[har]]. Și, aprinzând multe crengi, a sărit în mijlocul focului, dojenindu-se și zicându-și: De vei putea să rabzi, Martiniane, focul [[Iad|gheenei]], lăsându-te în voia poftei rușinoase, supune-te femeii. Și așa arzându-se pe sine a smerit sălbăticia trupului. Iar pe femeia desfrânată, care se înțelepțise văzând acestea, a trimis-o la [[mănăstirea]] sfintei [[Paula din Roma|Paula]] (prăznuită la [[26 ianuarie]]) din [[Betleem]], unde a primit numele de Zoe. Acolo Zoe a trăit doisprezece ani în [[pocăință]] și [[curăție]], iar spre sfârșitul vieții ei așa s-a sfințit încât a primit de la [[Dumnezeu]] darul de a face [[minuni]]. <br />
<br />
Iar cuviosul Martinian, vindecându-se de rănile focului și fiind dus cu barca de un corăbier, a ajuns la o stâncă din mare, care era depărtată de uscat cale de o zi, și a locuit zece ani acolo, fiind hrănit de acel corăbier. Dar nici acolo nu a fost lipsit de ispite, pentru că o fată scăpată pe o scândură dintr-un naufragiu a ajuns până la stânca pe care se găsea el. Cuviosul scoțând-o din mare, a plecat de acolo zicând că nu poate sta laolaltă iarba uscată cu focul. Și sărind în mare, cu ajutorul unor delfini, care l-au luat pe spate, a ajuns la uscat. Iar tânăra naufragiată, pe care o chema Fotina sau Fotini, a rămas pe insulă în locul cuviosului, îmbrăcată în haine bărbătești și fiind hrănită de același corăbier. Iar după șase ani de lupte duhovnicești după modelul cuviosului Martinian, tânăra Fotina și-a dat [[sufletul]] în mâinile Domnului, la vârsta de 25 de ani, fiind mai apoi [[Înmormântare|înmormântată]] cu mare cinste în Cezareea Palestinei. <br />
<br />
Iar după această ispită, sfântul Martinian s-a hotărât să trăiască ca un străin, trecând din cetate în cetate și zicând totdeauna către sine: Fugi, Martiniane, ca nu cumva iarăși să te ajungă [[ispita]]. În felul acesta în doi ani a trecut prin 164 de cetăți, până când a ajuns la Atena. Aici sfântul a primit de la Dumnezeu descoperirea că a venit timpul să treacă din lumea aceasta în locașurile veșnice. Și după puțin timp a adormit în Domnul, învrednicindu-se a fi îngropat cu mare cinste de [[Episcop|episcopul]] locului și de tot poporul. <br />
<br />
==Imnografie==<br />
[[Tropar]], [[Glas|glasul]] al 4-lea:<br />
<br />
:Văpaia ispitelor cu curgerea lacrimilor ai stins-o, fericite, și valurile mării și pornirile fiarelor înfrânându-le, ai strigat: Preaslăvit ești Atotputernice, Cel ce m-ai mântuit de foc și de vifor. <br />
<br />
[[Condac]], glasul al 2-lea:<br />
<br />
:Ca pe un învățător încercat al dreptei credințe și cinstit nevoitor de bunăvoie și cetățean al pustiului și locuitor, pe Martinian, pururea cinstitul, întru cântări, după vrednicie, să-l lăudăm; că el pe șarpe în picioare l-a călcat. <br />
<br />
[[Icos]]:<br />
<br />
:De la margini până la margini a străbătut vestea faptelor tale cele frumoase și a nevoințelor tale cele dumnezeiești. Că tânăr fiind de vârstă, ai dorit să petreci în pustietăți, cântări, [[psalmi]] și [[rugăciuni]] înălțând lui [[Hristos]] pururea. Și ziua și noaptea sporind întru osteneli și în lacrimi, curat viața ta ți-ai săvârșit și pe începătorul răutății vădit l-ai rușinat; că tu pe șarpe în picioare l-ai călcat. <br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Sinaxar|Sinaxarul]] Părintelui Macarie de la [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Simonos-Petras]]<br />
* https://calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie13.htm<br />
<br />
[[Categorie:Cuvioși]]<br />
[[Categorie:Sfinți din Palestina]]</div>Inisteahttps://ro.orthodoxwiki.org/Na%C8%99terea_unia%C8%9Biei_%C3%AEn_TransilvaniaNașterea uniației în Transilvania2024-02-12T23:40:18Z<p>RappY: Adăugare detalii despre Școala Ardeleană și uniația în alte locuri</p>
<hr />
<div>{{OrtodoxiaînRomânia}}'''Nașterea uniației în Transilvania''' reprezintă dezbinarea Bisericii românești din Transilvania prin intrigile iezuiților romano-catolici. Pentru atingerea scopului urmărit de ei, „s-au folosit de cele mai necinstite mijloace: fals în acte publice, șantaj, promisiuni care n-au fost îndeplinite etc.”<ref name="păcurariu2">[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>. Astfel s-a creat „Biserica greco-catolică” în Transilvania prin actul semnat de [[Atanasie Anghel|Atanasie]] la Viena, la 7 aprilie 1701, iar actul oficial de stat privind înființarea noii „Biserici și Episcopii unite” din Transilvania este diploma împăratului Leopold I din 19 martie 1701.<br />
<br />
{{Citat|Noi, tot satul, legea și religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească, noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru.|Răspunsul credincioșilor din Călata la „unire”}}<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
=== Situația administrativ-politică ===<br />
Către sfârșitul secolului al XVII-lea, în urma victoriilor militare ale trupelor imperiale austriece împotriva turcilor, mai ales după înfrângerea lor sub zidurile Vienei, în 1683, în [[Principatul autonom al Transilvaniei|Principatul Transilvaniei]] se inaugurează, treptat, regimul austriac al Habsburgilor.<br />
<br />
În astfel de împrejurări, principele Transilvaniei Mihail Apafi (1661-1690) intră în tratative cu imperialii, încheindu-se chiar un acord la Viena, în 1686. În anul următor trupele imperiale pătrund în Transilvania și, prin tratatul de la Blaj (27 octombrie), erau puse la dispoziția acestora 12 cetăți și orașe, cu obligația plății unei contribuții bănești, fiind recunoscute în schimb privilegiile țării și domnia ereditară a lui Apafi. La 9 mai 1688, datorită presiunii exercitate de generalul austriac Caraffa, Dieta Transilvaniei a fost nevoită să accepte „protectoratul” împăratului Austriei.<br />
<br />
La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I (1658-1705) a dat o diplomă (numită leopoldină, după numele său), în 18 puncte, care a fost un adevărat statut sau constituție a principatului Transilvaniei pentru mai bine de un veac și jumătate. În virtutea acesteia, principatul urma să fie condus de un guvernator, ales de Dietă și confirmat de Curte, el fiind în fruntea unui consiliu de 12 membri (guvern). Pe lângă Guvern, în 1694, s-a înființat și așa numita „Cancelarie aulică transilvană”, cu sediul la Viena, care avea rostul de a face legătura între Curte și Principat.<br />
<br />
Problemele financiare erau conduse de un „Tezaurariat”, iar cele militare de Consiliul de război al Curții, al cărui reprezentant în Transilvania era „comandantul general”. Organul suprem judecătoresc era „Tabla regească”, iar ca organ legislativ rămânea Dieta. Prin crearea acestor organe executive ale puterii centrale, se urmărea pierderea oricărei independențe a Transilvaniei.<br />
<br />
=== Situația social-religioasă ===<br />
<br />
Prin aceeași diplomă se confirmau privilegiile celor trei națiuni politice: unguri, sași și secui, precum și drepturile celor patru religii recepte: catolică, luterană, calvinistă și unitariană. Rămâneau în vigoare și vechile legiuiri transilvane: Aprobatele, Compilatele, Tripartitumul lui Werböczi. În funcții publice urmau să fie numiți numai indigeni: unguri, sași și secui, fără deosebire de religie.<br />
<br />
Se observă că diploma avea în vedere numai trei națiuni politice și patru religii recepte, excluzând poporul român și credința lui ortodoxă, socotite doar „tolerate”. Se legifera din nou întreitul jug la care era supus poporul român: național, social și religios.<br />
<br />
Prin pacea de la Carloviț, din 26 ianuarie 1699, Poarta recunoștea trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Principatul devenit teatru de război, pentru vreo trei decenii, între turci și austrieci ajunge în stăpânirea definitivă a celor din urmă abia în 1718. În ciuda încercărilor lui Francisc Rákóczy II, din anii 1703-1711, de a recâștiga independența Transilvaniei, ea a rămas în stăpânirea Habsburgilor până în 1918.<br />
<br />
=== Motivația prozelitismului romano-catolic ===<br />
<br />
Îndată după trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceștia au început o acțiune energică pentru consolidarea dominației lor. În această acțiune, un rol însemnat a revenit romano-catolicismului. De aproximativ un veac și jumătate, calvinii dețineau o situație privilegiată în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturați aproape cu desăvârșire din viața politică.<br />
<br />
Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slăbită, în vederea întăririi confesiunii catolice, care – între cele patru confesiuni recepte – era cea mai slabă. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forțe în favoarea catolicismului. În acest scop, au fost inițiate o serie de acțiuni în favoarea Bisericii catolice: restituiri de moșii pierdute și de biserici, danii noi, la care se va adăuga și lucrarea iezuiților, reveniți în Transilvania, odată cu stăpânirea habsburgică. S-au refăcut episcopiile catolice maghiare din Oradea (1692) și Alba Iulia (1715).<br />
<br />
Dar recâștigarea pozițiilor economice, politice și religioase pierdute în favoarea calvinilor sub principii Transilvaniei – majoritatea de confesiune calvină – nu se putea face decât prin sporirea numărului catolicilor. Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor și unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiți și-au îndreptat atenția asupra românilor ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni recepte laolaltă.<br />
<br />
Prin atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creșterea numărului catolicilor și – implicit – creșterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentanții catolicilor în Dieta), iar, pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natură, cu ortodocși din Țara Românească și Moldova.<br />
<br />
=== Situația Bisericii românești în această vreme ===<br />
<br />
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și până către sfârșitul celui de-al XVII-lea, se desfășurase o puternică acțiune prozelitistă calvină printre români, iar [[mitropolit|mitropoliților]] ortodocși din Alba Iulia li se fixaseră, în mai multe rânduri, niște condiții oneroase pentru a își continua activitatea.<br />
<br />
Câțiva mitropoliți au fost înlăturați din [[scaun]], pentru neîndeplinirea condițiilor impuse de cârmuitorii calvini ai Transilvaniei. Se adăuga și situația economică-socială a preoților ortodocși, care erau siliți să îndeplinească robota, în rând cu păstoriții lor iobagi, de multe ori să dea dijmă chiar și preoților luterani și calvini. Iar în cursul războiului turco-austriac din 1683-1699, preoții români au fost impuși cu felurite dări extraordinare, de război, în timp ce preoții altor confesiuni cu sesii parohiale, salarii și venituri însemnate erau scutiți, pe motiv că aparțineau unor confesiuni recunoscute.<br />
<br />
De toate aceste nemulțumiri ale clerului ortodox, au știut să profite iezuiții în încercările lor de atragere a românilor la „unirea cu Roma”. Este de menționat că uniri de acest fel au avut loc și la Brest, în 1596, cu o parte din clerul, nobilimea și credincioșii ucrainieni din regatul polon, apoi la Muncaci, în 1646, a rutenilor din Ucraina subcarpatică.<br />
<br />
== Primul sinod inventat (1697) ==<br />
=== Afirmațiile iezuite ===<br />
Istoricii iezuiți (urmați de cei greco-catolici români) au susținut că primele încercări de unire s-ar fi făcut încă din 1697, deci în timpul arhipăstoririi mitropolitului [[Teofil Seremi|Teofil]].<br />
<br />
În unele cărți scrise de iezuiți, s-au tipărit trei procese verbale ale unui pretins sinod întrunit la Alba Iulia, în februarie 1697, în care s-ar fi hotărât unirea cu Biserica Romei, prin acceptarea celor patru puncte deosebitoare, o hotărâre sau rezoluție în același sens, semnată de mitropolitul Teofil, la 21 martie 1697 și o scrisoare către Cardinalul Leopold Kollonich, [[arhiepiscop]]ul de Esztergom și primatul Ungariei, din 10 iunie 1697, semnată de Teofil, de 11 [[protopop]]i și un [[preot]], prin care se confirmau hotărârile menționate mai sus.<br />
<br />
=== Demonstrarea falsului === <br />
Cercetările efectuate mai târziu de istoricii Ioan Crișan, Gheorghe Popovici, dar mai ales de Ștefan Lupșa și Silviu Dragomir, au stabilit că primele patru piese n-au fost reproduse după original, ci după anumite copii în limba latină, limbă pe care protopopii nu o înțelegeau și, poate, nici Teofil.<br />
<br />
Este dubios faptul că după ei soborul s-a întrunit în februarie, iar actele au fost semnate abia în martie și iunie.<br />
<br />
Trezesc nedumeriri și anumite cuvinte și expresii care apar în actele respective, neobișnuite în alte acte ale vremii. De pildă, Teofil era numit „episcop al Bisericii românești din Transilvania” deși, în mod obișnuit, el se intitula „arhiepiscop și mitropolit al Țării Ardealului” sau „arhiepiscop al Mitropoliei Bălgradului și a toată Țara Ardealului”.<br />
<br />
În sfârșit, cercetările grafologice au stabilit că iscălitura mitropolitului din scrisoarea către Kollonich nu-i aparține, ci este o imitare puțin reușită a ei, deci o plastografie.<br />
<br />
Semnăturile protopopilor sunt pe pagina a treia, fapt care sugerează că a fost luată din dosarul cu semnături ale vreunui sobor anterior. Se adaugă și faptul că pretinsul sinod nu se putea ține decât în prezența superintendentului calvin, care mai avea încă drept de control asupra Bisericii românești.<br />
<br />
=== Concluzie ===<br />
Toate acestea arată că este vorba de niște acte false, plăsmuite de iezuiți mai târziu. Înseamnă că nu s-a ținut niciun sinod de unire în 1697 și că mitropolitul Teofil n-a fost amestecat în nici un fel de tratative de unire a Bisericii sale cu cea catolică.<br />
<br />
De altfel, falsitatea actelor respective se poate deduce, în chip logic, punându-se întrebarea: dacă mitropolitul Teofil și protopopii săi ar fi acceptat unirea în 1697, ce rost ar mai fi avut încercările de unire din 1698 și perfectarea ei în 1701, așa cum se va constata în continuare?<br />
<br />
== Alegerea mitropolitului Atanasie Anghel ==<br />
=== Hirotonia ===<br />
În vara anului 1697 (după 12 iulie 1697, când își semna testamentul), mitropolitul [[Teofil Seremi|Teofil]] a trecut la cele veșnice.<br />
<br />
Printre candidații la ocuparea scaunului mitropolitan vacant s-a ivit și tânărul [[ieromonah]] - după unii cercetători [[ierodiacon]] - [[Atanasie Anghel|Atanasie]] (din botez Anghel), fiu de preot din Bobâlna - Hunedoara sau Ciugud-Alba, absolvent al școlii calvine din Aiud sau Alba Iulia, călugărit în mănăstirea-reședință din Alba Iulia.<br />
<br />
El a izbutit să câștige prin însemnate sume de bani bunăvoința guvernatorului Transilvaniei și a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Țara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul [[arhiereu|arhieriei]]. Se pare că la București se cunoșteau intențiile catolicilor de a atrage pe români și că noul candidat, tânăr și fără multă învățătură, nu prezenta destulă încredere. De aceea a fost ținut la București vreo patru luni, pentru a i se completa învățătura și a fi întărit în Ortodoxie.<br />
<br />
A fost [[hirotonie|hirotonit]] întru arhiereu abia la 22 ianuarie 1698, de către mitropolitul [[Teodosie al Țării Românești|Teodosie al Ungrovlahiei]], care hirotonise și pe înaintașii săi, de la [[Iosif Budai]] încoace.<br />
<br />
=== Pregătirea lui Atanasie ===<br />
Dar, spre deosebire de predecesorii săi, lui Atanasie i s-a cerut să iscălească un îndreptar dogmatic, liturgic și canonic, în 22 de puncte, alcătuit de [[patriarh]]ul [[Dositei al II-lea al Ierusalimului|Dositei al Ierusalimului]], aflat pe atunci în Țara Românească și de mitropolitul [[Teodosie al Țării Românești|Teodosie]]. Această mărturisire de credință (numită de unii „îndreptar” sau „instrucțiune”) se ocupa îndeosebi de învățăturile ortodoxe atacate de calvini (Sf. Tradiție, cele șapte Taine, slujba înmormântării, cultul sfinților și al icoanelor, mântuirea prin credință și fapte bune) sau de catolici (împărtășirea cu pâine și vin - trup și sânge, deci nu cu azimă, prefacerea darurilor la epicleză).<br />
<br />
Ca și înaintașii săi, noul mitropolit a primit din partea lui [[Constantin Brâncoveanu]] numeroase daruri, [[veșminte]] și cărți, iar la 25 mai 1698 îi înnoia ajutorul anual de 6.000 de bani, pe care-l primea [[Mitropolia Ardealului]] de mai mult timp, știind „că se învăluiește ca o corabie în mijlocul valurilor mării, fiind intră multe feliuri de eretici necredincioși și să năpăstuiește de dânșii în multe chipuri”.<br />
<br />
== Ademenirea ortodocșilor ==<br />
=== Pregătirile inițiale ===<br />
Dar în acest timp iezuiții începuseră lucrarea lor nefastă între români.<br />
<br />
În septembrie 1697, iezuitul Paul Ladislau Bárányi din Alba Iulia a plecat la Viena, spre a prezenta Curții un memoriu al „statului catolic” ardelean în vederea unirii românilor cu Biserica Romei. Cu toate insistențele catolicilor, împăratul a dat o „rezoluție” abia la 14 aprilie 1698, potrivit căreia li se oferea românilor posibilitatea de a se uni cu oricare din cele patru religii „recepte” sau de-a rămâne in vechea lor credință (se pare că au lucrat în acest sens cancelarul Nicolae Bethlen și guvernatorul Transilvaniei Banffi, amândoi calvini).<br />
<br />
Preoții care acceptau să se unească cu vreuna din religiile recepte urmau să se bucure de privilegiile clerului confesiunii respective, subliniindu-se în mod deosebit că aceia care se vor uni cu „Biserica Romei”, recunoscind pe [[papă]] drept cap al Bisericii „se vor bucura de privilegiile preoților catolici”.<br />
<br />
Rezoluția imperială era într-adevăr ispititoare pentru preoții români, căci în schimbul recunoașterii [[primatul papal|primatului papal]], urmau să fie scutiți de iobăgie și de nesfârșitele contribuții față de stat (mai ales în timpul războaielor) și față de „domnii de pământ”. În plus, unirea cu „Biserica Romei” - potrivit rezoluției - nu atrăgea după sine părăsirea credinței lor ortodoxe.<br />
<br />
=== Gândirea „manifestului de unire” ===<br />
La scurt timp însă, cardinalul Leopold Kollonich a venit cu unele întregiri la formula scurtă a recunoașterii primatului papal care apare În rezoluția lui Leopold I.<br />
<br />
La 2 iunie 1698, el adresa un „manifest” către preoții români ardeleni, prin care preciza că urmau să se bucure de privilegiile bisericii și preoților catolici numai aceia care vor mărturisi și vor crede tot ce învață romano-catolicismul și mai ales cele patru puncte deosebitoare dintre Biserica ortodoxă și catolicism (numite „florentine”, întrucât s-au formulat la [[Sinodul de la Ferrara-Florența|Sinodul de la Florența]] din 1439):<br />
<br />
# Papa este capul întregii Biserici;<br />
# Sfânta [[Împărtășanie]] se poate face și cu pâine nedospită (azima);<br />
# [[Duhul Sfânt]] purcede de la Tatăl și de la Fiul (''[[filioque]]''); <br />
# În afară de [[rai]] și [[iad]] mai există un loc curățitor numit [[purgatoriu|purgator]].<br />
<br />
Pe baza acestor două acte, iezuiții au pornit o nouă acțiune de atragere a românilor la unirea cu Roma. Un rol de seamă au avut iezuiții unguri Paul Ladislau Bárányl (transferat în 1700 în Slovacia) și Gabriel Hevenessy.<br />
<br />
== Al doilea sinod inventat (1698) ==<br />
=== Introducere ===<br />
Singurul act despre care s-a spus că exprimă hotărârea [[cler]]ului român de a se uni cu romano-catolicii este așa-numitul „manifest de unire” sau „cartea de mărturie”, din 7 octombrie 1698, semnată de 38 de protopopi.<br />
<br />
Cum arată actul respectiv și care e cuprinsul lui? Se prezintă ca un caiet cu trei file, primele două formate dintr-o foaie (coală) îndoită, la care s-a adăugat și lipit încă o filă, tăiată în jumătate, dintr-o altă coală.<br />
<br />
=== Prima pagină ===<br />
Se poate urmări, pe pagini, cuprinsul actului. Pe pagina întâi se află declarația de unire propriu-zisă, redactată astfel:<br />
<br />
:''Noi mai în gios scriși, vlădica, protopopii și popii bisericilor românești dăm în știre tuturor cărora să cuvine, mai vărtos Țărăi Ardealului. Cercând schimbarea aceștii lumi înșelătoare și nestarea și neperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebue a fi decăt toate, den bună voia noastră ne unim cu Beserica Romei cea catholiciască și ne mărturisim a fi mădulările ceștii Biserici sfinte catholicească a Romei prin ceastă carte de mărturie a noastră și cu acele privelighiomuri voim să trăim cu carele trăesc mădulările și popii aceștii Biserici sfinte, precum înălția sa împăratul și coronatul craiu nostru în milosteniia decretumului înălții sale ne face părtași, care milă a nălții sale nevrând a o lepăda cum să cade credincioșilor înălții sale, această carte de mărturie și nălții sale și țării Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie, dăm și pecețile și scrisorile mănilor noastre. S-au dat în Belgrad (Alba Iulia, n.n.) în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie.''<br />
<br />
După acest text, a fost adăugat ulterior un „post-scriptum”, cu 13 rânduri, scrise mai mărunt, ca să încapă totul pe aceeași pagină.<br />
<br />
Are următorul cuprins:<br />
<br />
:''Însă într-acesta chip ne unim și ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceștii Biserici a Romei, cum pre noi și rămășițele noastre din obiceiul Besericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate țărămoniile, sărbătorile, posturile, cum pănă acum, așa și de acum nainte să fim slobozi a le ținea după calendarul vechiu și pre cinstitul vlădică nostru Athanasie nime păn-în moartea sfinții sale să n-aibă puteare a-l clăti den scaunul sfinții sale. Ci tocma de i s-ar tâmpla moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pre care sfinția sa papa și înălțatul împărat să-l întărească și patriarhul de suptu biruința înălții sale să-l hirotonească. Și în obiceiul și dregătoriilor (sic) protopopilor carii sunt și vor fi, nici într-un fel de lucru nime să nu se mestece, ci să să ție cum și păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi și pre rămășițele noastre întru-această așezare, pecețile și iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie.''<br />
<br />
Urmează sigiliul, cu legenda: „Aceasta iaste pecetu Mitropoliei Bălgradului”. El a fost aplicat mai înainte de a se scrie aceste 13 rânduri, după cum dovedesc ultimele două rânduri, mai scurte decât celelalte, ca să nu treacă peste rondela sigilului.<br />
<br />
=== Pagina a doua ===<br />
Pagina a doua cuprinde declarația de unire redactată în limba latină. Se observă, însă, diferențe esențiale între texte, care privesc însuși fondul actului.<br />
<br />
Câtă vreme în textul român protopopii mărturiseau vag că doresc să se unească „cu Beserica Romei cea catholicească” și să fie „mădularele ceștii Biserici sfinte”, mai mult dintr-un sentiment de loialitate față de împărat („cum se cade credincioșilor nălții sale”), în textul latin se preciza că se unesc „din insuflare dumnezeiască” și cu acceptarea unor învățături noi: „primind, mărturisind și crezând toate câte le primește, le mărturisește și le crede ea, dar mai ales cele patru puncte în care știam că ne deosebim până acum, care ni se arată în prea milostivul decret și în diploma prea sfintei sale maiestăți”.<br />
<br />
=== Restul paginilor ===<br />
Paginile 3, 4 și 5 cuprind semnăturile a 38 de protopopi, cu 37 de peceți (doi din ei au folosit o singură pecete). În spațiul dintre semnături, au fost transcrise cu litere latine, în latinește, numele și sediul protopopilor.<br />
<br />
=== „Codicilul” ===<br />
<br />
Pe pagina a cincea, după semnături, urmează un „codicil” în 7 rânduri, cu următorul cuprins:<br />
<br />
:''Și așa ne unim acești ce scri (sic) mai sus, cum toată legea noastră, slujba Besericii, leturghia, posturile și calendarul nostru să stea pre loc, iară (dacă, n.n.), n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceți să n-aibă nici o tărie asupra noastră și vlădica nostru Athanasie să fie în scaun și nime să nu-l hărbutăluiască”.<br />
<br />
Urmează o pecete aplicată mai târziu, ceea ce reiese din faptul că acoperă două litere din rândul penultim.<br />
<br />
Rezultă că acest „codicil” nu era altceva decât o redactare pre scurtată a post-scriptumului de pe prima pagină. Codicilul prezintă un interes deosebit, întrucât expertizele grafologice au dovedit că este scris de însuși mitropolitul Atanasie. Pagina a șasea a rămas nescrisă.<br />
<br />
=== Analiză textuală ===<br />
Din textul propriu-zis rezultă că protopopii acceptau din bună voie să se unească cu „Biserica Romei” și să fie socotiți „mădulările” acelei Biserici, fără să se precizeze în ce condiții urma să se facă unirea.<br />
<br />
Rezultă apoi că la baza acestei uniri stăteau interese de ordin material, din moment ce se preciza: „cu acele privelighiomuri voim să trăim cu carele trăiesc mădulările și popii aceștii Biserici sfinte”.<br />
<br />
Este limpede că unirea nu era determinată de frământări de conștiință sau de vreo nemulțumire a clerului împotriva legii lor. Dimpotrivă, post-scriptumul de pe prima pagină, ca și codicilul de pe pagina a cincea cereau categoric păstrarea integrală a doctrinei ortodoxe ("legea"), a organizării bisericești (alegerea vlădicului și drepturile protopopilor) și a cultului („slujba Bisericii, leturghia, posturile și carindariul nostru”). Iar în partea lor finală, se preciza că nerespectarea acestora anula întregul act de unire: „nici aceste peceți să n-aibă nici o tărie asupra noastră”.<br />
<br />
Ținând seama de aceste trei texte românești, dar mai ales de ultimele două, se naște în chip firesc întrebarea: la ce și-au dat adeziunea protopopii români? La textul latin nu ne putem referi, din moment ce el era diferit de cel românesc, neexprimând voința protopopilor, ci a iezuiților, care-l redactaseră. Înseamnă că protopopii înclinau numai spre o unire de principiu, determinată de nevoile materiale în care se zbătea clerul român.<br />
<br />
=== Obiecții formale ===<br />
<br />
Se adaugă și câteva obiecții de ordin formal. „Cartea de mărturie” este redactată pe trei foi, dintre care una lipită, cu două adausuri ulterioare. Apoi, lipsește iscălitura mitropolitului, ceea ce ne face să considerăm întregul act ca nul.<br />
<br />
Cu toate acestea, mitropolitul scrie cu mâna sa codicilul de la pagina a cincea. Pe de altă parte, în intitulație apar și „popii besericilor rumanești”, alături de protopopi, ceea ce nu se întâmplă în alte acte ale soborului. <br />
<br />
Este suspect și faptul că protopopul Gheorghe din Daia, „notărașul” (secretarul) sinodului, semnează în rând cu ceilalți protopopi și nu imediat sub act alături de mitropolit cum se face în mod obișnuit într-un act oficial.<br />
<br />
Transcrierea în latinește a numelor localităților în care domiciliau protopopii este plină de greșeli. După felul în care sunt transcrise, autorul pare să fie un iezuit polon.<br />
<br />
Profesorul Silviu Dragomir arăta că n-ar fi exclus ca protopopii să fi semnat un alt act, punându-se în locul lui declarația de unire. Probabil acel act cu semnăturile protopopilor era format din două foi, așezate una în alta, din care primele trei pagini erau cu semnături, iar celelalte albe.<br />
<br />
Plăsmuitorul a întors ultima foaie albă (p. 7 și 8) în fruntea actului, devenind paginile 1 și 2, pe care s-au scris textele discutate mai sus (român și latin). Nemaifiind așezate acum una în alta, în formă de caiet, ultima foaie a fost tăiată în două, jumătatea cu semnăturile fiind lipită de celelalte foi (devenind p. 5, cu semnături și 6, albă).<br />
<br />
În orice caz, după cum observă profesorul S. Dragomir, „redactarea textelor românesc și latinesc de declarație, după obținerea semnăturilor, pentru a forma un act autentic și unic, este o înșelare a bunei credințe a semnatarilor, deci un fals, săvârșit cu intenția de a ne face să credem că avem în față o declarație autentică a reprezentanților Bisericii române”.<br />
<br />
Apoi, un act redactat „în sinod” s-ar fi scris pe o coală întreagă, n-ar fi avut adaosuri și foi lipite, ar fi purtat semnătura mitropolitului, a „notarului și apoi ale celorlalți protopopi membri ai sinodului”.<br />
<br />
Toate obiecțiile făcute până aici duc la concluzia că hotărârea de unire nu s-a luat în sobor, ci semnăturile au fost culese individual, cu ocazia trecerii protopopilor respectivi prin Alba Iulia sau foile cu semnăturile au fost luate de la un alt act.<br />
<br />
De altfel, nici un izvor contemporan nu face amintire de vreun sinod la 7 octombrie 1698. Iar în 1701, când brașovenii și credincioșii Pater Ianoș și Gavriil din Țagul Mare au protestat solemn împotriva unirii, nu se amintește nimic de pretinsul sinod din 1698. Rezultă atunci că întregul „manifest de unire” nu este altceva decât un fals săvârșit de iezuiți.<br />
<br />
=== Concluzie ===<br />
<br />
Probabil întregul manifest să fi fost redactat, la începutul anului 1701, când Atanasie a fost chemat la Viena și s-a constatat că nu există nicio declarație de unire din partea reprezentanților Bisericii Ortodoxe românești.<br />
<br />
În cursul tratativelor duse atunci cu Atanasie, el va fi scris și acel codicil de la sfârșit. Desigur, pentru ca să nu fie prinși cu acest fals, iezuiții au tăinuit actul respectiv. El n-a fost prezentat nici Curții din Viena, nici arhiepiscopului de Esztergom, nici guvernului Transilvaniei, ci s-a păstrat în arhiva iezuitului Gabriel Hevenessi, consilierul cardinalului Kollonich, și a ajuns apoi în Biblioteca Universității din Pesta. Aici a fost descoperit de istoricul unit Nicolae Densușianu, în 1879, care a atras atenția asupra deosebirilor dintre cele două texte și asupra falsurilor făcute de iezuiți. Probabil autorităților menționate aici li s-a prezentat numai foaia volantă, care s-a tipărit în 1699, care cuprindea rezoluția imperială din 1693, manifestul lui Kollonich și textul latin al actului de unire.<br />
<br />
== Diploma întâia leopoldină ==<br />
=== Context ===<br />
Revenim acum la alte fapte petrecute în toamna anului 1698 și începutul lui 1699. Cu prilejul sesiunii Dietei ardelene din octombrie-decembrie 1698, Bárányi a înaintat un memoriu, în numele preoțimii românești ardelene, prin care cerea scutirea ei de impozite, pe baza rezoluției imperiale din 14 aprilie 1698.<br />
<br />
=== Ancheta printre credincioși ===<br />
<br />
Dieta, formată în cea mai mare parte din calvini și luterani, a hotărât, la 23 noiembrie, să trimită un memoriu împăratului, prin care să-l roage să nu acorde libertăți națiunii române, inclusiv preoților ei, chiar dacă și-ar schimba religia. În același timp, s-a hotărât să se facă o anchetă în satele românești, pentru a se constata care preoți și credincioși români se declară pentru unirea cu Roma, urmând ca rezultatul să fie prezentat Dietei, în sesiunea ei de la Sighișoara, la începutul anului 1699.<br />
<br />
Rezultatul anchetei efectuată în 1699 este deosebit de grăitor. O parte infimă a clerului declara că dorește să țină „credința” mitropolitului, alta a avut o atitudine echivocă.<br />
<br />
Majoritatea preoților, la care se adaugă toți reprezentanții credincioșilor, au declarat că voiesc să rămână în legea lor cea veche. Credincioșii din Călata, de pildă, declarau:<br />
<br />
:''Noi, tot satul, legea și religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească, noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru.''<br />
<br />
Sute de alte răspunsuri sunt asemănătoare, credincioșii dovedindu-se foarte atașați de „legea” lor ortodoxă.<br />
<br />
Desigur, rezultatele anchetei n-au putut mulțumi pe împărat, pe arhiepiscopul de Esztergom și pe iezuiți. De aceea trebuiau luate noi măsuri pentru perfectarea unirii, mai ales că stăpânirea habsburgică în Transilvania era acum pe deplin consolidată, în urma păcii de la Carloviț (20 Januarie 1699).<br />
<br />
=== Diploma leopoldină ===<br />
La 16/28 februarie 1699, împăratul Leopold a dat o diplomă (cunoscută sub numele de diploma întâia leopoldină), în care își exprima satisfacția pentru convertirea românilor, grecilor și rutenilor (!), declarând validă și electivă unirea lor cu „Biserica Romei”, cu acceptarea tuturor învățăturilor ei și îndeosebi a celor patru puncte controversate.<br />
<br />
Prin aceeași diplomă, se acordau preoților români uniți toate scutirile și privilegiile de care se bucurau preoții catolici. Probabil diploma a fost emisă la stăruințele cardinalului Kollonich, care va fi prezentat împăratului unirea clerului ca un fapt îndeplinit în condiții perfecte.<br />
<br />
=== Protestul din 1699 ===<br />
<br />
Prevederile diplomei au produs însă, cum era de așteptat, împotrivirea cercurilor conducătoare și a nobilimii din Transilvania. De pildă, guvernul transilvănean a înaintat un protest, la 14 iulie 1699, în care se sublinia că prin „unire” „popii români nu au devenit catolici veritabili sau uniți adevărați, nici prieteni sau aderenți ai catolicismului, ci niște oameni eliberați de impozite și de iobăgie, dispuși să lupte împotriva domnilor de pământ”.<br />
<br />
=== O nouă anchetă ===<br />
Dar împăratul n-a ținut seamă de acest protest, și la 26 august 1699 a emis un nou decret, prin care se reconfirmau dispozițiile din 14 aprilie 1698, cu privire la unirea românilor, obligând Guvernul să-l publice și să-l respecte. Tot atunci, a primit dispoziții, în același sens, și generalul comandant din Transilvania, Rabutin.<br />
<br />
După cum se poate observa, problema religioasă a românilor transilvăneni devenise o preocupare de stat, fapt care a determinat și „staturile” țării (dieta) să-și schimbe atitudinea, hotărând să se publice decretul din 14 aprilie 1698 și să se facă o nouă anchetă (cu 10 comisii, fiecare cu 4 membri, câte unul de fiecare confesiune receptă), pentru a cunoaște poziția preoților și credincioșilor români în problema unirii lor cu religiile recepte.<br />
<br />
Ancheta s-a efectuat în toamna anului 1699, cu rezultate asemănătoare celei din ianuarie. De remarcat că însuși mitropolitul Atanasie a poruncit protopopilor și preoților să nu se prezinte în fața comisiilor de anchetă.<br />
<br />
== Atitudinea echivocă a lui Atanasie ==<br />
=== Continuarea în dreapta credință ===<br />
Toate aceste măsuri nu erau suficiente pentru a asigura progresul unirii, căci poporul era împotrivă, iar Atanasie și clerul său aveau o atitudine șovăielnică.<br />
<br />
În adevăr, deși a luat parte la discuții și a consimțit în principiu să se unească cu catolicii, totuși nu a semnat actul unirii, fiind desigur împotriva schimbării de credință, îndeosebi a celor patru puncte, ceea ce rezultă și din codicilul scris de el însuși.<br />
<br />
Se adăuga și faptul că el continua legăturile cu Țara Românească. Astfel, în anul 1699 a tipărit, la Alba Iulia, două cărți cu conținut pur ortodox: o Bucoavnă, adică un abecedar și un Chiriacodromion, care reproducea, în mare, [[Cazania lui Varlaam]] de la 1643. Meșter tipograf era Mihail Ștefan (Istvanovici) trimis de Constantin Brâncoveanu, la cererea lui Atanasie și a soborului, cum se poate afla din prefața semnată de acest tipograf.<br />
<br />
Tot în prefață, Brâncoveanu era prezent ca „patronaș adevărat al Sfintei Mitropolii de aici din Ardeal...”.<br />
<br />
Atanasie a fost pârât lui Kollonich că a tipărit toate aceste cărți fără simbolul credinței cu adausul „filioque”.<br />
<br />
=== Moșia dăruită lui Atanasie de Brâncoveanu ===<br />
<br />
La 15 iunie 1700, Constantin Brâncoveanu dăruia Mitropoliei din Alba Iulia moșia Merișani din județul Argeș, știind că ea „să învăluiește ca o corabie în mijlocul valurilor mării, aflându-se între multe feliuri de limbi streine, fiind și lipsită de cele ce sănt de agiutoriu Sfintei Mitropoli...”. La 6 septembrie 1700, a dat un nou hrisov, prin care scutea de orice biruri pe 20 de „ungureni” (ardeleni), care lucrau pe acea moșie.<br />
<br />
=== Soborul de la 1700 ===<br />
La 14 septembrie 1700, obișnuitul sobor sau sinod mare al protopopilor Mitropoliei, întrunit la Alba Iulia, a stabilit 28 de „poncturi” sau hotărâri privitoare la viața religios-morală a preoților și credincioșilor. De pildă, se prevedea înlăturarea din preoție a celor vinovați de beție, bigamie, nepurtarea costumului preoțesc, nesavirșirea slujbelor în duminici, sărbători și post sau săvîrșirea lor la credincioșii din alte parohii: preoții fumători sau cei care nu aveau veșminte și vase liturgice în biserici urmau să plătească felurite amenzi în bani. <br />
<br />
Se cerea în mod expres ca preoții să se străduiască să slujească și să predice în românește, "să înțeleagă creștinii". Se prevedeau felurite amenzi pentru credincioșii care nu respectau sărbătorile și posturile, care nu plăteau preoților taxele stolare ori nu cercetau biserica etc. Se hotăra, de asemenea, să nu mai fie hirotoniți decât "dieci" care știau „Psaltirea de înțeles și glasurile și toate tainele Bisericii”, cu o practică de 40 de zile la Mitropolie. Se menținea soborul mare la Mitropolie și soboarele mici la protopopiate.<br />
<br />
Se remarcă faptul că în cele 28 de hotărâri nu se face nicio amintire cât de vagă despre „unirea cu Biserica Romei”.<br />
<br />
== Al treilea sinod inventat (1700) ==<br />
=== Afirmațiile iezuite ===<br />
Paul Bárányi a tâlcuit o nouă pseudoistorie (trecută într-un codice manuscris al său) în legătură cu un sinod, întrunit la 4-5 septembrie 1700, la care ar fi participat 54 de protopopi români, însoțiți de câte doi preoți și trei mireni din Transilvania și Maramureș.<br />
<br />
Acest sinod ar fi votat, in unanimitate și de bună voie, unirea cu „Biserica Romei”, cu primirea celor patru puncte. Pentru a induce clerul și credincioșii în eroare, Baranyi a lansat un manifest, în numele lui Atanasie, prin care vestea preoților hotărârile acestui pretins sinod din 1700 cu privire la unirea cu Roma, cerându-le să o îmbrățișeze, să o mărturisească și să o apere.<br />
<br />
=== Demonstrarea falsului ===<br />
Trebuie însă reținut că nu există o declarație originală de la acel pretins sinod, ci numai o copie, în limba latină, fără semnături.<br />
<br />
Că e un fals rezultă și din împrejurarea că este amintită și prezența la sinod a protopopului brașovean Vasile și a unor maramureșeni, deși este lucru binecunoscut că brașovenii au fost cei mai aprigi dușmani ai unirii, iar clerul și credincioșii din Maramureș n-au fost amestecați în această problemă.<br />
<br />
Apoi, acel sinod, nu este amintit în niciunul din izvoarele (cronicile) contemporane.<br />
<br />
De altfel, ce rost mai avea un nou sinod, din moment ce după spusele iezuiților s-ar fi ținut unul în februarie 1697, altul la 7 octombrie 1698? Concluzia este limpede: „sinoadele de unire” din 1697, 1698 și 1700 sunt pure plăsmuiri ale iezuiților, în vederea întăririi propagandei lor unioniste.<br />
<br />
== Atanasie la Viena ==<br />
{{Citat|Voi sânteți uniți, eu nu.|Atanasie Anghel}}<br />
=== Context ===<br />
Mai sus a fost relatată atitudinea echivocă a mitropolitul în problema unirii, căci nu semnase textul românesc al „cărții de mărturie”, iar pe cel latin este de presupus că nu l-a aprobat deloc; a tipărit cărți cu caracter ortodox și a continuat legăturile cu Țara Românească, primind moșia Merișani.<br />
<br />
Datorită acestor fapte, iezuiții încep să ridice felurite acuze și calomnii împotriva lui. A fost acuzat de Cristofor Ghebhard, superiorul iezuiților din Sibiu, că declarase lui Dindar, agentul lui Brâncoveanu, că nu este unit.<br />
<br />
Unul din protopopii săi îl acuzase că a scris lui Brâncoveanu, că unirea s-a încheiat numai de formă, ca să se anuleze dările preoților. Odată ar fi declarat protopopilor: „voi sânteți uniți, eu nu”. Desigur că duplicitatea mitropolitului nu putea să-i mulțumească pe iezuiți.<br />
<br />
=== Trimiterea misionarilor militari după Atanasie ===<br />
În anul 1700, datorită crizei prin care trecea unirea, așa numiții „misionari dacici” din „provincia Austria” ai ordinului iezuit au fost înlocuiți în vederea continuării și perfectării unirii - cu misionari militari (castrenses). De pildă, Baranyi a fost mutat la Trnavia. Spre a cunoaște adevăratele sentimente ale lui Atanasie, Bárányi, și apoi misionarii militari au rugat pe cardinalul Kollonich să-l determine să facă o mărturisire de credință publică.<br />
<br />
În cele din urmă, s-a ajuns la soluția chemării sale la Viena, ca să încheie unirea, pe care o consimțise numai în principiu. Și cum Atanasie se temea să facă o asemenea călătorie, comandantul general imperial al Transilvaniei, Rabutin, a trimis la Alba Iulia pe iezuitul ceh Carol Neurautter, misionar militar din Sibiu care devenise principalul promotor al unirii, în locul lui Bárányi ca să convingă pe mitropolit să primească invitația.<br />
<br />
=== Soborul din 1701 ===<br />
Prevăzând consecințele neplăcute ale plecării sale la Viena, Atanasie a convocat în Alba Iulia, la 7 ianuarie 1701, vreo 30 de protopopi și mai mulți preoți, care să aprobe o declarație că doresc ca el „să-și țină scaunul în pace, cu cinste, precum au stăpânit și alții”, iar „dintr-alți mireni sau streini nimeni să n-aibă a se amesteca în lucrurile vlădicești fără știrea soborului nostru”.<br />
<br />
Actul era semnat de notarul soborului și de toți cei prezenți punându-și pecetea, precum și o formulă prin care își exprimau dorința de menținere a lui Atanasie în scaun. Așadar, acesta este un act autentic, redactat în sobor și confirmat prin iscăliturile și pecețile celor prezenți, deci mult deosebit de actul din 7 octombrie 1698.<br />
<br />
Înzestrat cu acest act, Atanasie a plecat la Viena, spre sfârșitul lunii ianuarie 1701, însoțit de călugărul Meletie (după unii, ar fi fost vicarul său, dar conform Pr. Mircea Păcurariu, acest lucru este îndoielnic), de secretarul său, care era un calvin, de iezuitul Carol Neurautter și de epitropii Mitropoliei Ștefan Rat și Mihail Puiu.<br />
<br />
=== Falsele acuzații împotriva lui Atanasie ===<br />
<br />
Pe baza informațiilor primite de la Alba Iulia și desigur ale lui Neurautter, s-au formulat 22 de acuzații împotriva lui Atanasie, desigur de către iezuiți, dar în numele preoților săi, nemulțumiți de abuzurile lui, cât și de opoziția împotriva unirii.<br />
<br />
Ele aveau rostul de a-l compromite în fața cercurilor conducătoare din Viena, ca apoi Kollonich să-l șantajeze și să-l oblige să accepte unirea.<br />
<br />
Iată principalele învinuiri:<br />
<br />
* a prefăcut mănăstirea-reședință în cârciumă;<br />
* organizează petreceri, aducând în acest scop femei și țigani lăutari cu care a băut, poruncind protopopilor să danseze;<br />
* merge la vânătoare;<br />
* tolerează ca rudele sale să se amestece în treburile Mitropoliei;<br />
* hirotonește pe bani tineri fără pregătire;<br />
* admite recăsătorirea preoților;<br />
* impune dări noi preoților;<br />
* își ține secretar calvin;<br />
* are nereguli în gestiunea Mitropoliei;<br />
* întreține relații cu domnul Țării Românești;<br />
* este nesincer față de unire ș.a.<br />
<br />
În fața acestui rechizitoriu, Atanasie a fost pus în situația de a fi condamnat, pe baza lui, sau de a fi achitat, făcând tot ce îi va cere Kollonich, promițându-i-se, în schimb, felurite drepturi pentru el și clerul său.<br />
<br />
=== Actele „unirii” ===<br />
După lungi frământări și discuții, Atanasie s-a hotărât pentru acceptarea unirii.<br />
<br />
==== Promisiunile făcute ====<br />
În urma acestui fapt, la 19/30 martie 1701, împăratul Leopold I a emis patru acte privitoare la noua Biserică unită din Transilvania (cu câteva zile înainte au fost înnobilate rudele lui Atanasie).<br />
<br />
Primul act era decretul de confirmare a lui Atanasie ca „episcop” al națiunii române din Transilvania și părțile unite cu ea, supus arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom. În schimbul acestei degradări, Atanasie primea titlul de consilier imperial, precum și un lanț de aur, împodobit cu cruce și cu portretul împăratului, pentru „meritele sale înalte și speciale... pentru învățătura și erudiția lui, pentru viața lui exemplară, pentru bunele moravuri și celelalte virtuți ale sale” (deci acuzațiile de viață imorală s-au anulat!).<br />
<br />
În aceeași zi s-a dat un ordin către tezaurarul Ștefan Apor să instaleze pe Atanasie la Alba Iulia, un alt ordin către camera imperială să-i dea un salariu anual de 4.000 florini și, în sfârșit, o nouă diplomă, numită a doua Leopoldină (prima fiind socotită cea din 16 februarie 1699).<br />
<br />
Diploma, care poate fi considerată ca adevăratul act de întemeiere a Bisericii unite, avea 15 articole. Primul din ele asigura Bisericii și clerului unit drepturi identice cu acelea de care se bucura „Biserica romano-catolică”. Prin articolul al doilea preoții uniți erau scutiți de toate sarcinile servituții feudale, asimilându-i cu cei care se bucurau de prerogativele nobilimii.<br />
<br />
Articolul al treilea prevedea includerea în „statul catolic” nu numai a clerului unit, ci și a laicilor, chiar a „plebeilor” (deci a țăranilor), care se vor uni după norma stabilită de „teologul” iezuit, fără a mai fi socotiți ca tolerați. Acest articol nu a fost însă pus niciodată în aplicare.<br />
<br />
Articolele următoare prevedeau: confiscarea ''Bucoavnei'' din 1699, instituirea unui „teolog” iezuit pe lângă Atanasie, fără știrea căruia nu va putea face nimic, interzicerea corespondenței cu Țara Românească, dreptul pentru împărat care devenea „patron suprem” al noii „Biserici” de a numi pe episcopii următori dintr-o listă de trei candidați și altele.<br />
<br />
==== Încălcarea promisiunilor ====<br />
Originalul acestei diplome a dispărut, desigur în urma înțelegerii tacite dintre Curtea din Viena și „staturile ardelene” (nobilii din Dietă), fiind ascunsă probabil de iezuifți.<br />
<br />
În lipsa acestei diplome, în original, Curtea din Viena a refuzat mereu să acorde drepturi românilor, mai ales cele prevăzute în primele trei articole. A fost descoperită abia în 1938, în Biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu.<br />
<br />
=== Declarația lui Atanasie ===<br />
La 24 martie 1701, Atanasie a fost hirotonit, pentru a doua oară, ca preot, iar în ziua următoare ca episcop, în capela Sfânta Ana a iezuitților din Viena, de către cardinalul Kollonich și de episcopii catolici din Györ (Raab) și Nitra.<br />
<br />
La 7 aprilie 1701, Atanasie a plătit cele primite printr-o declarație umilitoare, în 16 puncte, socotită de Nicolae Iorga drept cel mai înjositor act public săvârșit până atunci de vreun vlădică românesc.<br />
<br />
Stilul ei foarte confuz indică faptul că a fost redactată în latinește de Neurautter și apoi tradusă în românește, de el și de Atanasie, unul slab cunoscător al limbii române, altul al celei latine. Între altele, făgăduia: „a fi smerit până la moarte capului sfintei Biserici creștinești - a să ști sfântului papii de Roma a unsprezece Clement și rămășițele sfinții sale”, jurând că va pomeni la slujbe pe papă, în locul patriarhului de Constantinopol; „pe teologul și sfetnicul popa roman catolic îl primesc ca pe un părinte dătător de sfat”, fără de care nu va lucra nimic în eparhia sa,; în art. 6 făgăduia: „de astăzi încolo mă leapăd de toată curăspundănțiia și dătătura în știință prin scrisoare și prieteșugul șișmaticilor, a ereticilor și a craiului sau Vodii țărăi muntenești; nici o carte de acom înainte cu aceia răspuns nu voi avea și nici pre bucureștan mai mult al mieu arhiepiscop și mitropolit, a fi nu-l voi cunoaște; dară eu într-una cu tot soborul mieu, arhiepiscopului de Estergom mă smeresc, pre acela a fi mitropolitul meu îl cunosc, de acesta, în toate în care se cade vlădicului ca de al lui mai mare arhiepiscop a-l asculta, asculta-voi...''<br />
<br />
Ca răspuns la cele 22 de învinuiri, se angaja să nu mai admită amestecul tatălui și fraților săi în treburile Mitropoliei, să nu hirotonească decât candidați cu învățătură, dar cu avizul teologului, să nu mai săvârșească faptele care i-au fost imputate (dansuri, vânători etc.).<br />
<br />
=== Sfârșitul mitropoliei ortodoxe în Transilvania ===<br />
Abia la începutul lunii mai 1701 s-a putut întoarce acasă, cu aceiași însoțitori, doar locul secretarului calvin fiind luat de cehul mirean Wenceslaw Frantz.<br />
<br />
La 25 iunie 1701, i s-a făcut instalarea solemnă în scaunul de episcop unit, în prezența unui mare număr de preoți și credincioși, chemați din vreme. Au luat cuvântul Ștefan Apor, apoi Neurautter, care a citit diploma a doua leopoldină și celelalte decrete aduse de la Viena. Se pare că Atanasie n-a vorbit nimic.<br />
<br />
În acest fel, și-a încetat existența vechea Mitropolie ortodoxă românească a Transilvaniei, locul ei fiind luat de o episcopie unită. Deci, de-abia din anul 1701 se poate vorbi de „unirea cu Biserica Romei” sau de „uniație”.<br />
<br />
La 17/28 iunie 1701 s-a ținut obișnuitul sobor mare, în care s-a citit din nou diploma a doua leopoldină și o scrisoare a lui Kollonich către preoții români, prin care-i îndemna să nu recadă în „schismă”, arătându-le „binefacerile” pe care le câștigaseră prin „unire”. La 8 noiembrie 1701 s-a ținut un nou sinod, cu citirea acelorași acte.<br />
<br />
== Lupta împotriva uniației ==<br />
=== Proteste și întemnițări ===<br />
{{Citat|Noi, părinte, papistași morți iar (dar n.n.) vii nu vom fi... gata sântem sângele să ni se verse, decât legea părinților noștri să pierdem.|Credincioșii din Brașov}}<br />
Tot acum încep și protestele împotriva unirii. Primul care și-a ridicat glasul împotriva ei pare să fie negustorul Pater Ianoș, epitropul Mitropoliei, care a trimis o lungă scrisoare lui Atanasie, pe când se afla la Viena (13 martie 1701), mustrându-l pentru călcarea jurământului făcut la București și atrăgându-i atenția asupra urmărilor nefaste ale actului său.<br />
<br />
Cel mai vehement protest l-au înaintat credincioșii din Scheii Brașovului, care-i scriau lui Atanasie: „Noi, părinte, papistași morți iar vii nu vom fi... gata sântem sângele să ni se verse, decât legea părinților noștri să pierdem”. Tot în cursul anului 1701 au protestat și românii din Țara Făgărașului, din județul Hunedoara și din alte părți, încât Atanasie a fost silit să îngăduie credincioșilor brașoveni, făgărășeni și hunedoreni să rămână în vechea lor credință, cu condiția de a nu lucra împotriva unirii și de a-i plăti obișnuita dare vlădicească.<br />
<br />
La începutul lunii septembrie 1701, a prezentat un memoriu guvernului Transilvaniei nobilul român Gavriil de Tagul Mare (Nagyczeg) azi Țagu, jud. Bistrița-Năsăud cu câțiva însoțitori, în numele credincioșilor din Alba Iulia, cărora uniții le luaseră cele două biserici din oraș. A înaintat apoi noi memorii împotriva uniației, în numele tuturor credincioșilor ortodocși din Ardeal, protonotarului Ioan Saroși, generalului comandant Rabutin și altora.<br />
<br />
Continuînd să agite spiritele, Gavriil, împreună cu alți credincioși, au fost arestați și închiși la Sibiu. În temniță, a întocmit alte două memorii, sfătuind autoritățile să renunțe la unire, căci românii se vor răscula ori vor emigra. Cei mai bătrâni dintre întemnițați au murit acolo, iar Gavriil a fost eliberat abia în septembrie 1706, după cinci ani de detenție.<br />
<br />
=== Anatemizarea lui Atanasie ===<br />
După cum era și firesc, mitropolitul Teodosie - în calitatea sa de „[[exarh]] al Plaiurilor” - a făcut cunoscut [[Patriarhia Ecumenică|Patriarhiei Ecumenice]] căderea lui Atanasie.<br />
<br />
Patriarhul Calinic II, împreună cu sinodul său, l-au [[anatema]]tizat în ședința sinodală din 5 august 1701. Mitropolitul Teodosie, căruia i s-a comunicat sentința, nu i-a trimis-o îndată lui Atanasie, nădăjduind, poate, în întoarcerea lui, ci abia la 3 mai 1702, când i-a răspuns la o scrisoare, prin care îi ceruse cărți de slujbă și alte lucruri.<br />
<br />
Mitropolitul muntean îi făcea o aspră mustrare pentru rehirotonirea de la Viena, calificând-o drept „comedie” și pentru lepădarea sa de la dreapta credință. În cuvinte tot așa de aspre îl mustrase și patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat în Țara Romanească, reproșându-i îndeosebi călcarea jurământului depus la București, cu prilejul hirotonirii întru arhiereu.<br />
<br />
Iar la 3 iulie 1702, patriarhul Dositei și mitropolitul Teodosie adresau o scrisoare românilor ortodocși din Brașov, Sibiu și din alte părți ale Ardealului, prin care-i înștiințau că au anatematizat „pe mincinosul mitropolit și vânzător de credință și noul Iuda, Atanasie”, îndemnându-i să rupă orice legături cu el și să caute să întoarcă la dreapta credință pe toți cei amăgiți de iezuiți și de Atanasie.<br />
<br />
De altfel, credincioșii din Brașov și Țara Bârsei au intrat acum sub oblăduirea duhovnicească a mitropoliților Ungrovlahiei (după 1724 sub a episcopilor de Râmnic), bucurându-se de sprijinul mitropoliților Teodosie și [[Antim Ivireanul]] și al domnitorului Constantin Brâncoveanu.<br />
<br />
== Urmările „unirii” ==<br />
=== Consecințe ===<br />
Urmările actului nefericit încheiat de Atanasie au fost dintre cele mai dureroase:<br />
* s-a pierdut autonomia Bisericii românești din Transilvania, iar în locul vechii Mitropolii ortodoxe cu sediul la Alba Iulia s-a creat o Episcopie unită, supusă arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom;<br />
* pe lângă noul episcop unit a fost impus un „teolog iezuit”, care-l controla în toate actele sale, încât avea mai multă putere decât însuși episcopul;<br />
* împăratul a devenit „patron” al Bisericii unite, având dreptul de a numi pe viitorii episcopi, dintr-o listă de trei candidați și de a acorda beneficii (mijloace de trai) episcopilor și altor demnitari bisericești;<br />
* și-a încetat activitatea tipografia mitropolitană din Alba Iulia;<br />
* s-au rupt legăturile culturale-bisericești cu Mitropolia Ungrovlahiei, s-a produs dezbinare, ură și neîncredere între fiii aceluiași popor român, care au putut astfel să fie mai ușor stăpâniți de Habsburgi, potrivit principiului: ''divide et impera''.<br />
<br />
=== Atitudinea majorității românilor ===<br />
Faptele relatate mai sus - îndeosebi cele două anchete efectuate în cursul anului 1699 - dovedesc că uniația a fost îmbrățișată numai de o parte infimă a clerului - din interese de ordin material -, pe când restul credincioșilor - care nu aveau motive să-și schimbe credința și nu știau nimic de „manifestul” protopopilor sau de declarația dată de Atanasie la Viena - au rămas în vechea lor „lege” ortodoxă.<br />
<br />
== După „unire” ==<br />
{{Citat|După actul din martie 1701, Biserica unită din Transilvania a ajuns într-o situație tristă, condusă de „teologi” și „directori” iezuiți și de românul renegat Ioan Giurgiu Patachi, toți urmărind impunerea întregii învățături și a ritului catolic în Biserica românească. Toate promisiunile făcute în cele două diplome ale împăratului Leopold I nu au fost duse la îndeplinire, încât clerul și poporul român au rămas în starea tristă de până atunci, adică tolerați, lipsiți de drepturi în propria lor țară.|Pr. Mircea Păcurariu}}<br />
=== Încercare de înlăturare a uniației ===<br />
Lipsit de sprijin din partea clerului și a credincioșilor săi, precum și de ajutorul material al Țării Românești, supravegheat îndeaproape de teologul iezuit, episcopul Atanasie a făcut o încercare de înlăturare a uniației în anul 1711. Împrejurările erau favorabile, căci muriseră atât împăratul Leopold I, cât și cardinalul Kollonich, care au avut un rol așa de însemnat în realizarea unirii, iar noul împărat Iosif I (1705-1711) se arăta mai tolerant în actele sale de guvernare.<br />
<br />
Inițiatorii acestei încercări de refacere a unității bisericești erau protopopul Vasile, „notărașul” soborului mare și fratele său, protopopul Petru din Daia. Ei au izbutit să înduplece nu numai pe protopopi, ci și pe Atanasie însuși. Soborul protopopilor care a înlăturat uniația se pare că a avut loc în iulie 1711. Pentru aproape o jumătate de an, se poate spune că unirea cu Roma încetase. Toate stăruințele teologului depuse pe lângă Atanasie au rămas zadarnice.<br />
<br />
Abia la 18 noiembrie 1711, iezuitul Gabriel Hevenessi a izbutit să impună lui Atanasie și protopopilor să revină asupra hotărârilor și să facă o nouă mărturisire de credință în favoarea unirii. Cei doi protopopi au fost destituiți tot atunci, într-un sobor restrâns, condus de iezuiți.<br />
<br />
Chinuit de remușcări pentru dezbinarea pe care a produs-o, Atanasie a murit, destul de tânăr, la 19 august 1713. La înmormântarea sa, în Alba Iulia, au rostit cuvântări doi iezuiți, unul în latinește, altul în ungurește, arătându-se, și prin aceasta, starea de umilință în care ajunsese Biserica românească.<br />
<br />
=== După Atanasie ===<br />
<br />
După Atanasie, sinoadele electorale pentru alegerea unui episcop au fost anulate de trei ori până ce Ioan Patachi, un convertit zelos, a fost ales în al patrulea sinod electoral.<br />
<br />
În acele timpuri, alte fapte dureroase se întâmplau pentru Biserica românească din Transilvania. În jurul anului 1714, fosta catedrală și reședința mitropolitană din Alba Iulia, ctitorite de [[Mihai Viteazul]], au fost dărâmate din temelii, pentru a se ridica o fortificație a cetății, care, până la urmă, nu s-a mai făcut. În felul acesta, se căuta și înlăturarea urmelor materiale de orice fel ale legăturilor românilor transilvăneni cu frații lor din Țara Românească și Moldova. <br />
<br />
Mai târziu, biserica românească ortodoxă din Făgăraș, ctitorită în 1697-1698 de Constantin Brâncoveanu a fost abuziv făcută „catedrală episcopală” unită de către papă. Astfel, Patachi a luat biserica românilor ortodocși, iar preotul și epitropul bisericii au fost arestați și aruncați în temniță. Odoarele bisericii au fost ridicate și predate lui Patachi. Toate încercările credincioșilor de a lua înapoi biserica au fost fără folos, Curtea din Viena refuzând să mai răspundă cererilor românilor, consfințind tacit actul rușinos săvârșit de episcopul Ioan Patachi. <br />
<br />
După Patachi, episcopia a fost condusă de teologul iezuit Gheorghe Régai, până în 1732 (cu o întrerupere în 1731). Păstorirea lui Patachi, precum și încredințarea ce s-a dat iezuiților de a conduce Biserica românească în timpul sedisvacanței episcopale, a umplut de amărăciune, dar și de teamă pe preoții și credincioșii uniți, „crezând — după cum spune [[Petru Maior]] — că nu numai strămoșeasca lege, ci și tocmeala cea bisericească a românilor, de care până astăzi foarte sunt lipiți cu inima românii, se va schimba în lege și tocmeală latinească”. Pentru acest fapt, continuă Maior, mulți din cei amăgiți au început să revină la Ortodoxie.<br />
<br />
=== Inochentie Micu ===<br />
==== Discuțiile din 1735 ====<br />
După Patachi, episcopul unit Inochentie Micu (1730-1751) a încercat să se folosească de statutul uniației pentru a obține drepturi egale pentru românii din Transilvania. Astfel, memoriile episcopului român au fost trimise de Curtea din Viena Guvernului Transilvaniei, spre a-și da avizul asupra lor. În răspunsul acestuia, din 17 iunie 1735, se scotea în relief nesinceritatea lui Inochentie precum și a clerului său față de actul unirii cu Biserica Romei:<br />
<br />
:''pe față, în adunări și în convorbiri particulare, popii înșiși sau preoții declară adeseori că ei n-au depus jurământul pentru unire și pentru lepădarea de la schismă, ci numai ca să poată fi liberi de judecata domnilor de pămînt, de servicii și de contribuție: se vede aceasta și din faptul că în realitate se servesc toți de cărți schismatice (ortodoxe, n.n.), din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, în care se neagă în chip fățiș că Sfântul Duh purcede de la Fiul și nu adaugă nici în Simbolul niceean filioque ...absolut nici unul dintre popi nu învață și nu instruiește poporul, fie în mod particular, fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai când se ivește vreo cauză, vreun litigiu, vreo contribuție proprie de ordin lumesc, se refugiază toți la imunitatea unirii ca la o ancoră sacră...''<br />
<br />
Se vede limpede, de aici, că nobilii și clerul catolic voiau catolicizarea românilor, pe când vlădica Inochentie dorea păstrarea neschimbată a „legii strămoșești”. La acuzațiile Dietei că unirea este mărturisită numai din interese materiale, Inochentie i-a răspuns:<br />
<br />
:''Eu și clerul meu ne-am unit sub condiția de a obține acele beneficii și foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne facem orice.''<br />
<br />
Comisia n-a dat nici un răspuns doleanțelor lui Inochentie, ci s-a ocupat doar de întocmirea unui proiect de dotare a clerului, pe care vlădica a refuzat să-l primească.<br />
<br />
==== Soborul din 1744 ====<br />
În 1744, Inochentie a convocat soborul mare al Episcopiei la Blaj unde au participat toți cei 44 de protopopi, fiecare cu câte unul sau doi preoți, dar și mireni, printre care mulți țărani, atât uniți, cât și ortodocși, aproximativ 150 de persoane. În acest fel, soborul părea o adevărată adunare națională românească.<br />
<br />
Din unele relatări contemporane, se poate afla că sinodul a luat în dezbatere starea poporului român din Transilvania și refuzurile cu care au fost întâmpinate toate cererile episcopului. Sinodul și episcopul s-au ridicat de asemenea împotriva teologului iezuit.<br />
<br />
La sfârșit, Inochentie a pus întrebarea dacă mai voiesc să rămână uniți în cazul când nu se vor satisface doleanțele românilor. Întrebarea a produs multă frământare, încât mulți au strigat că vor părăsi uniația chiar dacă se vor acorda acelea. Deci, la capătul atâtor strădanii de a obține drepturi pe seama națiunii și a Bisericii sale, vlădica Inochentie, clerul și credincioșii săi „și-au dat seama că uniația n-a adus românilor niciun folos, ci numai necazuri și lupte între frați”<ref name="păcurariu2" />.<br />
<br />
=== Visarion Sarai ===<br />
[[Fișier:Sofronie ioan oprea moise visarion.jpg|thumb|350px|<center>Sfinții transilvăneni [[Sofronie de la Cioara]], [[Ioan din Galeș]], [[Oprea (Miclăuș) din Săliște|Oprea din Săliște]], [[Moise Măcinic]], și [[Visarion Sarai]].</center>]]<br />
{{Main|Visarion Sarai}}<br />
<br />
Marile frământări și lupte pentru apărarea Ortodoxiei în restul Transilvaniei au început abia în 1744, când a apărut călugărul Visarion Sarai, căci până atunci, cea mai mare parte a poporului nu știuse nimic de schimbarea legii sale. Aceasta a venit în Banat din mănăstirea Pakra din Slavonia și apoi a trecut în Transilvania. Prin predici ținute mulțimilor de credincioși români, Visarion a devenit faimos, fiind primit de mii de oameni pe oriunde trecea. Conform Pr. Mircea Păcurariu, „efectul predicilor sale a fost uluitor”.<br />
<br />
Istoricul greco-catolic George Barițiu scria în „Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă” (1889-1891) de Visarion astfel:<br />
<br />
:''el însă nici nu simțea trebuința de a întinde vorbă multă și a ținea prelegeri de dogmatică, precum făceau iezuiții. Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare... știu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, ați vândut sufletele voastre; dezlegarea morților voștri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni și sărindare le-ați plătit cu totul în deșert la popi nelegiuți, la popi nepopi; baptismul (botezul) pruncilor voștri, nelegiuit; de aceștia îl doare pe el mai mult.''<br />
<br />
=== Următoarele proteste și răscoale ===<br />
<br />
Lupta începută de ieromonahul Visarion a fost continuată de numeroși preoți și credincioși. Printre ei, sfinții mucenici [[Moise Măcinic]], [[Oprea (Miclăuș) din Săliște|Oprea din Săliște]], și [[Ioan din Galeș]] au fost întemnițați pentru că au îndrăznit să-i ceară împărătesei Maria Tereza să-și respecte promisiunea făcută față de români. Toți trei au murit întemnițați în închisoarea din Kufstein, Austria.<br />
<br />
Constatând că toate încercările și memoriile lor rămân fără rezultat, credincioșii ortodocși au ales ultima cale în vederea dobțndirii libertății religioase, și anume răscoala împotriva uniației și a iobăgiei. Ea a fost condusă de ieromonahul [[Sofronie de la Cioara]]. Prin strădaniile lui Sofronie, mulți români au început să se întoarcă la dreapta credință:<br />
<br />
:''Întreaga mișcare a lui Sofronie poate fi considerată ca o biruință deplină a Ortodoxiei în Transilvania, căci zeci de sate au părăsit uniația. Tot ce se lucrase timp de 60 de ani pentru înstrăinarea poporului de credința strămoșească era acum zdruncinat.'' (Pr. Mircea Păcurariu)<br />
<br />
=== Școala Ardeleană ===<br />
<br />
Toate „înnoirile” episcopilor uniți au fost aspru condamnate de Samuil Micu (în vol. IV al lucrării sale ''Istoria, lucrurile și întâmplările românilor''), de Gheorghe Șincai (în ''Hronica românilor''), dar mai ales de Petru Maior, în lucrările sale istorico-canonice: ''Procanonul'' (1783) și ''Protopapadichia'' (1795), amândouă rămase în manuscris, apoi în ''Istoria Bisericii românilor'', tipărită la Buda, în 1813.<br />
<br />
Toți trei (dar mai ales Micu și Maior) au militat pentru păstrarea rânduielilor ortodoxe tradiționale, respingând orice schimbare și orice adaos catolic. Acești învățați și-au dat însă seama că toate inovațiile și toate încercările de învrăjbire și dezbinare a românilor au rămas zadarnice. Petru Maior, de pildă, scria că românii din Transilvania țineau „''legea grecească întreagă întreguță... nici la aceea n-au fost niciodată siliți ca să adauge la Simbolul credinței: și de la Fiul purcede, nici să pomenească pe papa la Liturghie, ci fiește carele preot singur pe arhiereul eparhiei întru care este, îl pomenește''”.<br />
<br />
=== Concluzie ===<br />
<br />
Lupta clerului și a credincioșilor din Transilvania pentru apărarea Ortodoxiei reprezintă o biruință desăvârșită asupra celor care voiau să-i înstrăineze de legea strămoșească, fiind, după cuvântul istoricului Ioan Lupaș, „o biruință a satului asupra împăratului”.<br />
<br />
Jertfa celor trei mucenici de la Kufstein: ieromonahul Visarion și preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, ca și lupta neînfricată dusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara și de preoții Cosma din Deal, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana, Ioan din Săliște, Ioan Piuariu din Sadu, de preotesele din Tilișca, Deal și Poiana, de credincioșii țărani Oprea Miclăuș din Săliște, Ioan Oancea din Făgăraș, Constantin Petric din Jina, Tănase Todoran din Bichigiu și de numeroși alți preoți și credincioși, bărbați, femei și chiar copii uciși sau morți în urma suferințelor îndurate, întemnițați, bătuți, maltratați, alungați din satele lor, constituie unul din cele mai înălțătoare momente din trecutul Bisericii românești.<br />
<br />
Ținând seama de viața și de lupta dusă pentru apărarea Ortodoxiei de către cuvioșii ieromonahi Visarion și Sofronie și de credinciosul Oprea din Săliște, [[Sfântul Sinod]] al Bisericii române, în ședința din [[28 februarie]] 1950, a hotărât ca ei să fie cinstiți ca sfinți mărturisitori ai dreptei-credințe, de către credincioșii ortodocși români din mijlocul cărora s-au ridicat. Canonizarea lor solemnă s-a făcut la 21 octombrie 1955, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. De atunci, ei sunt prăznuiți după cuviință în fiecare an, în această zi, căci numai prin jertfe asemănătoare celor aduse de ei, credincioșii români din Transilvania și-au putut păstra neștirbită legea lor ortodoxă strămoșească.<br />
<br />
== În alte locuri ==<br />
=== Timișoara și Caransebeș ===<br />
<br />
La începutul secolului al XVIII-lea, episcopiile Timișoarei și Caransebeșului au ajuns sub cârmuirea duhovnicească a unor vlădici sârbi, aflați sub jurisdicția Patriarhiei de Ipek, iar după 1716 sub a celei din Carloviț. Despre unii din ei este cunoscut că au fost români (de pildă mitropolitul Gheorghe al Timișoarei).<br />
<br />
Credincioșii acestor două eparhii bănățene erau în marea lor majoritate (cam 80%) - de neam român. Episcopii sârbi din Banat, la adăpostul „privilegiilor ilirice”, au putut să lucreze cu mult curaj pentru apărarea credinței ortodoxe, încât, în întreg Banatul, la sfârșitul secolului XVIII, nu erau decât două parohii românești unite. Spre sfârșitul aceluiași secol, cârmuitorii bisericești sârbi au început să lucreze pentru deznaționalizarea românilor și pentru reprimarea oricăror manifestări cu caracter național-românesc. Această stare nefirească a dus la multe nemulțumiri în rândurile românilor, încât, la începutul secolului următor, vor începe lupta pentru emanciparea lor bisericească-națională de sub ierarhia sârbesească.<br />
<br />
=== Banat și Arad ===<br />
<br />
Așezarea sârbilor ortodocși în părțile Aradului și Banatului în această perioadă a avut urmări însemnate asupra vieții bisericești a românilor din aceste părți.<br />
<br />
Datorită episcopilor de la Arad, românii de acolo n-au fost supuși persecuțiilor religioase pe care le îndurau, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, frații lor din Transilvania propriu-zisă. Episcopii sârbi „ai Aradului, Ienopolei, Oradiei Mari și Hălmagiului” s-au identificat cu năzuințele preoților și credincioșilor români pe care-i păstoreau, ajutându-i să-și păstreze credința strămoșească. Ei au învățat limba română, după cum dovedesc pastoralele și scrisorile lor, unele singhelii și antimise, scrise în românește; se pare că slujeau și în românește, căci pe foile unui Liturghier arhieresc slavon (tipărit la Moscova în 1721) păstrat la Episcopia Aradului, au fost intercalate, pe file separate, ecteniile și binecuvântările de la Liturghie, în românește.<br />
<br />
Dintre episcopii de la Arad, se impune marele apărător al Ortodoxiei [[Sinesie Jivanovici]], care, prin energia și curajul său, a izbutit să înlăture orice încercări menite să-i risipească turma.<br />
<br />
=== Bihor ===<br />
<br />
Cu tot sprijinul Episcopiei latine și al Curții din Viena, unirea făcea slabe progrese aici. Într-un raport al lui Meletie (cca. 1770) apar 33 de parohii, 36 de preoți și 6381 de suflete, ceea ce ar putea fi exagerat (tot atunci episcopul latin Patachich dădea numai 21 parohii cu 4000 suflete).<br />
<br />
După moartea lui Meletie Kovacs (1775) a fost numit ca vicar pentru credincioșii uniți (pe lângă episcopul latin), protopopul Moise Dragoș din Oradea. În urma demersurilor sale la Curtea din Viena, el a obținut aprobarea Mariei Tereza pentru înființarea unei noi episcopii la Oradea, pentru credincioșii români uniți.<br />
<br />
Noua Episcopie - cu un capitlu de cinci canonici - a fost înființată prin hotărârea împărătesei Maria Tereza, obținând aprobarea papei la 16 iunie 1777 (prin bula numită „Indefessum personarum”). Încă de la înființare, papa a subordonat-o Arhiepiscopiei romano-catolice maghiare din Esztergom. În anul 1781, împăratul Iosif II a înzestrat noua Episcopie cu un domeniu de 136.000 jugăre (locuri arabile, vii, livezi și mai ales păduri și pășuni), luate de la Episcopia romano-catolică din Oradea, care rămânea cu un domeniu de 180.000 de jugăre. Acest domeniu era situat în jurul Belușului, ținut curat românesc și ortodox. În schimbul acestui domeniu, împăratul și papa au cerut episcopului să lucreze pentru trecerea la uniație a ortodocșilor din acele părți. Toate încercările s-au dovedit zadarnice, pentru că întregul ținut a rămas în credința ortodoxă, deși preoții români ortodocși erau siliți să muncească pe moșiile celor două episcopii unite. În ciuda faptului că episcopii uniți erau considerați că fac parte din biserica apuseană, ei au fost mereu supravegheați și urmăriți de colegii lor romano-catolici din același oraș, chiar prin dispoziții ale autorității de stat.<br />
<br />
=== Maramureș ===<br />
<br />
În pofida numeroaselor legături cultural-bisericești ale românilor maramureșeni cu frații lor din Moldova și chiar din Țara Românească, uniația a făcut aici progrese însemnate, în tot cursul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui de al XIX-lea.<br />
<br />
Mișcarea antiuniată condusă de [[Sofronie de la Cioara]] s-a extins și aici. S-au ținut mai multe adunări (soboare) în satele din Sătmar și Maramureș, prin care credincioșii declarau că revin la Ortodoxie (Dorolț-Satu Mare, Dengheleg-Satu Mare, Budești-Maramureș și altele). <br />
<br />
Comitele Sătmarului a luat măsuri energice pentru oprirea mișcării de revenire la Ortodoxie. Între altele, a ordonat să fie închisă granița spre Transilvania, aducând unități militare de-a lungul ei. Numeroși credincioși au fost arestați și întemnițați, preoții uniți alungați din parohiile lor de credincioși au fost rechemați, dându-li-se din nou bisericile.<br />
<br />
În mai 1761 a venit în Sătmar episcopul unit Manuil Olszavski din Muncaci, pentru a face o vizită canonică și a îndemna credincioșii români să îmbrățișeze din nou unirea. La [[21 mai]] 1761, a convocat la Carei pe toți preoții, primarii și curatorii satelor românești din Sătmar și Maramureș, apoi, însoțit de comite, a cercetat toate satele sătmărene, silind pe credincioși să semneze o declarație prin care făgăduiau că vor respecta „unirea cu Biserica Romei”.<br />
<br />
Cei din Baia Mare și Oaș au semnat-o numai cu condiția că își vor păstra ritul răsăritean. Au avut loc împotriviri față de încercările autorităților de a-i trece pe români cu forța la uniație. În fruntea celor nemulțumiți se afla preotul maramureșean Ioan Marinet. S-au făcut numeroase arestări și întemnițări.<br />
<br />
Aceste acțiuni au făcut ca în 1769, așa numita „Universitate nobilă” din Maramureș să declare că aici nu mai existau ortodocși, ci numai catolici și calvini. Afirmația era exagerată, căci lupta pentru Ortodoxie a continuat încă mult timp, deși fără sorți de izbândă. Uniația s-a întărit sub episcopul Andrei Bacinski (1772-1809), care a mutat sediul Episcopiei de la Muncaci la Ungvar (Ujgorod).<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/%C8%9A%C4%83rile_rom%C3%A2ne_%C8%99i_Biserica_georgian%C4%83Țările române și Biserica georgiană2024-02-10T19:51:56Z<p>RappY: Adăugare secolul XVIII</p>
<hr />
<div>{{Incomplet}}{{OrtodoxiaînRomânia}}În afară de faptul că Georgia (Iviria sau Gruzia) a dat românilor pe marele [[mitropolit]]-cărturar [[Antim Ivireanul|Sfântul Antim Ivireanul]], '''legăturile dintre țările române și Biserica georgiană''' s-au dezvoltat prin alte colaborări strânse.<br />
<br />
== Secolul XVII == <br />
=== Primul atelier tipografic în Georgia ===<br />
În afară de faptul că Georgia a dat românilor pe marele cărturar [[Antim Ivireanul]], mai este de amintit că domnitorul [[Constantin Brâncoveanu]], la rugămintea regelui georgian Vahtang VI (făcută prin [[patriarh]]ul Hrisant al [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalimului]]), [[mitropolit]]ul Antim a venit în sprijinul Bisericii și a credincioșilor ortodocși din patria sa, trimițând acolo pe meșterul tipograf Mihail Ștefan (Istvanovici) „cu ucenicii săi”. Acesta a întemeiat primul atelier tipografic în Georgia (până atunci se tipăriseră cărți cu caractere georgiene la Roma și Moscova).<br />
<br />
Cu ajutorul regelui Vahtang VI, „Mihail Ștefanesvili” a imprimat la Tbilisi nouă cărți în limba georgiană: [[Evanghelia]], [[Psaltire]]a și [[Faptele Apostolilor|Apostolul]] (în 1709), [[Liturghier]]ul, [[Ceaslov]]ul și [[Molitvelnic]]ul (în 1710) ș.a. A început și tipărirea unei [[Biblie|Biblii]], dar n-a fost terminată.<br />
<br />
În 1712, Mihail Ștefan a plecat în Olanda, unde s-au pierdut urmele lui. Ucenicii săi și Gheorghie au continuat activitatea până în 1722, tipărind alte cărți bisericești și laice (între care și poemul lui Șota Rustaveli, „Viteazul în plete de tigru”, unii cercetători gruzini susțin că l-ar fi tipărit însuși Mihail).<br />
<br />
=== Mănăstirea Iviron ===<br />
{{Main|Țările române și Muntele Athos}}<br />
Mănăstirea georgiană [[Mănăstirea Iviron (Muntele Athos)|Iviron]] de la [[Muntele Athos|Athos]] s-a împărtășit, în cursul veacurilor, mai ales în secolul XVII, de numeroase danii din partea domnitorilor români, discutate în articolul [[Țările române și Muntele Athos]].<br />
<br />
Mitropolitul Dionisie al Țării Românești (1672) a stat un timp la Iviron, dar de aici i s-a încredințat conducerea mănăstirii Radu Vodă din București, care era închinată Ivirului.<br />
<br />
== Secolul XVIII ==<br />
<br />
Legăturile interortodoxe, atât de complexe în secolul al XVII-lea, au fost mai puțin însemnate în cursul epocii fanariote. Se pot menționa doar neînsemnate legături romano-gruzine (georgiene). Astfel, între anii 1790-1792, a trăit în Moldova, la Iași, mitropolitul Iona Ghedevanișvili de Ruissa sau Mroveli, căruia generalul Grigorie Alexandrovici Potemkin i-a încredințat egumenia [[Mănăstirea Pângărați (județul Neamț)|mănăstirii Pângărați]], pentru ca să aibă cu ce trăi. El a lăsat câteva însemnări în limba gruzină asupra celor văzute și trăite în Moldova.<br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Dositei_II_Notara_al_IerusalimuluiDositei II Notara al Ierusalimului2024-02-09T21:56:54Z<p>RappY: /* Ultimii ani */ Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>În 1669, '''Dositei''' († 1707), [[mitropolit]]ul [[Cezareea Palestinei|Cezareii Palestinei]], a devenit [[patriarh]]ul [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalimului]]. Deși în vârstă de numai 28 de ani, a izbutit să apere și să ridice ca nimeni altul, nu numai prestigiul Patriarhiei de Ierusalim, ci al Ortodoxiei întregi. El reprezintă un moment de seamă în istoria legăturilor Patriarhiei Ierusalimului cu țările române.<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
<br />
Aproape patru decenii, Dositei a fost îndrumătorul activității cultural-teologice în limba greacă și mai ales apărătorul însuflețit al Ortodoxiei în fața atacurilor catolice și protestante. A fost ridicat pe scaunul patriarhal într-o vreme de mari frământări, când asupra Patriarhiei apăsa datoria enormă de 100.000 de taleri, iar iezuitii își desfășurau nestingheriți activitatea în [[Țara Sfântă]].<br />
<br />
Era firesc să înceapă lungi călătorii spre țările române, unde mai fusese în două rânduri, ca însoțitor al predecesorilor săi Paisie și Nectarie, călătorii care au durat ani de zile. S-ar putea spune, fără exagerare, că adevăratele reședințe ale lui Dositei erau în București și Iași, nicidecum în Ierusalim.<br />
<br />
== Păstorirea ==<br />
=== Deceniul 1670 ===<br />
<br />
În 1670, era în București și apoi la Iași, unde a primit din partea prietenului său Gheorghe Duca Vodă închinarea mănăstirilor Cetățuia (ctitoria acestuia) și Hlincea de lângă Iași. Din daniile primite, a refăcut biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care a sfințit-o cu prilejul sinodului convocat la Ierusalim, în martie 1672, care a reluat discuția asupra ''Mărturisirii'' de credință atribuită lui [[Chiril Lucaris]] și a aprobat lucrarea lui Dositei intitulată ''Pavăza Ortodoxiei''.<br />
<br />
În 1673 era din nou în Țara Românească și Moldova. [[Grigorie Ghica]] al Țării Românești a închinat acum Sfântului Mormânt mănăstirea Călui (jud. Olt), ctitoria Buzeștilor, și [[schit]]ul Ungurei (Buzău).<br />
<br />
Uneltirile catolicilor - care oferiseră o sumă enormă de bani turcilor pentru cumpărarea Sfântului Mormânt - îl recheamă la Ierusalim, fiind nevoit să-l răscumpere cu banii strânși în țările române. În anii următori era în Moldova, când Antonie Vodă Ruset închina Patriarhiei mănăstirea Cașin, ctitoria lui Gheorghe Ștefan. Tot atunci, mitropolitul [[Dosoftei al Moldovei|Dosoftei]] îi închina mănăstirea sa de metanie, [[Mănăstirea Probota|Probota]], iar doamna Safta, văduva lui Gheorghe Ștefan, închina [[Mănăstirea Bistrița (Neamț)|Bistrița]], ctitoria lui Alexandru cel Bun, fără vreun drept ctitoricesc (peste câțiva ani, Dositei a renunțat la aceste două mănăstiri).<br />
<br />
=== Deceniul 1680 ===<br />
<br />
În 1680, patriarhul Dositei a pornit într-o nouă călătorie, care a durat câțiva ani, străbătând toată lumea ortodoxă din Țara Sfântă, Balcani, țările române, Rusia și Georgia. Urmărea nu numai strângerea de ajutoare materiale, ci și închegarea unor legături cu Rusia - aflată în continuă dezvoltare - în vederea eliberării popoarelor subjugate de turci.<br />
<br />
În 1680-1682 a înființat o tipografie grecească la [[mănăstirea Cetățuia]] de lângă Iași, reședința sa din Moldova, în care au fost tipărite mai multe lucrări teologice polemiste. În 1688 era în Țara Românească, fapt confirmat - între altele - de prefața [[Biblia de la București|Bibliei de la București]], semnată de el, deși autorul era învățatul Constantin Cantacuzino Stolnicul.<br />
<br />
{{Citat|De la căderea Constantinopolului, nici un bazileu sau domnitor nu a făcut atâta bine scaunului patriarhal de Ierusalim|Dositei al Ierusalimului despre [[Vasile Lupu]]<ref>[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>}}<br />
<br />
=== Deceniul 1690 ===<br />
<br />
În 1693, a obținut de la Constantin Duca un hrisov de întărire a mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt: Galata, Barnovschi, Bârnova, Sfântul Sava, Hlincea, Dealul Mare (lângă Iași), Dumbrăvița (lângă Focșani), Tazlău și Cașin. În Țara Românească i se mai închinase, în timpul lui Brâncoveanu, mănăstirea Sfântul Sava din București, refăcută acum.<br />
<br />
În 1697-1698 este întâlnit din nou în Țara Românească. La [[hirotonie|hirotonia]] tânărului și nestatornicului mitropolit [[Atanasie Anghel]] al Transilvaniei, săvârșită la București, la 22 ianuarie 1698, l-a pus - împreună cu mitropolitul [[Teodosie al Țării Românești]] - să semneze acea mărturisire de credință în 22 de puncte, care avea rostul să-l întărească în dreapta credință, atrăgându-i atenția îndeosebi asupra învățăturilor atacate de calvini sau de catolici.<br />
<br />
=== Ultimii ani ===<br />
<br />
În 1701, patriarhul Dositei a trimis o scrisoare lui Atanasie, alta lui Ștefan Raț, promotor al uniației, mustrându-i pentru [[Nașterea uniației în Transilvania|lepădarea lor de la dreapta credință]], iar în 1702, a adresat împreună cu mitropolitul Teodosie o pastorală către credincioșii din Transilvania, înștiințându-i că au aruncat anatema asupra lui Atanasie și îndemnându-i să nu se abată de la credința ortodoxă.<br />
<br />
=== Adormirea ===<br />
<br />
Apărătorul neobosit al Ortodoxiei s-a stins din viață la Constantinopol, la 7 februarie 1707, în vârstă de 66 de ani, după o păstorire de 38 de ani ca patriarh, plină de lupte cu catolicii și cu protestanții, dar și cu autoritățile otomane pentru apărarea Sfântului Mormânt și a Ortodoxiei, în general. <br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte=Nectarie|<br />
titlu=[[Listă a patriarhilor Ierusalimului|Patriarh al Ierusalimului]]|<br />
ani=1669-1707|<br />
după=Hrisant}}<br />
{{end box}}<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Episcopi]]<br />
[[Categorie:Patriarhi ai Ierusalimului]]<br />
<br />
[[en:Dositheus II Notarius of Jerusalem]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Roman_CilicianulRoman Cilicianul2024-02-09T15:22:58Z<p>Inistea: /* Surse */</p>
<hr />
<div>Sfântul '''Roman Cilicianul''' sau '''Roman din Rosos''' (d. cca. 400) este un [[cuvios]] părinte sirian [[făcător de minuni]] din secolul al IV-lea care s-a ostenit lângă [[Antiohia]] în timpul împăratului Valens (364-378)<ref>Viața cuviosului Roman este relatată de [[Teodoret din Cir|Teodoret]] în ''Istoria monahilor din Siria'', cap. 11. De asemenea, el este pomenit de Teodoret și în ''Istoria bisericească'' IV.28(25).</ref>. [[Praznic|Prăznuirea]] lui în [[Biserica Ortodoxă]] se face la [[9 februarie]].<br />
<br />
==Viața==<br />
Acest cuvios Roman, fiind cilician de neam din cetatea Rosos<ref>Rosos - gr. Ῥῶσός and Ῥωσός - a fost o localitate-port în Golful Ciliciei, nu departe de Muntele Negru (Muntele Aman).</ref> s-a nevoit pentru fapta bună în Muntele Silpius lângă Antiohia. <br />
<br />
Închizându-se într-o [[chilie]] îngustă, împrumutată de la un alt [[ascet]], se nevoia [[Sihastru|sihăstrește]] fără a întrebuința foc și fără a avea lumină de [[lumânare]]. Hrană avea pâine și sare; băutură, apă de izvor; purta o haină aspră de păr și era încărcat cu grele lanțuri de fier; și părul lung îi ajungea până la picioare. <br />
<br />
Aceste osteneli, împreună cu o mare simplitate și o [[Blândețea|blândețe]] încântătoare, i-au atras mult [[har]] de la [[Dumnezeu]], care radia din el și se răspândea asupra tuturor celor care alergau să audă învățătura sa despre pace și [[Dragostea|dragoste]] frățească, transformându-i imediat în iubitori ai lucrurilor dumnezeiești. <br />
<br />
Prin [[rugăciunea]] sa, a vindecat multe boli grele, și multe femei sterpe prin rugăciunile lui au dobândit prunci. Cu toate aceste haruri, el nu înceta însă să se numească pe sine un "sărac cerșetor". <br />
<br />
Când a plecat către Patria cerească, cuviosul Roman a lăsat în urmă prezența sa duhovnicească, vie și lucrătoare, pentru toți cei care se rugau lui cu credință.<br />
<br />
==Note==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* Theodoret of Cyrrhus, ''A History of the Monks of Syria''. Cistercian Studies Series: Number 88. Translated with an Introductionand Notes by R. M. Price. Cistercian Publications, 1985. Order of Saint Benedict, Collegeville, Minnesota, 2008.<br />
* [[Sinaxar|Sinaxarul]] Părintelui Macarie de la [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Simonos-Petras]]<br />
* https://calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie09.htm<br />
<br />
<br />
[[Categorie:Sfinți sirieni]]<br />
[[Categorie:Cuvioși]]</div>Inisteahttps://ro.orthodoxwiki.org/Teodosie_de_la_ScopelosTeodosie de la Scopelos2024-02-08T15:30:25Z<p>Inistea: Pagină nouă: Sfântul '''Teodosie de la Scopelos''' este un cuvios părinte sirian care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea și a înființat Mănăstirea Scopelos la po...</p>
<hr />
<div>Sfântul '''Teodosie de la Scopelos''' este un [[cuvios]] părinte sirian care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea și a înființat [[Mănăstirea]] Scopelos la poalele Muntelui Aman înspre golful Ciliciei. [[Praznic|Prăznuirea]] lui în [[Biserica Ortodoxă]] se face la [[5 februarie]].<br />
<br />
==Viața==<br />
<br />
Sfântul Teodosie era din neam din [[Antiohia]], trăgându-se din părinți străluciți și de seamă<ref>Teodosie aparținea uneia dintre marile familii curiale din Antiohia și se bucura de rangul onorific de clarissimus, implicând apartenența la ordinul senatorial. - Nota lui R. M. Price în ''A History of the Monks of Syria'', ed. cit.</ref>. Dorind să meargă pe care ce strâmtă a desăvârșirii în [[Hristos]], Sfântul Teodosie a renunțat fără ezitare la casă, familie și toate grijile lumii pentru a dobândi mărgăritarul de mare preț promis de Domnul ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 13, 46) și s-a stabilit într-o colibă îngustă pe pantele dinspre mare ale [[Munte|Muntelui]] Aman (Muntele Negru), în locul numit Scopelos<ref>Gr. Σϰόπελος (gr. σκόπελος, ου: „stâncă înaltă”) - probabil în senul de „mănăstirea de sub stâncă”. Traducerile românești de-a lungul timpului folosesc trei forme de transliterare în limba română: Scopelo, Scopelon sau Scopelos. Scopelos este alegerea profesorilor Teodor Bodogae și Dumitru Fecioru în traducerea lor a ''Limonarului'' lui Ioan Moshu.</ref>, la sud de localitatea Rosos<ref>Gr. Ῥῶσός sau Ῥωσός, azi localitatea Arsuz din Turcia - cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Arsuz</ref> situată în Golful Ciliciei<ref>Pentru situarea geografică a Mănăstirii Scopelos, a se vedea: Pierre Canivet, „L'emplacement du Monastère de S. Théodose de Rhôsos au Skopélos”, în Byzantion, Vol. 38, No. 1 (1968), pp. 5-17. - https://www.jstor.org/stable/44169287</ref>.<br />
<br />
Aici petrecea cu [[post]], cu [[priveghere]] și cu [[Metanie|îngenunchieri la pământ]]. Având îmbrăcăminte aspră în haine de păr, purta grele greutăți de fier în jurul gâtului, pe spate și pe încheieturile mâinilor. A lăsat să-i crească, fără să aibă grijă de el, părul lung care-i atârna până la picioare, astfel încât trebuia să-l lege în jurul șoldurilor. Lupta astfel împotriva [[Patimi|patimilor]], fiare sălbatice ale sufletului<ref>„Zis-a iarăși: Supunerea cu înfrânare supune fiarele.” ([[Patericul egiptean]], [[Antonie cel Mare]] 38).</ref>, dedicându-se neîncetat rugăciunii și cântării de [[Imn|imnuri]], pe care le asocia cu munca manuală sau [[Rucodelie|rucodelia]], pentru a-și întreține singur nevoile și pentru a oferi ceva hrană vizitatorilor săi. Nevoindu-se în felul acesta multă vreme a dobândit har și îndrăzneală înaintea lui [[Dumnezeu]], încât a ajuns foarte vestit și mulți veneau la el pentru sfat duhovnicesc. Aceștia veneau din toate părțile și mulți dintre ei doreau să rămână acolo pentru a împărtăși modul său de viață.<br />
<br />
Sfântul îi învăța pe [[Ucenic|ucenicii]] săi cum să îmbine cu zel munca manuală cu lupta duhovnicească: "Căci ar fi absurd", le spunea el, "ca laicii care se străduiesc atât de mult să-și hrănească soția și copiii și să-și plătească taxele, să ofere lui Dumnezeu primii roade și să dea milostenie săracilor, în timp ce noi, care folosim hrană frugală și îmbrăcăminte modestă, să stăm cu mâinile încrucișate și să profităm de munca altora."<br />
<br />
Pe lângă exemplul și învățătura sa, îi susținea pe călugării care s-au alipit de el și prin puterea darului [[Minuni|minunilor]]. Astfel, într-o zi, asemenea unui nou [[Proorocul Moise|Moise]] ([[Cartea Ieșirii|Exod]] 17, 6), a lovit cu toiagul într-o stânca ce se găsea lângă mănăstire și a făcut să țâșnească un izvor de apă din piatră seacă. <br />
<br />
[[Sfințenie|Sfințenia]] sa era atât de cunoscută încât navigatorii în pericol, care călătoreau pe mare în golful Ciliciei, potoleau furtuna invocându-i numele. <br />
<br />
Când într-o zi barbarii isauri, care prădau regiunea<ref>Raidurile isauriene care au început în 403, au fost la apogeul lor în 404-405 și au continuat cel puțin până în 408. - cf. Tillemont, ''Histoire des Empereurs'', V: 473-5.</ref>, au ajuns la mănăstirea sa, l-au lăsat pe Teodosie și pe [[Călugăr|călugării]] săi fără ă le facă niciun rău și s-au retras cerându-le să se roage pentru ei<ref>Teodoret, ''Istoria monahilor din Siria'', X (Despre Teodosie), §5-8</ref>. Convins totuși de exemplul Domnului, că nu trebuie să ne expunem singuri la [[Ispita|ispite]], Teodosie s-a supus cererii [[Episcop|episcopului]] Antiohiei și s-a întors în orașul său natal, unde a atras la el mulți ucenici, înainte de a se muta la Domnul (în jurul anilor 405-410). La [[Înmormântare|înmormântarea]] sa, trupul său, împodobit cu lanțuri ca cu niște coroane de aur, a fost purtat în procesiune prin întregul oraș și a fost depus în biserica [[Sfinți|sfinților]] [[Mucenic|mucenici]] din Antiohia, unde era înmormântat sfântul mucenic [[Iulian din Cilicia]] (prăznuit la [[21 iunie]]) și unde mai apoi a fost au fost înmormântați și alți cuvioși părinți sirieni, precum sfântului Afraat (prăznuit la [[29 ianuarie]]) și [[Pustnic|pustnicul]] Macedonie.<br />
<br />
==Posteritatea==<br />
Istoricii consideră că sfântul Teodosie a înființat mănăstirea sa cenobitică de la Scopelos pe la anul 370<ref>Nota 1 lui R. M. Price în ''A History of the Monks of Syria'', ed. cit.</ref>. <br />
<br />
[[Teodoret din Cir|Teodoret]] îl menționează pe primul succesorul al lui Teodosie ca [[stareț]], Helladius, care a fost călugăr acolo timp de șaizeci de ani și apoi a devenit [[episcop]] de Tars<ref>Teodoret, ''Istoria monahilor din Siria'', X (Despre Teodosie), §9.</ref>, jucând un rol important în [[Hristologie|controversele hristologice]] care au urmat după [[Sinodul III Ecumenic]] de la [[Efes]] (431) în regiune. <br />
<br />
După Helladius la conducerea mănăstirii a urmat Romulus<ref>Ibidem.</ref>.<br />
<br />
În anii 603-607, când [[Ioan Moshu]] călătorește în Siria<ref>Datare după: Vailhé Siméon, „Jean Mosch”, In: ''Échos d'Orient'', tome 5, n°2, 1901. pp. 107-116 - https://www.persee.fr/doc/rebyz_1146-9447_1901_num_5_2_3392</ref>, el vizitează și Mănăstirea Scopelos a fericitului Teodosie, și relatează mai multe întâmplări și tradiții legate de fondatorul ei și viața monahilor în mai multe capitole din ''Limonariu'' (cap. 80-91).<br />
<br />
==Note==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
<br />
*Theodoret of Cyrrhus, ''A History of the Monks of Syria''. Cistercian Studies Series: Number 88. Translated with an Introductionand Notes by R. M. Price. Cistercian Publications, 1985. Order of Saint Benedict, Collegeville, Minnesota, 2008.<br />
*[[Sinaxar|Sinaxarul]] Părintelui Macarie de la [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Simonos-Petras]]<br />
*https://calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie05.htm<br />
<br />
<br />
[[Categorie:Sfinți sirieni]]<br />
[[Categorie:Cuvioși]]</div>Inisteahttps://ro.orthodoxwiki.org/Zugravul_ConstantinosZugravul Constantinos2024-02-07T18:51:11Z<p>RappY: Creare pagină aproape integral luată din cartea citată la surse</p>
<hr />
<div>[[Fișier:Cantacuzinii constantinos.jpg|thumb|450px|<center>Cantacuzinii, pictați de zugravul Constantinos în biserica mare de la [[Mănăstirea Hurezi|Hurezi]]</center>]]<br />
'''Zugravul Constantinos''' (1658-1720) și colaboratorii lui au lăsat la [[Mănăstirea Hurezi|Hurezi]] unul din cele mai izbutite ansambluri picturale din întreaga [[Pictura_bisericească_românească|artă medievală românească]].<br />
<br />
În opera sa, impresionează mulțimea și varietatea temelor, cu numeroase personaje în mișcare, cu suprafețe largi ornamentate cu flori (la [[schit]]ul Sfinții Apostoli aproape jumătate din pereți sunt cu ornamente). Se pune un accent deosebit pe tratarea narativă, se manifestă interes pentru realitate, introducându-se astfel schimbări în [[iconografie|iconografia]] tradițională. Sunt reprezentate scene din viață, hore cu lăutari, personaje în costumele epocii, amănunte rezultate din contemplarea directă a naturii ș.a.<br />
<br />
{{Citat|Puternica tradiție bizantină este dominantă la mănăstirea Hurezi, poate cel mai frumos monument dintre toate în România... aceste fresce sunt printre cele mai remarcabile pe care le-a produs arta românească și, în același timp, ele dovedesc continuitatea artei românești și a artei bizantine, ele arată strălucirea extraordinară ce o dau artelor domnia lui Constantin Brâncoveanu.|Bizantinologul francez Charles Diehl<ref>[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>}}<br />
<br />
== Informații generale ==<br />
Zugravul grec Constantinos a împodobit cu fresce [[biserica Doamnei]] din București, [[pridvor]]ul [[biserică|bisericii]] mari de la [[mănăstirea Dintr-un Lemn]], biserica mare de la [[Mănăstirea Horezu (județul Vâlcea)|Hurezi]] (1693-1694), [[Biserica Domnească din Târgoviște|biserica domnească din Târgoviște]], biserica de la Mogoșoaia.<br />
<br />
Alături de el apare ca ajutor un zugrav Ioan, tot grec. Din cercetarea picturilor murale ale lui Constantinos, rezultă că a fost un bun cunoscător al artei postbizantine târzii și al celei românești, al inovațiilor din pictura barocă, bun desenator, colorist și portretist, redând realist chipul omenesc, aducând înnoiri față de distribuirea scenelor și față de tratarea tradițională.<br />
<br />
== Mănăstirea Hurezi ==<br />
La [[mănăstirea Hurezi]], Constantinos apare în calitate de șef al zugravilor români mireni și [[călugăr]]i: Ioan, Andrei, Stan, Neagoe, Ioachim, Preda, Iosif, Marin ș.a. care au împodobit măreața ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.<br />
<br />
=== Programul iconografic ===<br />
La Hurezi, echipa de zugravi a elaborat un program iconografic particular, căutând să scoată în evidență două teme majore: iconografia Sfântului Împărat [[Constantin cel Mare|Constantin]], patronul [[ctitor]]ului, și [[tabloul votiv]], ambele având profunde semnificații istorico-ideologice.<br />
<br />
În Istoria ilustrată a vieții împăratului Constantin, care ocupă cea mai mare parte din pereții răsăriteni ai [[pronaos]]ului, imaginea centrală reprezintă lupta lui Constantin cu Maxențiu la porțile Romei. Ca exponent al politicii antiotomane, Brâncoveanu voia să reamintească, prin această imagine, puterea biruitoare a crucii, care l-a condus în luptă pe împăratul Constantin.<br />
<br />
Tot pe pereții pronaosului, care trebuia să devină [[gropniță]] domnească, Constantinos și colaboratorii săi au redat un impresionant cortegiu de personaje: neamul Basarabilor, al Cantacuzenilor, membrii familiei lui Brâncoveanu, [[egumen]]ul Ioan ș.a. În compoziția principală a tabloului votiv se văd Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii și doamna Maria cu cele șapte fete. Deci, era un fel de pledoarie în favoarea ideii de dinastie ereditară. În pridvor, unde s-a zugrăvit scena [[Judecata de Apoi|Judecății de apoi]], exista o altă galerie de portrete, a ispravnicilor și meșterilor care au lucrat la Hurezi: ispravnicii Badea, Apostol și Cernica Știrbei, apoi Istrate lemnarul, Vucașin Caragea pietrarul și Manea vătaful zidarilor. Restul programului iconografic respecta, în linii mari, tradiția.<br />
<br />
=== Școala de zugravi ===<br />
<br />
Toate ansamblurile de la Hurezi au fost pictate de zugravi români, dintre care o parte lucraseră și la biserica mare: [[paraclis]]ul de Preda Marin; [[bolniță|bolnița]] de Preda, Nicolae și Efrem; schitul Sfinții Apostoli de [[ierodiacon]]ul Iosif și Ioan; schitul Sfântul Ștefan de Ianache, Istrate și Hranite (Stan și Ioachim lucraseră la biserica domnească din Târgoviște, împreună cu Constantinos și Ioan).<br />
<br />
În felul acesta, s-a creat la Hurezi, sub îndrumarea lui Constantinos, o școală de zugravi, care a polarizat toate forțele creatoare locale și care a răspândit noul [[stilul brâncovenesc|stil brâncovenesc]], nu numai în Țara Românească, ci și peste hotarele ei, îndeosebi în Transilvania.<br />
<br />
Trebuie menționat că zugravul Constantinos, ca și [[Antim Ivireanul]] de altfel, s-a integrat cu totul în atmosfera de viață românească, în mediul cultural-artistic din timpul domniei lui Brâncoveanu (chiar semnată „Constantinos din Țara Românească”) încât poate fi socotit un exponent al artei bisericești românești. <br />
<br />
Aproape toți zugravii de la Hurezi au lucrat și la alte mănăstiri zidite sau refăcute în timpul lui Brâncoveanu: Sfântul Nicolae din Făgăraș, bisericile mănăstirilor Surpatele, [[Mănăstirea Govora|Govora]] și Polovragi, [[naos]]ul bisericii mari de la [[Mănăstirea Cozia|Cozia]], pridvorul [[Mănăstirea Bistrița (Vâlcea)|mănăstirii Bistrița]], biserica schitului Păpușa, biserica mănăstirii Săracinești, biserica Sfântul Dumitru din Craiova ș.a.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Iconografi]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Meliton_de_SardesMeliton de Sardes2024-02-07T15:50:58Z<p>Inistea: /* Scrieri */ referință fragmente Apologie</p>
<hr />
<div>Sfântul ierarh '''Meliton de Sardes''' sau '''Meliton al Sardelor''' sau '''Meliton al Sardesului''' a fost [[episcop]] de Sardes (Lidia, Asia Mică) în a doua jumătate a secolului al II-lea, între 160 și 190 d.Hr., data morții sale. A fost unul dintre cei mai ispirați și apreciați scriitori creștini ai epocii sale. [[Praznic|Prăznuirea]] lui în [[Biserica Ortodoxă]] se face la [[1 aprilie]]<ref>Părintele Macarie notează că, absent din sinaxarele bizantine, comemorarea Sf. Meliton de Sardes apare în calendarele slave, preluată probabil din martirologiile occidentale vechi.</ref>.<br />
<br />
==Viața==<br />
Puținele lucruri care se cunosc despre viața Sfântului Meliton de Sardes<ref>Sardesul (gr. Σάρδεις) a avut o comunitate creștină încă din timpul creștinismului apostolic, fiind una dintre cele 7 Biserici din Asia Mică cărora li se adresează sfântul [[Ioan Evanghelistul]] în [[Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul|Apocalipsă]].</ref> provin din opera istorică a lui [[Eusebiu de Cezareea]] (''Istoria bisericească'' și ''Cronologia'') și din câteva mențiuni disparate la Policrat al Efesului (cca. 130 – 196), [[Tertulian]] sau Fericitul [[Ieronim |Ieronim]]. Eusebiu îl numeşte „distins“, „stâlp al Bisericii și al Tradiţiei ei“, iar Fericitul Ieronim, citând pe Tertulian, îl consideră „profet“. Se pare că a activat ca episcop al Sardesului între 160 și 190 d.Hr., data aproximativă a [[Moarte|morții]] sale. Unii cercetători îl consideră un evreu convertit la creștinism încă de tânăr. Este adevărat că avea o bună cunoaștere a [[Vechiul Testament|Vechiului Testament]], foarte amănunțită pentru perioada respectivă.<ref>Cf. Adrian Agachi, ''art. cit.''</ref> <br />
<br />
Sfântul Meliton a trăit feciorește din tinerețe pentru a câștiga [[Împărăția lui Dumnezeu|Împărăția cerurilor]] ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 19, 12), trăind în întregime în [[Duhul Sfânt]]<ref>Cf. Scrisorii lui Policrat al Efesului către Papa Victor I pe la anul 194 (la Eusebiu de Cezareea, Istoria bisercească V.24).</ref>. <br />
<br />
Bucurându-se de o reputație de [[sfințenie]] și înțelepciune în toate bisericile din Asia, sfântul episcop a fost întrebat de credincioși cu privire la autoritatea cărților Vechiului Testament și la ordinea în care ar trebui să fie aranjate. Acesta pare să fie contextul în care a întreprins o călătorie în [[Țara Sfântă]], în jurul anului 170, pentru a se informa din surse, și apoi a stabilit o listă a cărților inspirate, care a fost primul [[Sfânta_Scriptură#Canonul_Sfintei_Scripturi|canon]] al Scripturii sfinte. <br />
<br />
Sfântul Meliton a adormit în pace în jurul anului 190 și trupul său odihnea în Sardes<ref>Cf. Epistola lui Policrat citată.</ref>.<br />
<br />
==Scrieri==<br />
Eusebiu de Cezareea, în ''Istoria bisericească'' (IV, 26), dă o listă a 20 de lucrări sau tratate scrise de sfântul Meliton.<br />
<br />
Doar două lucrări ni s-au păstrat din acestă vastă operă a Sfântului Meliton de Sardes, iar una dintre acestea este prezentă până astăzi doar prin câteva fragmente. <br />
<br />
[[Apologetică|Apologia]] în favoarea creștinilor<ref>După Eusebiu (în ''Chronicon''), Apologia a fost scrisă în anii 169–170. Alți patrologi consideră că ar fi fost scrisă după călătoria în Țara Sfântă, pe la anul 176.</ref>, adresată împăratului Marcus Aurelius ni s-a transmis doar prin fragmentele păstrate de Eusebiu de Cezareea<ref>Eusebiu de Cezareea, ''Istoria bisericească'' 4,26-5,11.</ref>. În această ''Apologie'' se arată că noua religie care a înflorit în timpul fondării Imperiului de către Augustus, departe de a-l pune în pericol, a permis dimpotrivă puterii romanilor să crească în mod măreț și strălucitor.<br />
<br />
Singura operă care s-a păstrat integral a fost omilia pascală, rostită în jurul anului 160 d.Hr. (și descoperită abia în sec al XIX-lea). Profesorul Stylianos Papadopoulos afirmă: „Sf. Meliton își dezvoltă teologia pornind de la considerarea Vechiului Testament ca tip (gr. typos) și a Noului Testament ca plinire și preaslăvire. Taina lui Hristos și a mântuirii și-a vădit prototipicitatea sa în Vechiul Testament, care este înțeles numai prin intermediul Noului Testament (…) Paștele Vechiului Testament sunt tip al noilor Paști, al tainei și adevărului mântuirii. Astfel, Sfântul Meliton este în Biserica veche cel mai strălucit reprezentant al metodei exegetice a tipologiei“<ref>''Patrologie'', vol. I, Editura Bizantină, București, 2006, p. 249</ref>. Aceasată omilie pascală a inspirat mai târziu [[Imnografie|poezia liturgică]] bizantină și este folosită în liturghia latină<ref>Cf. https://nominis.cef.fr/contenus/saint/903/Saint-M%C3%A9liton-de-Sardes.html</ref>.<br />
<br />
==Note==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Sinaxar|Sinaxarul]] Părintelui Macarie de la [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Simonos Petras]]<br />
* Pr. Adrian Agachi, „Meliton de Sardes, autorul celei mai vechi omilii creștine”, în Ziarul Lumina, 1 februarie 2010 - https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/patristica/meliton-de-sardes-autorul-celei-mai-vechi-omilii-crestine-34444.html<br />
* https://en.wikipedia.org/wiki/Melito_of_Sardis<br />
<br />
[[Categorie:Apologeți]]<br />
[[Categorie:Episcopi]]<br />
[[Categorie:Teologi]]<br />
[[Categorie:Sfinți]]</div>Inisteahttps://ro.orthodoxwiki.org/Limba_rom%C3%A2n%C4%83Limba română2024-02-05T22:52:51Z<p>RappY: Ortografie</p>
<hr />
<div>{{OrtodoxiaînRomânia}}'''Limba română''' este o limbă latină care s-a format concomitent cu încreștinarea și dezvoltarea neamului românesc în primele veacuri creștine.<br />
<br />
Terminologia creștină de origine latină din limba română privind noțiunile fundamentale de credință și viață religioasă demonstrează o creștinare a populației daco-romane până în secolul IV. Aceste cuvinte nu s-au născut într-un mediu izolat, adică numai în fosta provincie Dacia Traiană, ci s-au format în întreg spațiul balcano-dunărean, în grupul de provincii cunoscute sub numele de Illyricum sau Iliricul (romanitatea dunăreană). Dovadă sunt cuvintele din aromână, meglenoromână și istroromână menționate în articol. Ele demonstrează că poporul român era complet încreștinat la venirea slavilor și chiar a contribuit la creștinarea acestora, din momentul în care s-au așezat în provinciile imperiului roman de răsărit (bizantin).<br />
<br />
Pe lângă fundamentul latin, limba română a împrumutat cuvinte direct din greacă la fel ca toată [[Biserica Ortodoxă|Biserica creștină]] din vremea [[apostol]]ilor. Mai târziu, în secolele IX-XI, limba română a primit cuvinte slave în privința organizării Bisericii și cultului. Această înrâurire a venit prin [[Încreștinarea_bulgarilor#Infleunța liturgică pe pământurilor românești|ritul bizantino-slav]] care a dăinuit [[Introducerea_limbii_române_în_slujbe|până în secolele XVII-XVIII]]. <br />
<br />
== Originile limbii române ==<br />
Etnogeneza poporului român a început odată cu colonizarea Daciei și cu romanizarea elementului autohton daco-moesic și a continuat, atât prin asimilarea treptată a elementului slav și a celorlalte elemente etnice neromane, așezate în spațiul carpato-dunărean, cât și prin admigrarea unor elemente romanice din sudul Dunării.<br />
<br />
În ce privește limba română, „prin origine, structură și vocabular, este o limbă latină, singura urmașă directă a latinei vorbite în mod neîntrerupt în provinciile dunărene ale imperiului roman” (Al. Rosetti). Ea reprezintă „forma pe care a luat-o cu vremea, într-o anumită regiune, limba latină, în urma nenumăratelor schimbări și influențe pe care le-a suferit” (G. Ivănescu).<br />
<br />
Își are originea în latina populară (vorbită) adoptată de strămoșii daco-geți de la coloniștii romani cu care s-au amestecat, la care s-au adăugat elementele păstrate din idiomul geto-dac, iar mai târziu, elemente lexicale din graiul slavilor așezați în Dacia și în sudul Dunării. Dar ceea ce au adăugat slavii, și într-o măsură foarte redusă alte popoare, n-a putut schimba caracterul inițial și fundamental al limbii noastre.<br />
<br />
Acest caracter de limbă romanică îl dau morfologia, sintaxa, precum și elementele fundamentale ale lexicului (cele de întrebuințare permanentă), toate fiind de origine latină. După acad. Al. Rosetti, limba română reprezintă „faza actuală a latinei vorbite în provinciile dunărene romanizate, adică în Dacia, Pannonia, Dardania și Moesia, este transformarea, potrivit împrejurărilor și influențelor externe, a latinei vorbite în părțile orientale ale imperiului roman”.<br />
<br />
Limba română, precum și poporul român s-au format pe un întins spațiu geografic, atât la nordul, cât și la sudul Dunării mijlocii sau de jos, în cadrul așa-numitei „romanități dunărene” sau, după o altă formulare, în teritoriul „carpato-balcanic”, care cuprindea fosta provincie Dacia cu teritoriile rămase în afara ei (răsăritul Munteniei, Moldova), precum și zona sud-dunăreană învecinată, de-a lungul Dunării, adică Pannonia, Dardania, Moesia Superior și Moesia Inferior, Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, provincii romanizate care au stat întotdeauna în strânse legături cu Dacia (B. P. Hasdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga, O. Densușianu, S. Pușcariu, P. P. Panaitescu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu).<br />
<br />
== Creștinismul în limba română ==<br />
Toți cercetătorii istorici, filologi și teologi sunt de acord că noțiunile de bază ale credinței creștine sunt redate în limba română prin cuvinte de origine latină<ref name="păcurariu2">[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9</ref>. Argumentul lingvistic constituie o dovadă în plus în ce privește pătrunderea creștinismului la români încă din perioada stăpânirii Daciei de către romani și în cea imediat următoare, căci termenii de organizare bisericească au fost împrumutați mai târziu de la slavi. Lucrul este explicabil dacă ne gândim la faptul că în toate provinciile romane cuprinse sub numele de Illyricum, inclusiv în Dacia nord-dunăreană, învățătura creștină a fost propovăduită în limba latină.<br />
<br />
Terminologia creștină de origine latină din limba română arată că aproape toate numirile de bază ale credinței și unele forme ale cultului creștin au fost create până în secolul IV. Este semnificativ faptul că în rugăciunea „Tatăl nostru” peste 90% din cuvinte sunt de origine latină, excepție făcând ''greșeală'', ''ispită'', ''mântuiește''. Același lucru îl observăm și în [[Crezul|Simbolul credinței]], formulat la primele două Sinoade ecumenice din anii 325 și 381.<br />
<br />
Cercetând aceste cuvinte, se poate constata că unele din ele au fost preluate din lumea romană păgână, dar au primit un sens nou, al credinței creștine, iar altele au fost create pe loc, anume pentru exprimarea noilor noțiuni de credință. Vom analiza pe rând termenii principali de credință de origine latină.<br />
<br />
== Înrâurirea latină ==<br />
=== Termeni din lumea păgână ===<br />
==== Biserică ====<br />
Cuvântul [[biserică]] (în limba română veche băsearecă, bisearică, beserică), derivă din latinescul ''basilica'', la rândul său format din grecescul βασιλική (βασιλεύς – împărat, rege) și οἰκία (casă).<br />
<br />
După istoricul bisericesc Nicolae Dobrescu (1848-1914), explicația pătrunderii acestui termen ar fi următoarea: românii înțelegeau prin ''basilica'' locul unde se făcea judecata, un fel de judecătorie, în care dreptatea se împărțea în numele împăratului. Când împăratul [[Constantin cel Mare]] (306-337) a promulgat libertatea cultului creștin, prin [[Edictul de la Milan|Edictul de la Mediolanum]] din anul 313, a cedat creștinilor, pentru săvârșirea cultului edificiile vechilor judecătorii, numite ''basilicae'', întrucât ei nu voiau să se închine lui Dumnezeu în fostele temple păgâne. Astfel, fostele judecătorii au devenit lăcașuri de închinare creștine.<br />
<br />
După relatările [[Apostolul Luca|Sfântului Luca]] din [[Faptele Apostolilor]], primii creștini săvârșeau [[rugăciune]]a și frângerea pâinii într-o încăpere din casele particulare (cf. Fapte 11, 46, XX, 7-8 și 11). Cu timpul, s-au construit încăperi anume în acest scop, tot în case particulare, care s-au numit „Impărătești” (βασιλικαί; βασιλική οἰκία – casă împărătească).<br />
<br />
Construirea unor asemenea lăcașuri de închinare s-a generalizat, încât sub împăratul Constantin cel Mare lăcașul de cult creștin era cunoscut, în latinește, sub numele de basilica, de origine grecească, după cum am arătat mai sus. De fapt, scriitorul bisericesc Isidor de Sevilla (c. 560-636) scria în lucrarea sa despre „Etimologii” următoarele:<br />
<br />
:''La început se numeau basilici locuințele regilor (împăraților), de unde își au și numele, căci βασιλεύς înseamnă rege (împărat), iar basilicile sunt locuințe împărătești. Acum însă se numesc basilici locașurile dumnezeiești, pentru că acolo se aduc închinare și jertfe lui Dumnezeu, împăratul tuturor.'' (cartea XIV, cap. IV, 11).<br />
<br />
Deci, din acest cuvânt, la început de origine grecească, trecut apoi în limba latină, s-a format și cel românesc de biserică. Cu timpul, noțiunea s-a extins de la lăcașul de cult asupra întregii comunități creștine. Desigur, acest cuvânt a pătruns în Dacia în secolul IV, din provinciile romane din sudul Dunării, el fiind folosit numai în cadrul romanității orientale (biserică în aromână, băserică în meglenoromână și baserike în istroromână).<br />
<br />
În Imperiul Roman de Apus se folosea, din secolul III, paralel cu basilica, și cuvântul specific creștin ''ecclesia'' (ἢ ἐκκλησία), folosit în Răsărit încă din secolele II-III. Cu sprijinul autorității centrale bisericești, termenul basilica a fost înlocuit treptat și a rămas cel de ecclesia (popular eclesia), din care s-au format în limbile romanice apusene termenii église (franc.), chiesa (ital.), iglesia (span.), igreja (portug.). De remarcat că în Apus acest termen s-a extins de la comunitatea sau adunarea credincioșilor la locașul de cult (deci invers decât în cazul cuvântului basilica). Limbile germanice au derivate din grecescul κυριακόν (kirche germ., church engl., kyrkan suedeză).<br />
<br />
==== Dumnezeu ====<br />
<br />
Cuvântul românesc ''[[Dumnezeu]]'' (arom. Dumnidzău) provine din Domine Deus, iar în vechea formă populară fără „i”, Domne Deus, veche invocație păgână, adoptată și de creștini pentru unicul lor Dumnezeu.<br />
<br />
==== Duminică ====<br />
<br />
[[Duminică]] (arom. și meglenorom. duminică, istrorom. dumireke) provine din dies dominica, adică ziua Domnului, termen care a înlocuit sărbătoarea săptămânală păgină dies solis (ziua soarelui).<br />
<br />
==== Crăciun ====<br />
Etimologia cuvântului ''[[Crăciun]]'' (arom. crătsun, meglenorom. cărtsun) folosit în popor, necunoscut în cărțile de cult este încă nelămurită. După părerea celor mai mulți cercetători, între care: Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Teodor Capidan, Nicolae Drăganu, P. P. Panaitescu ș.a., provine din latinescul „calatio” (acuz. calationem). La romani prin „calatio” se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi întâi a lunii, pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și prin extindere însăși sărbătoarea. Cea mai însemnată calatio era desigur cea de la 1 ianuarie.<br />
<br />
Este lucru știut că până către sfârșitul secolului IV, [[Nașterea Domnului]] se prăznuia odată cu [[Boboteaza]] la 6 ianuarie, zi în care se obișnuia să se facă anunțarea sărbătorilor de peste an ([[Sfintele Paști|Paștile]] și celelalte). Și cum celor de curând creștinați din Dacia și din sudul Dunării această anunțare a sărbătorilor li se părea apropiată de sărbătoarea calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului. Abia către sfârșitul secolului IV sărbătoarea Nașterii Domnului a fost așezată la 25 decembrie.<br />
<br />
Alți cercetători (între care Aron și Ovid Densușianu, Al. Rosetti, Al. Graur ș.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul ''creatio'' (acuz. creationem, in lat. vulg. creation, creatiun), deci ziua „creării” sau a facerii lui Iisus. Deși s-ar putea obiecta că aceasta ar fi o concepție [[arianism|ariană]] (care socotea că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaște și nu cunoaște nici acum asemenea subtilități teologice.<br />
<br />
Merită să fie relevat faptul că în concepția populară (îndeosebi în colinde) Crăciun, Sfântul Crăciun sau Moș Crăciun este una și aceeași persoană cu Iisus Hristos. „Moș Crăciun” este un personaj creat pe pământ românesc. In colinde el stă la masă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfântul Ioan Botezătorul și cu alte personaje biblice sau [[Hagiografie|aghiografice]]. El șade în cer, de unde vine încărcat cu daruri pentru copii. Pentru a evita o eventuală acuzație de arianism, Biserica noastră a înlocuit acest termen popular cu acela de sărbătoarea „Născutului” (tot de origine latină), cum apare în Evanghelia învățătoare din 1642 și în [[Cazania lui Varlaam]] din 1643.<br />
<br />
Cuvântul Crăciun este specific limbii române, căci limbile romanice apusene folosesc termeni l, ital. Natale etc.).<br />
<br />
==== Colindă ====<br />
Tot de origine latină este și cuvântul ''[[colindă]]'' (cu variantele cărindă, corindă), provenit din etimonul popular colendae (cult, calendae), prima zi a lunii la romani (de aici și calendar sau cărindar). Calendele din ianuarie, deci de la începutul anului (mutat de la 1 martie la 1 ianuarie de Caius Iulius Caesar) se sărbătoreau cu cântări, urări și petreceri, pe care creștinismul nu le-a putut înlătura, ci le-a adoptat și le-a dat un caracter creștin. Așa au apărut „colindele” creștine, ca semn al bucuriei pentru marile sărbători ale Nașterii și Botezului Domnului.<br />
<br />
==== Floriile ====<br />
<br />
[[Floriile]] (forma veche populară ''flurii'') poartă numele unei sărbători păgâne de primăvară, Floralia (în latina vulgară Florilia), adică sărbătoarea zeiței Flora sau a florilor, care se prăznuia primăvara, fiind apropiată ca dată de [Intrarea Domnului în Ierusalim|[Intrarea Mântuitorului în Ierusalim]].<br />
<br />
În [[Cazania lui Varlaam]], în Didahiile lui [[Antim Ivireanul]] și chiar în unele ediții vechi ale cărților de slujbă apare sub forma: Duminica Florilor. În Apus sunt termeni diferiți: Dimanche des Rameaux (franc., popular Pâques fleuries), Domenica delle Palme (ital.) etc.<br />
<br />
==== Rusaliile ====<br />
<br />
[[Rusalii]]le își au numele de la vechea sărbătoare păgână Rosalia, zi a pomenirii morților, prăznuită în timpul primăverii, când înfloreau trandafirii (rosa, în aromână: arusale, în meglenoromână: rusalā). Și pentru că [[Pogorârea Duhului Sfânt]] se prăznuia cam în același timp, creștinii daco-romani i-au atribuit numele vechii sărbători păgâne. Celelalte popoare romanice (catolice) folosesc derivate din πεντηκοστή – cincizecime (franc. Pentecôte, ital. Pentecoste).<br />
<br />
==== Paști ====<br />
<br />
Cuvântul ''[[Sfintele Paști|Paști]]'' este de origine ebraică (pascha, de la pesah, in grec. πάσχα). Cuvântul românesc derivă însă din latinește (dies pascharum), ca și francezul pâques, dovadă că amândouă limbile îl au numai la plural (grecii, italienii, slavii etc. îl folosesc numai la singular: in arom. paste, pasti meglenorom. paste, istrorom. paste).<br />
<br />
==== Sărbătoare ====<br />
<br />
Cuvântul [[sărbătoare]] (arom,, la fel, meglenorom, sârbatoare) derivă din dies servatoria, prescurtare din conservatoria, zi închinată zeilor care apărau trupește și sufletește pe om (servo-are = a păzi, a ține). Cultul zeilor „conservatori”, deci păzitoris, s-a moștenit, într-o altă formă, și în creștinism, in cultul sfinților și al martirilor, considerați și ei ca apărători ai credinciosului în orice fel de suferințe, trupești și sufletești.<br />
<br />
Astfel, întocmai ca dies dominica, a intrat și acest cuvânt în terminologia creștină românească. De menționat că în limbile romanice apusene pentru sărbătoare se folosesc termeni derivați din latinescul festum (franc. fderivați din Dies Natalis sau Natalis Domini (franc. Nte, ital. festa).<br />
<br />
==== Păgân ====<br />
<br />
Cuvântul ''[[păgân]]'' (arom., pângân) vine din latinescul paganus, om de la țară, trăitor într-un pagus (sat). În mersul său biruitor, creștinismul a pătruns în primele trei secole mai mult în orașe, în timp ce la țară se menținea religia păgână. De aceea, în secolul IV, când creștinismul a ajuns religie oficială, cuvântul paganus (locuitor de la țară) a devenit sinonim cu aderent al vechii religii (o lege din 368 a împăratului Valentinian I o numește „religio paganorum”). Cu același înțeles a trecut și în alte limbi romanice (la noi paganus, în sensul său profan, a fost înlocuit cu terranus - țăran - derivat din terra).<br />
<br />
==== Lege ====<br />
<br />
Cuvântul ''[[lege]]'' (arom., leadze) derivă din lex (acuz. legem). În graiul strămoșilor, în graiul vechi bisericesc, ca și în cel popular de azi, are înțelesul de religie, credință. După părăsirea Daciei, sub Aurelian, acest termen nu și-a mai păstrat înțelesul său obișnuit (juridic). Limbile romanice apusene folosesc derivate din fides (foi în franc.; fede in ital.).<br />
<br />
==== Popă ====<br />
După părerea unor cercetători, cuvântul [[popă]] este tot de origine latină (popa era slujitorul templului păgân, care tăia și fierbea intestinele sacrificiilor).<br />
<br />
==== Alți termeni din lumea păgână ====<br />
<br />
Tot de origine latină sunt și unele cuvinte privitoare la cultul morților:<br />
* [[cimitir]] (din coemeterium)<br />
* a comânda (commando-are = da masă întru pomenirea cuiva; comând sau comândare, pomană, termen arhaic)<br />
* [[mormânt]] (din monumentum, în latina vulgară monimentum)<br />
* oseminte (ossamenta)<br />
* [[priveghere]] (din pervigilare)<br />
* a raposa (din repauso-are) și altele.<br />
<br />
=== Termeni cu înțeles exclusiv creștin ===<br />
==== Creștin ====<br />
<br />
''[[Creștinism|Creștin]]'' (arom. și meglenorom. cristin) derivă din forma latină vulgară chrestianus. Cuvântul acesta e foarte vechi, căci de îndată ce îmbrățișa cineva noua religie era numit chrestinus, de la forma Chrestus, Crestus, cum se numea [[Mântuitorul]] în latina vulgară.<br />
<br />
Scriitorii bisericești [[Tertulian]] (c. 160-240) și [[Lactanțiu]] (c. 240 după 317) mustrau pe cei neștiutori pentru că foloseau cuvântul chrestianus și Crest, ceea ce inseamnă că acest cuvânt era folosit de strămoșii românilor încă din timpul vieții celor doi scriitori. Menționăm și faptul că până azi, în unele părți ale țării, cuvântul creștin, ca și român, sunt sinonime cu cel de soț, bărbat.<br />
<br />
==== A boteza ====<br />
<br />
Verbul ''a [[botez]]a'' (respectiv subst. botez în texte vechi: ''boteziune'') derivă din latinescul baptisto-are, la rândul său derivat din grecescul βαπτίζω, cufund în apă (in arom, pătezd, megl., bates, istr., botez).<br />
<br />
Cuvântul grecesc a trecut curând în limba latină, în care se simțea nevoia unui cuvânt potrivit pentru exprimarea acestei taine. În limba română a intrat desigur încă de la primele convertiri, din latinește (dacă ar fi intrat din limba greacă, s-ar fi păstrat „v” inițial).<br />
<br />
==== Alte cuvinte ====<br />
Menționăm și faptul că unii termeni de credință au fost făuriți pe loc, cu ajutorul poporului de limbă latină.<br />
<br />
* Așa avem cuvântul ''înviere'' (din in și substantivul viere, formă populară din verbul vivo, a trăi, în sensul de revenire la viață), deci o noțiune teologică fundamentală a doctrinei creștine, pe care românii o exprimă cu ajutorul mijloacelor proprii furnizate de limba lor.<br />
* [[credință]] (din credo-ere, vulg. credentia)<br />
* credeu (pentru simbolul de credință niceo-constantinopolitan, din același credo-ere)<br />
* făcătorul lumii (din facio-ere și lumen-inis lumină, în sensul de „univers”)<br />
* [[împărăția lui Dumnezeu]] (imperator - împărat, imperium împărăție)<br />
* față (în înțelesul de „persoană dumnezeiască”, din facies-ei)<br />
* [[ființă]] (a lui Dumnezeu, din fio-eri, vulg. fientia)<br />
* [[Tatăl|Tată]] (pentru Dumnezeu, din latinescul familiar tata; celelalte limbi romanice au derivate din Pater)<br />
* [[Fiul|Fiu]] (al lui Dumnezeu, din filius tot așa ''fin'', vulg. filianus fiu spiritual, derivat din filius)<br />
* [[Sfânta Treime|Treime]] (tres, pl. tria)<br />
* [[Fecioara Maria|Fecioară]] (Maica Domnului, din vulg, fetiola fată, dar și vărgură din vulg. virgula; celelalte limbi romanice folosesc derivate din virgo)<br />
* martur (pentru martir, din latinescul martyr-is, luat la rândul său din grecescul μαρτυς-ρος, care avea înțelesul de martor; în latina bisericească; apoi la noi a primit înțelesul de mărturisitor al dreptei credințe, martor al învățăturii creștine)<br />
* [[Boboteaza|Bobotează]], formație populară străromână din apă - botează, păstrată până aproape de zilele noastre în regiunile de munte (în franc., epiphanie: in ital, epifania, derivate din grecescul ἐπιφανεία = arătare)<br />
* câșlegi (intervalul dintre posturi - din caseum ligare, încetarea mâncării de carne, brânză și lapte)<br />
* păresimi (postul Paștilor, din quadragessima - patruzeci)<br />
* înalțare (in-altare, vulg. inaltiare)<br />
* adormire (addormio-ire)<br />
* a se împelița (pentru a se întrupa, termen folosit până prin secolul XVII, din pellis = piele)<br />
* a împărtăși, [[împărtășanie]] (in și partio-ire)<br />
* iertare (libero-are si liberto-area = a elibera un sclav)<br />
* lăcaș (de închinare, din locus sau vulg. locellus)<br />
* răscumpărare (răs si comparo-are).<br />
* [[suflet]] (din suflo-are = a sufla, vulg. sufflitus)<br />
* poporan (din popularis-e, cu sensul de enoriaș, termen arhaic, în trecut se folosea în Transilvania și verbui a popori, în înțelesul de a păstori).<br />
* După opinia unor teologilor, cuvintele a mântui, [[mântuire]], ar veni din latinescul manes (sufletele morților) și tueor-tueri = a păstra (in arom, mânduire).<br />
* Cuvântul [[preot]] vine din presbiter luat din grecescul πρεσβύτερος, trecut in latina vulgară sub forma prebiter (arom. preft: istr. preut)<br />
* [[episcop]] din episcopus (gr. επισκοπος) care in textele vechi apare sub forma piscup.<br />
<br />
Tot de origine latină sunt și cuvintele următoare (cu derivatele lor):<br />
* ajun, a ajuna (arom., adzun, din adjuno-are)<br />
* [[altar]] (megl., la fel; istr., altor, din altare, acuz. altarem),<br />
* [[cer]] (arom. și megl., tser, din caelum),<br />
* a crede (din credo-ere),<br />
* [[cruce]] (arom. și megl., crutse, din crux, acuz. crucem),<br />
* a cumineca (arom, si megl., cuminic, din communico-are),<br />
* a [[Cununie|cunununa]] (arom., ncurun; megl., ancurun, din corono-are),<br />
* a închina (arom. și megl., mi-nclin, din inclino-are),<br />
* a îngenunchia (arom., ndzinucledz; megl., anzinuclu, din vulg. ingenuculare, din genuculum = genunchi),<br />
* [[înger]] (din angelus, luat din grecescul ἄγγελος, arom, și megl., angil) - posibil direct din greacă<br />
* a jura (arom., dzur, megl., zur, din juro-are),<br />
* [[minune]] (mirio, acuz., mirionem),<br />
* nun, cu diminutivele nunaș și nănaș (arom. și megl. nun, din nunnus),<br />
* [[nuntă]] (pl. nunți, din nuptiae sau nuntiae),<br />
* [[păcat]] (arom, și megl., picat, istr., pecat, din peccatum),<br />
* [[părinte]] (din parens, acuz., parentem),<br />
* a se ruga (rogo-are),<br />
* [[rugăciune]] (megl., rugătsuni, istr. rugă, din rogatio, acuz., rogationem),<br />
* tâmplă (templum),<br />
* a toca (tocca-are)<br />
* [[sfânt|sânt]] (pentru sfânt, arom., sâmtu; megl., sămt, istr. sănt din sanctus, păstrat în numirile populare ale sărbătorilor: Sântion, Sântoader, Sângeorgiu, Sânväsii, Sânpetru, Sâmedru, Sânnicoară, Sântilie, Sântămărie, Sânziene ș.a.). (este posibil și să aibă provenință slavă)<br />
<br />
=== Anul bisericesc ===<br />
De asemenea, sunt de origine latină și o serie de cuvinte care privesc felurite împărțiri ale anului bisericesc. De pildă cuvântul săptămână (arom., siptămâna, megl., săptămână) derivă din septimana - subînțeles dies = ziua a șaptea. Zilele săptămânii au fost adoptate de creștini din calendarul roman păgân care le denumea după anumiți zei:<br />
<br />
* Lunae (dies) = ziua lunii,<br />
* Martis (a lui Marte),<br />
* Mercurii (a lui Mercur),<br />
* Jovis (a lui Jupiter, gen. Jovis),<br />
* Veneris (a Venerei),<br />
* Saturn (a lui Saturn)<br />
* și Solis (a soarelui).<br />
<br />
În secolul IV aceste denumiri păgâne erau atât de înrădăcinate în masele creștine, încât unii Sfinți Părinți și scriitori bisericești s-au ridicat împotriva lor. Rezultatul a fost că abia denumirile ultimelor două zile (care erau în legătură mai strânsă cu Biserica) au putut fi schimbate, prin sabbatum și dominica (dies). Românescul sâmbătă nu vine însă din ebraicul sabbatum, ci din latinescul vulgar sambata.<br />
<br />
În ce privește numele lunilor, poporul a folosit numiri mai vechi, tot de origine latină:<br />
<br />
* ianuarie = gerar sau carindar,<br />
* februarie = faur sau făurar,<br />
* martie = mart sau mărțișor,<br />
* aprilie = prier (în aromână, aprir)<br />
* mai = florar,<br />
* iunie = cireșar sau cireșel,<br />
* iulie = cuptor,<br />
* august = gustar,<br />
* septembrie = răpciune,<br />
* octombrie = brumărel,<br />
* noiembrie = brumar,<br />
* decembrie = undrea sau indrea, adică luna Sfântului Andrei (arom. Andreilu)<br />
<br />
Actualele numiri ale lunilor, din limba literară, sunt la origine latinești, dar trecută prin filieră bizantino-slavă și refăcute în parte după modul apusean mai nou.<br />
<br />
=== Limba s-a format din latina antică ===<br />
Trebuie remarcat faptul că toți termenii de origine latină privind credința sunt complet diferiți de cei folosiți în Biserica apuseană. Aceasta înseamnă că străbunii românilor nu au fost evanghelizați de misionari „oficiali” veniți din Apus - așa cum au susținut unii istorici - , căci aceștia ar fi impus termenii lor de credință, lucru destul de ușor de înfăptuit, din moment ce vorbeau aceeași limbă latină.<br />
<br />
De altfel, pe atunci creștinismul era același pe tot cuprinsul imperiului roman; abia mai târziu se va ajunge la deosebirile cunoscute între Bisericile de Apus și de Răsărit. Creștinarea strămoșilor românilor s-a făcut de la om la om, făurindu-se pe loc termenii potriviți pentru exprimarea noilor noțiuni de credință.<br />
<br />
De aceea românii nu au termeni ca Deus (Dumnezeu), creator mundi (făcătorul lumii), ecclesia (biserică), fides (credință), oratio (rugăciune), pater (tată, părinte), incarnatio (intrupare), assumptio (înălțare), redemptio (răscumpărare), resurrectio (înviere), remissio (iertare), regnum Dei (împărăția lui Dumnezeu), virgo (fecioară) etc., ci termenii menționați mai sus, formați în cadrul romanității dunărene sau în spațiul carpato-balcanic (sau daco-moesic) de către populația de limbă latină de aici.<br />
<br />
=== Exemplu de text cu lexic latin ===<br />
Pentru exemplificare, este redat mai jos un text cu termeni bisericești exclusiv de origine latină. Cuvintele cu litere cursive nu sunt de origine latină.<br />
<br />
:Străbunii noștri au îmbrățișat legea cea nouă a lui Iisus Hristos cuprinsă în Sfânta Scriptură din secolul IV, iar o parte din ei încă din secolele II și III. Ei credeau că este un Dumnezeu atotputernic, care este un Tată drept și bun pentru toți, că Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, a venit în lume și ne-a răscumpărat prin moartea Sa pe cruce și a înviat a treia zi din mormânt; că avem un suflet nemuritor și că este o judecată dreaptă, la care cei buni vor fi răsplătiți. Ei se rugau lui Dumnezeu, ajunau miercurea și vinerea, iertau pe cei păcătoși, făceau ce este bine și se fereau de ce era rău, credeau în împărăția cerurilor și în învierea morților. Prin botez se creștinau alți semeni ai lor, care ascultau de la ei cuvântul lui Dumnezeu.<br />
<br />
:Credincioșii aveau biserici, cu altar, tâmplă și cruci, în fața cărora se închinau, iar toaca îi chema la rugăciune în duminici și sărbători.<br />
<br />
:Preotul lor, care le era ca un părinte, îi învăța, îi boteza, îi cununa în săptămâni (în text: cișlegi) zile în care puteau să mănânce de frupt, îi mărturisea și îi dezlega de păcate, apoi îi cumineca, cel puțin o dată pe an, în păresimi, și-i îndemna (în text: îi îndemna) să asculte de învățăturile Bisericii. Aveau cimitire cu morminte, în care erau așezate osemintele fraților, surorilor și părinților răposați, făceau privegheri și cominduri pentru sufletele lor nemuritoare.<br />
<br />
:Sărbătorile pe care le țineau erau acestea: Duminica, Crăciunul, Floriile, Paștile sau Învierea Domnului, Înălțarea, Rusaliile, Sântiul, Singiorzul, Sântămăria și altele. Iar rugăciunea lor cea mai cunoscută era aceasta: «Tatăl nostru, Carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ, pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri și nu ne duce pe noi în ''ispită'' ci ne ''mântuiește'' de cel rău».<br />
<br />
:După primele două sinoade a toată lumea rosteau și această învățătură de credință sau credeul: «Cred într-unul Dumnezeu Tatăl, Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți ''vecii''. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră ''mântuire'' S-a ''pogorât'' (în textele vechi: venit) din ceruri și S-a ''întrupat'' (în textele vechi: împielițat) de la ''Duhul'' Sfânt și din Fecioara Maria (în textele vechi: fată) și S-a făcut om. Și s-a ''răstignit'' pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat și a ''pătimit'' și s-a îngropat și a înviat a treia zi după Scripturi. Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui și ''iarăși'' va să vie cu mărire să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea ''sfârșit''. Și întru ''Duhul'' Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care de la Tatăl purcede (în textele vechi: vine sau este), Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a ''grăit'' prin ''prooroci''. Și Întru una, sfântă, ''sobornicească'' și apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin»<br />
<br />
=== Concluzie ===<br />
<br />
Cuvintele de origine latină din terminologia noastră bisericească arată că încreștinarea geto-dacilor s-a făcut concomitent cu romanizarea lor. Ele constituie un argument hotărâtor în sprijinul continuității populației romanizate în Dacia și după anii 271-275, căci numai această populație putea să-și manifeste sentimentele religioase prin cuvintele latine înșirate mai sus.<br />
<br />
Creștinismul daco-roman, împreună cu limba poporului care îmbrățișase noua credință au fost factorii principali care au contribuit la menținerea unității acestuia, în mijlocul populațiilor migratoare care s-au abătut pe teritoriul Daciei.<br />
<br />
== Înrâurirea slavă ==<br />
=== Introducere ===<br />
Deși bogată în ce privește noțiunile de bază ale credinței, terminologia creștină de origine latină este mai săracă în privința organizării Bisericii și cultului ei. Dar aceasta nu trebuie să ducă neapărat la concluzia că n-ar fi existat o administrație bisericească rudimentară. Dimpotrivă, anumiți termeni latini au fost înlocuiți de însuși ierarhia bisericească în momentul când vechea [[limba slavă|slavă]] a devenit limbă oficială de cult. Unele cuvinte cu înțeles religios sunt de origine grecească, intrate în limba română fie direct, fie prin intermediul limbii slave vechi.<br />
<br />
Prin [[Încreștinarea_bulgarilor#Infleunța liturgică pe pământurilor românești|ritul bizantino-slav]] din secolele IX-XI au intrat în terminologia bisericească a românilor o serie de elemente slave, care au rămas până azi.<br />
<br />
Spre deosebire de termenii creștini de origine latină, care privesc credința, făuriți în primele secole de însuși poporul aflat în curs de creștinare și care vorbea limba latină, termenii bisericești slavi au intrat în limba noastră pe măsură ce se introducea „ritul bizantino-slav” la români de către conducătorii politici și bisericești de atunci. Au fost folosiți în toată așa-numita „perioadă a slavonismului cultural” la noi. În momentul în care a început acțiunea de traducere a cărților de slujbă din slavonește sau grecește în românește, acțiune desăvârșită spre sfârșitul secolului al XVII-lea, acești termeni au fost „românizați”, fiind menținuți în limba noastră liturgică până azi.<br />
<br />
=== Exemple de termeni slavi ===<br />
<br />
* [[Duhul Sfânt]] (duh sviatii)<br />
* [[mucenic]] (muceniku, mâcenicu, f. mucenița)<br />
* [[sfânt]] (sviati)<br />
* Maica Precista (bul. maica, slav. preacista)<br />
* [[moaște]] (mosti)<br />
* [[duhovnic]] (duhoviniki)<br />
* [[mirean]] (mireninu)<br />
* [[stareț]] (stareti, starăți)<br />
* [[sobor]] (săboru)<br />
* țârcovnic (trăkoviniku)<br />
* [[vlădică]] (vladika-stăpin)<br />
* [[cădelniță]] (kadilinița)<br />
* [[dveră]] (dviri)<br />
* [[jertfă]] (jratva)<br />
* odăjdii (odejda)<br />
* prapur (praporu)<br />
* prestol (prestoli)<br />
* procovețe (termen vechi pentru acoperemintele sfintelor vase, din pokrovu)<br />
* [[strană]] (strana)<br />
* [[troiță]] (tro)<br />
* [[maslu]] (maslo = untdelemn)<br />
* [[Molitfă|molitvă]] (molitva)<br />
* pogribanie (înmormântare, din pogribaniie),<br />
* [[Prohodul Domnului (liturgică)|prohod]] (prohodu)<br />
* [[pomană]] (pomenu)<br />
* [[post]] (postu)<br />
* [[pravilă]] (pravilo)<br />
* [[sfeștanie]] (osviașteniie)<br />
* [[slavă]] (slava)<br />
* [[slujbă]] (slujba)<br />
* [[Sfintele Taine|taină]] (taina)<br />
* [[utrenie]] (utrenia)<br />
* [[vecernie]] (vecernia)<br />
* [[cazanie]] (kazaniie)<br />
* [[ceaslov]] (ceasoslovul)<br />
* [[molitfelnic|molitvelnic]] (molitviniku)<br />
* [[predoslovie]] (predislovie)<br />
* propovedanie (propovedaniie)<br />
* [[verset|stih]] (stihu)<br />
* [[stihiră]] (stihira)<br />
* stihoavnă (stihovina)<br />
* [[tipic]] (tipicu) <br />
* [[Bunavestire|Blagoveștenie]] = Bunavestire<br />
* [[Întâmpinarea Domnului|Stretenie]] = Întâmpinarea Domnului<br />
* [[Intrarea Maicii Domnului în Biserică|Vovidenie]] = Intrarea în Biserică<br />
* [[Schimbarea la Față|Probojeni]] = Schimbarea la față<br />
* [[praznic]] (prazdnicu)<br />
* a blagoslovi (blagosloviti)<br />
* a se căi (kaiti)<br />
* a [[Ispita|ispiti]] (ispitati)<br />
* a ispăși (uspasiti)<br />
* a izbăvi (izbaviti)<br />
* a [[spovedanie|spovedi]] (ispovedati)<br />
* a milui (milovati)<br />
* a răstigni (rastengnanti)<br />
* a sfinți (sventiti)<br />
* a [[târnosire|târnosi]] (trenosati)<br />
* [[ctitor]] (ktitorŭ - ktitorĭ)<br />
<br />
=== Concluzie ===<br />
Toate aceste cuvinte se referă la cult și organizarea bisericească, nu la noțiunile fundamentale de credință, care, după cum s-a arătat mai sus, sunt de origine latină. Aceasta înseamnă că românii erau creștinați cu mult înainte de venirea slavo-bulgarilor și nu au primit creștinismul de la aceștia, cum au susținut unii istorici. De la ei românii au adoptat doar anumite forme privind organizarea bisericească și cultul, pe care ei, la rândul lor, le luaseră din Bizanț.<br />
<br />
== Înrâurirea grecească ==<br />
=== Introducere ===<br />
Anumiți termeni creștini de origine grecească au intrat în limba română încă din secolele II-VI, prin mijlocirea unor organizații bisericești aflate în spațiul numit al romanității dunărene, așa cum erau [[Dobrogea antică|episcopiile din Tomis]] și de pe malul drept al Dunării (din Iugoslavia și Bulgaria de azi) și prin așa numiții „[[horepiscop]]i”, care activau și în nordul Dunării, în Dacia propriu-zisă.<br />
<br />
=== Direct din greacă ===<br />
Deși majoritatea acestor episcopi și slujitorii lor foloseau limba latină în cult, totuși au preluat o serie de cuvinte grecești, cum s-a întâmplat, de altfel, în întreaga Biserică creștină. Ne gândim îndeosebi la cuvintele:<br />
<br />
* [[înger]]<br />
* [[apostol]]<br />
* [[episcop]]<br />
* [[preot]]<br />
* [[diacon]]<br />
* [[biblie]]<br />
* [[evanghelie]]<br />
* [[liturghie]]<br />
* [[prescură]]<br />
* [[mănăstire]]<br />
* [[egumen]]<br />
* [[icoană]]<br />
<br />
Acestea s-au menținut în limba română până azi.<br />
<br />
=== Prin curentul slavon ===<br />
Anumiți termeni dogmatici, liturgici, dar mai ales din acela care privesc organizarea bisericească, de origine greacă-bizantină, au intrat în limba română fie prin mijlocirea limbii slave in perioada „slavonismului cultural”. Printre acestea se numără:<br />
<br />
* [[har]]<br />
* [[mir]]<br />
* [[chivot]]<br />
* [[disc]]<br />
* [[potir]]<br />
* [[antimis]]<br />
* [[paraclis]]<br />
* [[chilie]]<br />
* [[metoc]]<br />
* [[trapeză]]<br />
* [[sihastru]]<br />
* [[călugăr|schimnic]]<br />
* [[ieromonah]]<br />
* [[protoiereu]]<br />
* [[arhiereu]]<br />
* [[mitropolit]]<br />
* [[exarh]]<br />
<br />
== A se vedea și ==<br />
* [[Listă de arhaisme în cărțile de cult]]<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/RelicvariuRelicvariu2024-02-05T20:13:10Z<p>Inistea: Pagină nouă: Relicvarii cu moaște în fața unui [[epitaf]]Imagine:Sf_Dimitrie_Basarabov.jpg|right|frame|Icoana și racla cu moaștele Sfântului Dim...</p>
<hr />
<div>[[Imagine:Relics.jpg|thumb|right|270px|Relicvarii cu moaște în fața unui [[epitaf]]]][[Imagine:Sf_Dimitrie_Basarabov.jpg|right|frame|Icoana și racla cu moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou din Basarabi]]'''Relicvariul''' este o cutiuță (sau, învechit, chivot) pentru păstrarea părticelelor de [[moaște]] de [[sfinți]] (lat. ''reliqua'' = rămășițe de moaște), care poate avea forme diferite (pătrate, rotunde, în formă de [[cruce]] etc.), frumos încrustat și purtând fragmente de oscioare sau moaște de sfinți. Relicvariile păstrează și lucruri sau obiecte provenite de la sfinți sau care amintesc despre ei. Biserica le păstrează și le cinstește. <br />
<br />
Printre relicvariile vechi antice se numără cele care conțin: coroana de spini și giulgiul Mântuitorului [[Iisus Hristos]], [[Brâul Maicii Domnului|brâul]] și omoforul [[Maica Domnului|Maicii Domnului]], care se păstrează în biserica Vlahernelor din [[Constantinopol]], lanțul [[Apostolul Petru|Sf. Petru]] (la [[Roma]]), mantaua Sf. [[Martin de Tours|Martin]], patronul Franței (la Tours, sec. IV) ș.a. <br />
<br />
În creștinismul antic exista un tip de relicvariu mic, pe care le purtau atârnate pe piept [[Episcop|episcopii]], [[Stareț|stareții]] de [[mănăstiri]], dar și importanți notabili creștini, încă din secolul al IV-lea. Acest tip de relicvariu se numea ''enkolpion'' (gr. ἐγκόλπιον, τό — engolpion, de la ''en kolpos'' = la gât; lat. ''pectorale'') și se află la originea a ceea a devenit mai târziu [[Engolpion|engolpionul]] purtat azi de [[Arhiereu|arhierei]]. <br />
<br />
Un relicvariu de mai mare dimensiuni, care păstrează uneori moaștele întregi ale unor sfinți se numește '''raclă''' (exemple: racla cu moaștele Sfântului [[Dimitrie cel Nou din Basarabi]] de la București). Raclele, confecționate din lemn, argint sau alte materii prețioase, sunt și ele ornamentate frumos și împodobite bogat.<br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Ene Braniște]] și Ecaterina Braniște, ''Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase'', Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2<br />
* Ivan Drpić, ''The Enkolpion: Object, Agency, Self'', revista „Gesta”, vol. 57, Nr. 2, 2018 - https://www.journals.uchicago.edu/doi/10.1086/698842<br />
* https://projects.mcah.columbia.edu/treasuresofheaven/relics/exhibition-list.php<br />
<br />
[[Categorie:Moaște]]<br />
[[Categorie:Obiecte liturgice]]</div>Inisteahttps://ro.orthodoxwiki.org/Dimitrie_CantemirDimitrie Cantemir2024-02-05T18:13:21Z<p>RappY: Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>[[Fișier:Dimitrie Cantemir.jpg|thumb|250px|<center>Portret al lui Dimitrie Cantemir</center>]]<br />
'''Dimitrie Cantemir''' (1673-1723) a fost un cărturar de formație umanistă și de reputație europeană, elev al „școlii mari” a [[Patriarhia Ecumenică|Patriarhiei de Constantinopol]] cu profesori formați în universitățile Apusului, îndeosebi la Padova. Cantemir a fost un istoric, geograf, filozof, muzicolog, orientalist, cunoscător al multor limbi străine, lăsând posterității și unele lucrări filozofice, în care apar numeroase elemente de [[teologie]] ortodoxă, precum și lucrări teologice.<br />
<br />
Cantemir este primul român care scrie o lucrare privitoare la doctrina altei religii. În Rusia, Cantemir a scris înspre apărarea doctrinei și tradiției [[Biserica Ortodoxă|Bisericii Ortodoxe]] față de învățăturile luterane, calvine și catolice. Deși lucrările teologice nu se ridică la valoarea lucrărilor sale istorice (''Descriptio Moldaviae'', ''Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor'', ''Istoria imperiului otoman''), lucrările discutate mai jos îl așează pe Dimitrie Cantemir printre premergătorii teologiei ortodoxe românești<ref>[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>.<br />
<br />
{{Citat|În zilele noastre tot norodul ține de biserica creștinească a Răsăritului. Nu se îndoiește nimeni de slova credinței, nimeni nu se arată fără luare-aminte față de vreuna dintre porunci și nu face nimic din cele oprite de biserică. O erezie sau un eretic nu s-au arătat vreodată în Moldova și cu atât mai puțin s-ar fi putut răspândi. Poate că pricina este și că norodul nu a primit niciodată învățătura scolastică și cea vicleană a clevetitorilor, ci a crezut că simplitatea [[Evanghelie]]i și învățătura Sfinților Părinți bisericești sunt îndestulătoare pentru mântuirea sufletului și fără școală.|Dimitrie Cantemir<ref>Bogdan Honciuc. ''«Loca obscura...» în cadrul proiectului cantemirian de apărare a ortodoxiei''. 2021. URL: https://www.researchgate.net/publication/356144714_Loca_obscura_in_cadrul_proiectului_cantemirian_de_aparare_a_ortodoxiei </ref>}}<br />
<br />
== Divanul ==<br />
''Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul'', tipărită la Iași, în 1698, cu text [[limba română|românesc]] și grecesc, era o carte de educație [[moralitate|morală]] în spirit ortodox, o carte de îndrumare creștinească sau de zidire sufletească, cu o antologie de texte și de învățături luate din [[Sfânta Scriptură]], din filozofii antici și gânditorii mai noi. <br />
<br />
Tema lucrării este raportul dintre om și lume, prezentat sub forma unei dispute sau dialog între lume și omul înțelept, [[trup]] și [[suflet]], materie și spirit, [[păcat]] și [[virtute]], pe baza celor spuse de [[Apostolul Pavel|Sfântul Apostol Pavel]] (la [[Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel|Gal]]. V, 17).<br />
<br />
În epoca patristică tema a fost dezbătută de Sfântul [[Grigorie de Nazianz]], Sfântul [[Efrem Sirul]], iar mai târziu de [[Filip Solitarul]], scriitor ascetic bizantin din sec. XI (în lucrarea ''Dioptra''), de [[Mihail Choniates]] în sec. XII (în lucrarea ''Personificări felurite de gâlceavă și mai ales de judecată''), pe care Dimitrie Cantemir i-a putut avea ca model. A putut folosi, de asemenea, unele lucrări teologice și filozofice medievale (''Thesaurus biblicus'', o lucrare a teologului unitarian lituanian Andrei Wissowatius ș.a.).<br />
<br />
Analizând cuprinsul acestei lucrări, se constată că Dimitrie Cantemir se situează în gândirea sa între morala creștină și etica filozofică. Lucrarea are multe elemente profane, adevărurile de credință le explică sau le apără cu ajutorul rațiunii, ca un filozof, și nu ca un teolog. Detesta izolarea și [[asceză|asceza]] predicată de unii scriitori patristici și postpatristici, punând accentul pe viața de aici, și nu pe cea de dincolo. Cu toate acestea, ''Divanul'' poate fi considerat și ca o lucrare de morală creștină și de spiritualitate ortodoxă românească.<br />
<br />
== Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante == <br />
<br />
Lucrarea ''Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago'' (''Imaginea științei sacre, care nu se poate zugrăvi''), scrisă în anul 1700, la Constantinopol, a fost concepută în două volume, din care a redactat numai primul.<br />
<br />
Tratează diferite probleme de filozofie și de teologie:<br />
* teoria cunoașterii (socotind că izvorul ei este revelația divină)<br />
* originea universului (pe care-l socotește creat de Dumnezeu)<br />
* progresul creației (având o concepție deistă, Dumnezeu nu mai intervine în desfășurarea vieții universului după creație)<br />
* problema timpului (noțiunea de timp fiind latentă, subordonată ideii de eternitate a divinității)<br />
* problema liberului arbitru și a predestinației, pe care caută să le împace.<br />
<br />
Deci, toate problemele filozofice pe care le pune caută să le rezolve în spiritul doctrinei creștine. Se pare că a fost influențat de filosofia medicului și alchimistului Hamand Johan Baptist van Helmont (1577-1644). Forma de expunere este aceea a unei convorbiri între Creator și creatură, într-o formă alegorică.<br />
<br />
== Activitatea în Rusia ==<br />
=== Dispute teologice ===<br />
O altă lucrare, de data aceasta numai de teologie, a fost scrisă în perioada șederii sale în Rusia.<br />
<br />
Se intitulează ''Loca obscura in Catechist, quae ab anonymo authore slaveno idiomate edita et Pervoe ucenie otrokom intitulata est, dilucidata autore Demetrio Cantemirio'' (''Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavonește de un autor anonim sub titlul «Prima învățătură pentru copii», lămurite de...'').<br />
<br />
A fost scrisă în latinește, apoi a tradus-o în rusește secretarul său I. Ilinski. Era un răspuns (245 pag. ms.) la lucrarea lui Teofan Procopovici, [[episcop]] de Pskov, mai târziu [[arhiepiscop]] al Novgorodului și președinte al noului [[Sinod]] dirigent al [[Biserica Ortodoxă Rusă|Bisericii ruse]], tipărită în 1720, sub titlul menționat mai sus, având ca model catehismele protestante ale vremii (''Întâia învățătură'' a apărut și la Râmnic, în trei ediții: 1726 slavo-română, 1727 și 1734 slavă).<br />
<br />
Cărturarul moldovean lămurea învățăturile ortodoxe interpretate greșit de Teofan Procopovici - influențat de protestanți - făcând obiecțiuni și asupra planului Catehismului și a felului în care era prezentat materialul.<br />
<br />
Analizând răspunsul dat de Cantemir, impresionează, în primul rând, larga sa informație teologică. El redă o mulțime de citate biblice și patristice, [[rugăciune|rugăciuni]] și [[imn]]uri din cărțile de cult ([[Octoih]], [[Ceaslov]], [[Acatist]]), hotărâri ale [[Sinoade Ecumenice|Sinoadelor ecumenice]] ș.a., care-l arată ca un adânc cunoscător al teologiei cu toate ramurile ei ([[dogmatică]], morală, [[liturgică]] etc.).<br />
<br />
De notat și faptul că el se situează pe poziția de apărător al doctrinei și al tradițiilor Bisericii Ortodoxe față de învățăturile luterane, calvine și catolice.<br />
<br />
=== Sistemul religiei mahomedane ===<br />
<br />
În sfârșit, este de amintită lucrarea ''Sistemul religiei mahomedane'', scrisă tot în Rusia, în latinește, tradusă apoi în rusește și tipărită la Petersburg în 1722, care ar putea fi socotită prima lucrare privitoare la doctrina altei religii, scrisă de un român.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Introducerea_limbii_rom%C3%A2ne_%C3%AEn_slujbeIntroducerea limbii române în slujbe2024-02-04T23:34:34Z<p>RappY: Reformulare</p>
<hr />
<div>{{OrtodoxiaînRomânia}}Deși [[limba română]] este milenară și poporul român a fost creștin de la bun început, limba română nu a fost întotdeauna folosită oficial în [[slujbă|slujbe]]. '''Introducerea limbii române în slujbe''' a fost un proces lung, unic, și de o importanță deosebită: prin acest proiect, Biserica Ortodoxă Română a devenit una dintre puținele jurisdicții ortodoxe din lume unde slujbele folosesc o limbă modernă.<br />
<br />
La începutul secolului XVII [[limba slavonă]] încă domina viața bisericească atât în Țara Românească cât și în Moldova. Prin traducerile din deceniul 1640, răspândite în toate cele trei țări românești, a accelerat un proiect pan-românesc de românizare a slujbelor. Până la sfârșitul secolului, aproape toate materialele fuseseră traduse în română, urmând ca [[Antim Ivireanul]] să completeze cele mai importante traduceri rămase la începutul secolului XVIII. Astfel, limba română a devenit limba oficială în bisericile românești până astăzi.<br />
<br />
== Formarea limbii române ==<br />
{{Main|Formarea primelor state românești}}<br />
<br />
După ce romanii au colonizat mai întâi Dobrogea (72/71 î. Hr) și apoi o parte semnificativă din Dacia lui Decebal (106 d. Hr), limba latină se răspândește pe teritoriile române, schimbând permanent limba vorbită pe pământurile nord-dunărene. <br />
<br />
Deși administrația romană se retrage între anii 271-275, se estimează că aproximativ un milion de daco-romani au rămas în Dacia Traiană, populație ce va schimba definitiv limba vorbită în țările românești. <br />
<br />
În aceste timpuri, se vorbeau probabil mai multe limbi și dialecte pe pământurile românești: în centrele urbane din Dobrogea se vorbea greacă, iar în restul așezărilor se vorbeau dialecte dacice, latine, germanice, și altele. Așadar, este de așteptat că și limba liturgică, folosită în slujbe de către clerul daco-roman, să fi diferit de la regiune la regiune.<br />
<br />
În următoarele secole, invaziile hunice (secolul IV), gepide (secolul V), avare (secolul VI), longobarde (secolul VI), și eventual slave (secolul VII), au dus la dezvoltarea limbii ce a păstrat totuși un fundament latin. Așadar din secolele VII - VIII se poate vorbi de limba română: o limbă latină cu influențe dacice, slavice, și grecești.<br />
<br />
== Limba slavonă pe teritoriile românești ==<br />
=== Introducerea limbii slavone ===<br />
{{Main|Încreștinarea bulgarilor}}<br />
<br />
În secolele VII-IX, la sud de Dunăre se formează statul protobulgar, care va fi încreștinat oficial în 864 în timpul țarului [[Boris I al Bulgariei|Boris I]] care primește creștinismul de la bizantini. <br />
<br />
În anii 860-885, Sfinții [[Chiril și Metodie]] din Tesalonic creează un alfabet slav și traduc primele cărți din grecește în limba slavonă. Deși inițial au un succes limitat, opera începută de frații Chiril și Metodie este continuată de ucenicii lor în secolele X-XI în Bulgaria.<br />
<br />
Astfel, Bulgaria devine un mare centru cultural, adoptând atât scrierea și cultura paleoslavă cât și ritul bizantino-slav. În acest timp, Bulgaria cunoaște și cea mai mare expansiune teritorială, răspândind cultura lor și în alte părți, inclusiv la nord de Dunăre pe pământul românesc.<br />
<br />
În secolul X, liturghia în limba slavă va fi introdusă la români, unde limba slavonă încă era familiară, în special pentru clasa conducătoare. De asemenea, după prăbușirea statului bulgar în secolul XI, unii preoți slavi s-au refugiat la nord de Dunăre, continuând activitatea cărturărească în limba slavonă. În felul acesta, s-a adoptat limba de către Biserica și clasa cnezială românească, fiind introdusă mai târziu și în cancelariile domnești din Țara Românească și Moldova, <br />
<br />
=== Slavona în țările române ===<br />
După secolul XI, legăturile dintre pământurile românești și Bulgaria au continuat, în special prin [[Dinastia Asăneștilor]] care a cârmuit imperiul vlaho-bulgar din 1185 până la sfârșitu secolului XIII, în 1280.<br />
<br />
În secolul XIV deja se formează voievodatele române, astfel încât românii își formează statele lor autonome, care, din cauza evoluției istorice, vor continua să folosească limba slavonă în viața bisericească și oficială.<br />
<br />
Se înțelege că oamenii de rând au continuat să vorbească româna, iar [[predică|predicarea]] cuvântului lui Dumnezeu și [[spovedanie|spovedania]] se făceau, ca și mai înainte, în limba vorbită de popor, adică în românește. <br />
<br />
=== De ce nu s-a adoptat limba română? ===<br />
<br />
În majoritatea țărilor ortodoxe, atât în Grecia cât și în țările slavice, slujba se face încă în limbile vechi (greaca veche sau slavona veche). Așadar, schimbarea limbii de cult nu este un fenomenon frecvent în cultul ortodox. Până în ziua de azi, încercările de a adopta bulgara modernă în slujbele din Bulgaria, sârba modernă în slujbele din Serbia, rusa modernă în slujbele din Rusia, sau greaca modernă în slujbele din Grecia, au eșuat să ia amploare în aceste țări ortodoxe.<br />
<br />
Așadar, întrebarea este mai degrabă cum de s-a reușit ca românii să introducă o limbă modernă în cult, spre deosebire de celelalte jurisdicții unde încă se vorbesc limbi vechi. Cu atât mai mult se pune această întrebare de vreme ce mitropoliile din țările românești nu erau [[autocefalie|autocefale]].<br />
<br />
== Începutul procesului (1600-1650) ==<br />
[[Imagine:Introducerea limbii române în slujbe.png|thumb|350px|<center>Diagramă descriind procesul de introducere a limbii române în slujbe în veacul XVII. </center>]]<br />
=== Context istoric ===<br />
{{Main|Primele scrieri în română}}<br />
{{Citat|Pentru a înțelege mai bine întreaga evoluție istorică a vieții bisericești în cele două țări românești extracarpatice, trebuie să reținem că, deși „autocefalia” Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută oficial de Patriarhia Ecumenică abia în 1885, totuși, încă de la începutul organizării politice a Țării Românești și a Moldovei, dar mai ales de după căderea Constantinopolului în 1453, Bisericile din aceste două țări - organizate pe principiul etnic-teritorial — s-au afirmat cu o independență egală autocefaliei, neîngăduind niciun amestec jurisdicțional al vreunei ierarhii bisericești din afară.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]}}<br />
<br />
Cele mai vechi scrieri în limba română datează din secolul al XVI-lea, făcute după prototipuri de la sfârșitul secolului al XV-lea. Așadar, deși nu beneficiau de o susținere oficială a mitropoliilor românești sau a domnitorilor, se începuse deja scrierea de texte simple în limba proprie și chiar traduceri ale [[Biblia|Sfintei Scripturi]], în special în [[mănăstire|mănăstirile]] din Transilvania.<br />
<br />
Cu toate acestea, existau și piedici împotriva adoptării limbii române, atât din interior cât și din exterior:<br />
* Din exterior, prozelitismul calvin începuse să promoveze traduceri protestante în limba română pentru a încuraja apostazia ortodocșilor spre curente eretice. Astfel, scrierile în limba română începuseră să fie asociate cu mișcările prozelitiste protestante, creând un spațiu neprielnic pentru schimbarea limbii (se poate vedea e.g. [[Începuturile_activității_tipografice_românești#Filip_Moldoveanul|Filip Moldoveanul]]).<br />
* Din interior, aripa conservatoare a Bisericii vedea cu suspiciune inovațiile inesențiale, în special de vreme ce rupea unitatea de limbă cu țările slave vecine.<br />
<br />
Așadar, nu este de mirare că până la sfârșitul secolului XVI scrierile din principatele românești erau aproape exclusiv în limba slavă.<br />
<br />
=== Înainte de 1640 ===<br />
După unirea lui [[Mihai Viteazul]] din 1600, va începe un proiect pan-românesc de introducere a limbii române în cult ce se va extinde pe parcursul secolului XVII.<br />
<br />
La începutul anilor 1600, atât în Țara Românească cât și în Moldova limba slavonă era dominantă. În Moldova, [[Anastasie Crimca]] (1608-1629) a tipărit doar în limba slavonă, și nici măcar nu exista o tiparniță în țară. În Țara Românească, tiparnița era scoasă din uz până ce [[Matei Basarab]] (1632-1654) a reînceput tipărirea, de data aceasta și în limba română. Așadar, din 1630 va începe cu adevărat curentul de înlocuire a limbii slavone cu limba românească: în Moldova se începe cu Sf. [[Varlaam al Moldovei|Varlaam]] și [[Cazania lui Varlaam|Cazania]], iar în Țara Românească cu voievodul Matei Basarab, mitropolitul [[Teofil al Țării Românești|Teofil]], și [[Pravila cea Mică]].<br />
<br />
=== Deceniul 1640 ===<br />
==== Teofil al Țării Românești ====<br />
{{Main|Teofil al Țării Românești}}<br />
{{Citat|Socotit-am că mai toate limbile au carte pe limba lor, de aceai cugetaiu și eu... să scot ceastă carte, anume pravilă pre limba rumănească, sfințiilor voastre frați duhovnici rumănești, carii sănteți păstori oilor celor cuvântătoare a turmei lui Hristos.|Mitropolitul Teofil<ref>Prefața la Pravila de la Govora</ref>}}<br />
<br />
În Țara Românească, înainte de Matei Basarab, se observă un șir de mitropoliți cărturari: [[Serafim al Țării Românești|Serafim]] (1577-1586), [[Eftimie al III-lea al Țării Românești|Eftimie III]] (1594-1602), și [[Luca din Cipru]] (1602-1629) au susținut cu toții dezvoltarea culturală a țării. [[Grigorie I al Țării Românești|Grigorie I]] (1629-1636) este mitropolitul care îl unge pe Matei Basarab, iar Teofil (1636-1648) începe propriu-zis curentul de tranziție al limbii bisericești.<br />
<br />
Cu ajutorul lui Teofil și al lui Matei Basarab, activitatea tipografică se reia în Țara Românească, însemnând că în 1637 o nouă tiparniță va fi primită de la [[Petru Movilă]] pentru [[Mănăstirea Govora]]. Acolo se tipăresc pentru prima dată cărți în limba română pe teritoriile extracarpatice, începând astfel procesul de tranziție a limbii, deși încă timid. <br />
<br />
Astfel, la mănăstirea Govora se tipăresc cărți în slavonă dar și un [[Ceaslov]] în română și cunoscuta [[Pravila cea Mică]], terminată de tipărit în 1641. Alături de acestea, se tipărește [[Evanghelia]] în română și alte cărți de asemenea. În tot acest timp, Teofil menține legături strânse cu celelate țări românești, [[hirotonie|hirotonind]] pe [[Ilie Iorest]] al Transilvaniei și pe [[Simion Ștefan]] dar păstrând și o legătură cu [[Varlaam al Moldovei]], primindu-l în Târgoviște în 1644. <br />
<br />
Astfel, Nicolae Iorga îl descrie pe mitropolitul Teofil ca „unul dintre cei dintâi ctitori ai limbii românești în biserică” și „începătorul tipăriturii în această limbă pe pământ românesc”.<br />
<br />
==== Varlaam al Moldovei ====<br />
{{Main|Varlaam al Moldovei}}<br />
{{Citat|Prin larga ei răspândire, [[Cazania lui Varlaam]] a unit în același cuget și în aceeași credință pe românii de pretutindeni, ca un neprețuit „dar” limbii românești.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]}}<br />
<br />
Între timp, în Moldova, Sf. Varlaam, sprijinit și el de românul Petru Movilă al Kievului și de voievodul [[Vasile Lupu]], reușește înființarea primei tipografii românești din Moldova în anul 1640, instalând-o la [[Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi]] din Iași. <br />
<br />
Faptul că în Moldova s-a înființat așa de târziu o tiparniță (aproape la un veac și jumătate după a lui Macarie în Țara Românească) poate fi explicat prin existența atâtor centre de caligrafiere a manuscriselor, îndeosebi în limba slavonă, care au împiedicat introducerea mai timpurie a tiparului. <br />
<br />
Dar, la fel cum în Țara Românească se tipărea Pravila de la Govora în română, în 1643 a ieșit de sub teascurile tiparniței de la Trei Ierarhi prima carte românească din Moldova și - în același timp - una din cele mai de seamă din istoria vechii culturi românești: [[Cazania lui Varlaam]].<br />
<br />
Cazania nu este doar printre primele cărți românești, dar, conform Pr. [[Mircea Păcurariu]], ea are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române în prima jumătate a secolului al XVII-lea, o limbă apropiată de cea populară, plastică, expresivă, curățită de multele slavonisme ale limbii literare românești din secolul al XVI-lea. De aceea, pe bună dreptate, spunea un cercetător că ea „''deține în limba română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura germană''” (G. Ivașcu).<br />
<br />
Este de remarcat că opera lui Varlaam s-a răspândit rapid în Transilvania, Banat, Bihor și Maramureș, unde era îndeosebi de prețuită de românii de acolo.<br />
<br />
==== Noul Testament de la Alba Iulia ====<br />
{{Main|Noul Testament de la Alba Iulia}}<br />
{{Citat|Alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba Iulia constituie temelia pe care s-a făurit, în secolele următoare, limba română literară.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]}}<br />
<br />
După cum se poate vedea mai sus, deceniul 1640 a văzut o explozie culturală prin tipărituri românești răspândite prin toate țările românești: [[Pravila de la Govora]] în Țara Românească, [[Cazania lui Varlaam]] în Moldova, și acum și [[Noul Testament de la Alba Iulia]] în Transilvania, prima traducere integrală a Noului Testament tipărită în românește.<br />
<br />
Această lucrare va avea un rol foarte important, fiind inclusă în prima traducere completă a Bibliei din 1688 dar și în lucrările lui Antim Ivireanul în secolul XVIII. De asemenea, traducerea a fost mai târziu apreciată de [[Andrei Șaguna]] în secolul XIX, demonstrând influența vastă a traducerii.<br />
<br />
=== Concluzie ===<br />
{{Citat|Dintru cît s-a îndurat Dumnezău diintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim și noi acest dar limbii romănești, carte pre limba romănească, întăiu de laudă lui Dumnezău, după aceea de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici. Să (dacă) iaste și de puțin preț, iară voi să o primiți nu ca un lucru pămîntesc, ce ca un odor ceresc, și priînsă cetind pre noi pomeniți și întru ruga voastră pre noi nu uitareți și hiți sănătoși|Sf. [[Varlaam al Moldovei]]<ref>În „Cuvânt împreună cătră toată semențiia romănească” scris de [[Vasile Lupu]] pentru [[Cazania lui Varlaam]]</ref>}}<br />
<br />
Astfel, se poate observa că după scurta unire a lui Mihai Viteazul din 1600, prin luminații voievozi Matei Basarab și Vasile Lupu s-a continuat un curent autentic pan-românesc, îndeajuns de puternic cât să conteste cu succes dominația culturală a limbii slavone.<br />
<br />
Așadar, începuturile tranziției au fost făcute îndeosebi în deceniul 1640.<br />
<br />
== Completarea procesului (1650-1710) ==<br />
Deși se introduseseră multe elemente românești în viața bisericească, procesul nu era totuși complet: [[Vechiul Testament]] nu era încă tradus, iar slujba bisericească era încă în limba slavonă.<br />
<br />
===Tipicul în română ===<br />
{{Main|Ștefan I al Țării Românești}}<br />
<br />
Încă sub Matei Basarab, mitropolitul [[Ștefan I al Țării Românești|Ștefan]] (1648-1668) continuă activitatea mitropolitului Teofil, traducând îndrumările [[tipic]]onale din cărțile de cult în românește, începând astfel procesul de românizare a slujbelor bisericești.<br />
<br />
Așadar, în 1651, se tipăreau rânduielile slujbei și învățăturile despre [[Sfintele Taine|tainele]] [[Botez]]ului și [[Mirungere|Mirungerii]] în românește. Cu toate acestea, slujba rămânea în slavonă și așa va continua până la începutul secolului următor în Țara Românească. Astfel, Ștefan nu a reușit să introducă limba română în slujbe, dar marele merit al său „este acela de a fi deschis larg porțile pentru pătrunderea limbii românești în biserică”.<br />
<br />
{{Citat|Schimbarea limbii de cult nu era ușoară și nu se putea îndeplini deodată, pentru că nu erau nici cărți de slujbă traduse în românește, iar introducerea limbii naționale în cult putea fi considerată de unii ca o alunecare în erezie, mai ales că în Transilvania vecină, calvinismul ducea o propagandă activă printre români în acest sens.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]}}<br />
<br />
=== Dosoftei ===<br />
{{Main|Dosoftei al Moldovei}}<br />
<br />
În Moldova însă, Dosoftei (1671-1686) a reușit ce nu se reușise încă în Țara Românească: traducerea slujbelor înseși în limba românească. Bineînțeles, Dosoftei a făcut mult mai mult de atât: prin [[Psaltirea în versuri]], Dosoftei a pus bazele poeziei românești culte și a creat prima versificare a [[Psaltire|Psaltirii]] în tot Răsăritul ortodox. <br />
<br />
Refăcând vechea tiparniță a lui Vasile Lupu, în anul 1679, Dosoftei va tipări [[Dumnezeiasca Liturghie]] pentru prima dată în principatele române extracarpatice. <br />
<br />
{{Citat|Prin această traducere și prin cele care au urmat, Dosoftei a pus în mâna preoților principalele cărți de cult, care să-i ajute la românizarea slujbelor bisericești. El a fost primul ierarh moldovean care a început munca grea și neobosită pentru pătrunderea limbii române în biserică, în locul celei slavone, fiind urmat de ucenicul său, [[Mitrofan al Buzăului|Mitrofan]], după ce a ajuns episcop de Buzău.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]}}<br />
<br />
Așadar Cazania lui Varlaam, acel „dar al limbii romănești” a pavat drumul în Moldova pentru o introducere mai rapidă a slujbei în limba română. Însă încă lipsea o Biblie completă în limba română.<br />
<br />
=== Biblia ===<br />
{{Main|Biblia de la București (1688)}}<br />
<br />
[[Teodosie al Țării Românești|Teodosie]] (1668-1708) a continuat opera lui [[Ștefan I al Țării Românești|Ștefan]] în Țara Românească, extinzând proiectul de a introduce limba autohtonă în viața bisericească de pe toate teritoriile locuite de români. <br />
<br />
Sub Teodosie, mitropolitul care rostește pentru prima data crezul în românește, se desfășoară o intensă activitate editorială, culminând cu tipărirea [[Biblia de la București (1688)|Bibliei din 1688]].<br />
<br />
Biblia de la București, pe lângă a fi prima Biblie completă în limbă română, este și ca o măreață expresie a unității românilor de pretutindeni, arătând cooperarea lor spre introducerea limba autohtonă în Biserică.<br />
<br />
Astfel, Vechiul Testament a fost tradus apoi revizuit de doi cărturari moldoveni, Noul Testament era opera cărturarilor transilvăneni ([[Noul Testament de la Alba Iulia|ediția din Alba Iulia, 1648]]), ultima revizuire aparținea cărturarilor munteni, supravegherea tiparului și corectura au fost făcute de un moldovean, iar cheltuielile de tipar au fost suportate de [[Șerban Cantacuzino]].<br />
<br />
Prin larga ei circulație în toate ținuturile locuite de români, Biblia de la București a avut un rol însemnat în pregătirea unității poporului român. În însăși foaia de titlu se preciza că s-a tipărit „spre înțelegerea limbii rumânești” și „pentru cea de obște priință s-au dăruit neamului rumânesc”. Iar în prefața pusă sub numele patriarhului [[Dositei al II-lea al Ierusalimului|Dositei al Ierusalimului]], se arăta că rostul Bibliei era „ca să lumineze celor den casă ai Besearecii noroade: rumânilor, moldovenilor și ungrovlahilor”. <br />
<br />
Cu toate acestea, tradiția slavonă era încă atât de puternică, încât în prefața unui [[Liturghier]] semnat de mitropolit, se arăta că nu a îndrăznit să traducă întregul text al Liturghiei în românește, ci numai tipicul: „... iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră și a o muta, nice am vrut, nice am cutezat, pentru neîndestularea limbii, pentru lipsa dascălilor, pentru neînțelegerea năroadelor de rostul cel adevărat și adânc al înnoirii...”. <br />
<br />
=== Transilvania ===<br />
<br />
Transilvania este amintită îndeosebi în legătură cu cele două principate extracarpatice deoarece situația acolo era diferită. Mitropoliții trebuiau să se supună superintendentului calvin care distribuia catehisme calvine în bisericile ortodoxe. Deși slujbele se săvârșeau în românește, se interzicea folosirea Sfintei Tradiție, sfințirea darurilor, și alte necesități ale credinței ortodoxe. De multe ori, episcopii de acolo riscau să fie înlăturați sau chiar întemnițați pentru încercarea de a păstra credința ortodoxe. Cu toate acestea, aportul și contribuția transilvănenilor este evident din cele de mai sus.<br />
<br />
=== Mitrofan al Buzăului ===<br />
{{Main|Mitrofan al Buzăului}}<br />
Episcopul [[Mitrofan al Buzăului|Mitrofan]] (1691 - 1702), ca [[ucenic]] al marelui cărturar [[Dosoftei al Moldovei|Dosoftei]], a sprijinit de asemenea românizarea slujbelor bisericești în Țara Românească. Acest lucru încă era greu de înfăptuit, pe de o parte, pentru că munca de traducere era grea și plină de răspundere, iar pe de altă parte, pentru că tradiția slavonă era încă destul de puternică. De aceea, episcopul Mitrofan a urmat pilda mitropolitului Teodosie și a înaintașului acestuia, Ștefan, de a traduce în românește numai îndrumările tipiconale, sinaxarele, paremiile, Apostolul și Evanghelia, precum și unele [[ectenie|ectenii]], lăsând [[cântare|cântările]] și [[rugăciune|rugăciunile]] în slavonește. <br />
<br />
Astfel, el poate fi socotit ca un precursor al introducerii definitive a limbii române în biserică, desăvârșită câțiva ani mai târziu de [[mitropolit]]ul [[Antim Ivireanul]], [[ucenic]]ul său.<br />
<br />
=== Antim Ivireanul ===<br />
{{Main|Antim Ivireanul}}<br />
<br />
După cum se poate observa, pătrunderea limbii române în slujba bisericească se prezintă ca o dezvoltare firească, lentă și echilibrată. Până acum, sub mitropolitul [[Ștefan I al Țării Românești|Ștefan]] se tipăriseră în românește rânduielile tipiconale, sub [[Teodosie al Țării Românești|Teodosie]] se introduseseră lecturile biblice în românește, și cu ajutorul lui [[Mitrofan al Buzăului|Mitrofan]] se introduseră unele ectenii. Mai rămâneau rugăciunea, adică slujba propriu-zisă a [[preot]]ului, și cântarea, la traducerea și tipărirea cărora a avut un rol deosebit mitropolitul Antim.<br />
<br />
În calitate de episcop de Râmnic, Antim a dat în sfârșit la lumină [[Liturghier]]ul și [[Evhologhion]]ul (Molitfelnicul) în 1706. Prin acestea s-au pus în mâna preoților în românește cărțile de slujbă cu cea mai largă întrebuințare.<br />
<br />
În mod firesc, trebuia să vină acum și în ajutorul [[cântăreț]]ilor. Drept aceea, după ce a urcat în [[scaun]]ul mitropolitan, a tradus și a tipărit la Târgoviște [[Octoih]]ul, [[Liturghier]]ul și [[Molitfelnic]]ul, în a doua ediție, apoi [[Catavasier]]ul și [[Ceaslov]]ul. Desigur, dacă moartea silnică nu i-ar fi curmat firul vieții, ar fi pus sub tipar și celelalte cărți de slujbă în românește: [[Triod]]ul, [[Penticostar]]ul și [[Minei]]ele.<br />
<br />
Cu toate acestea, prin cărțile sale de slujbă în românește, „datina străină a primit o lovitură de moarte”, după cuvântul lui Nicolae Iorga.<br />
<br />
== Secolul XVIII și curentul râmnicean ==<br />
<br />
În secolul XVIII, procesul a fost continuat în special de [[Damaschin Voinescu|Damaschin al Râmnicului]] în Țara Românească și de Sf. [[Iacob Putneanul]] în Moldova, luptând de asemenea și cu noua influență greco-fanariotă care chiar a avut încercări de a înlătura limba română din cult.<br />
<br />
La sfârșitul secolului, prin activitatea episcopilor [[Chesarie al Râmnicului|Chesarie]] și [[Filaret al Râmnicului|Filaret]] s-au tipărit [[Mineiele de la Râmnic]] (1776-1780), ce „''au făcut să se audă pentru prima oară în biserică, în zilele de rând, slujba românească în totalitatea ei''”<ref>[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>.<br />
<br />
Astfel, activitatea de traducere a slujbelor în secolul XVIII a fost dominată cultural de cărturarii râmniceni.<br />
<br />
{{Citat|Prin episcopii cărturari care au păstorit aici (la Râmnic n.n.), prin colaboratorii lor (traducători, diortositori, meșteri tipografi), prin cărțile tipărite și prefețele lor originale (Mineiele de la Râmnic), prin școlile pe care le susținea, Râmnicul a devenit acum cel mai însemnat centru cultural al Țării Românești, îndeplinind un rol asemănător celui al mănăstirii Neamț în perioada sa de maximă înflorire, sub starețul [[Paisie de la Neamț|Paisie]], și în anii imediat următori. Toată această prodigioasă activitate a decăzut apoi sub ultimii ierarhi greci care au păstorit aici.|Pr. [[Mircea Păcurariu]]}}<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Simeon_cel_B%C4%83tr%C3%A2nSimeon cel Bătrân2024-02-04T17:13:58Z<p>Inistea: /* Surse */</p>
<hr />
<div>Cuviosul '''Simeon cel Bătrân''' sau '''Simeon din Muntele Aman''' (+ cca. 390) a fost [[pustnic]] în deșertul din estul orașului Cir și în Muntele Aman (la nord-vest de [[Antiohia]]) în a doua jumătate a secolului al IV-lea. A convertit la creștinism regiunea Muntelui Aman și a înființat acolo două [[mănăstiri]]. Cele mai multe lucruri care se știu despre el sunt povestite de istoricul bisericesc [[Teodoret din Cir]]<ref>Cuviosul Simeon este menționat în lucrarea lui Teodoret, ''Istoria Bisericească'' IV.28(25), printre oamenii [[sfinți]] din regiunea Antiohiei în timpul împăratului Valens (364-378). În ''Istoria monahilor din Siria'', Teodoret îi închină capitolul 6.</ref>. [[Praznic|Prăznuirea]] lui în [[Biserica Ortodoxă]] se face la [[26 ianuarie]].<br />
<br />
==Viața==<br />
Sfântul Părintele nostru Simeon s-a dedicat vieții pustnicești și [[Isihasm|isihaste]] încă din tinerețe. S-a sălășluit mai întâi într-o peșteră îngustă în pustia din estul orașului Cir<ref>''Istoria monahilor din Siria'' 6, 2.</ref>, unde se hrănea doar cu ierburi și buruieni ce creșteau pe acolo. Dorind neîncetat să se apropie de [[Dumnezeu]] prin [[rugăciune]], el a dobândit daruri duhovnicești înalte, precum acela de a fi în pace cu animalele sălbatice. Odată, un grup evrei rătăciți au ajuns până la peștera sa și i-au cerut să le arate drumul. Simeon le-a promis că le va trimite doi ghizi și, după puțin timp, au apărut doi lei, care s-au închinat în fața sfântului și, la porunca lui, i-au readus pe cei rătăciți în deșert pe drumul cel bun.<br />
<br />
Minunile sale au atras spre omul lui Dumnezeu un mare număr de beduini nomazi din acea regiune. Dorind să găsească liniștea (isihia), către anul 370 Simeon s-a îndreptat spre muntele Aman (numit și Muntele Negru, nu departe de Antiohia) și s-a făcut evanghelizator și întocmai cu apostolii pentru populația păgână de acolo, convertind prin minunile și predica sa toată regiunea la creștinism. <br />
<br />
De acolo, căutând totdeauna singurătatea și înălțarea minții către Dumnezeu, Simeon a pornit spre [[Muntele Sinai]]. În drumul său, trecând prin deșertul Sodomei, a descoperit ascuns într-o peșteră un pustnic cu înfățișare sălbatică, cu totul uscat de asceză, care i-a dezvăluit că și el plecase spre Sinai cu un tovarăș, căruia îi făgăduise să nu se despartă niciodată de el, chiar și după [[moartea]] sa. Acesta din urmă murise în drum, în acel loc, și, credincios angajamentului său, își săpase o mică peșteră lângă [[Mormânt|mormântul]] prietenului său și era pregătit să slujească lui Dumnezeu acolo până la sfârșitul vieții sale, hrănindu-se cu hrana adusă de un leu. Profund impresionat de această întâlnire, Simeon și-a continuat drumul și, ajuns pe Muntele Sinai, s-a retras în peștera unde [[Proorocul Moise|Moise]] fusese socotit vrednic să-L vadă pe Dumnezeu în spate ([[Cartea Ieșirii|Ieșire]] 33, 22). Căzând cu fața la pământ, a stat opt zile fără a lua niciun fel de hrană, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu lacrimi să-i arate un semn pentru viața lui. A auzit apoi glas dumnezeiesc poruncindu-i să se scoale și să mănânce trei mere ce erau puse înaintea lui. Deci, sculându-se și aflând merele, le-a mâncat cu osârdie. <br />
<br />
Revenit pe muntele Aman, el a întemeiat ulterior două mănăstiri: una pe vârf și alta la poalele muntelui<ref>''Istoria monahilor din Siria'' 6, 13.</ref>, în care le predica creștinilor convertiți și celor care veneau de peste tot arta luptei duhovnicești împotriva [[Patimi|patimilor]] și a gândurilor răutății. <br />
<br />
Spre sfârșitul vieții sale, obișnuia să binecuvânteze pe mama lui Teodoret, dar, în mod evident, a murit înainte să poată face același lucru pentru copilul Teodoret (care s-a născut pe la anul 393). Ajuns la o vârstă înaintată, învăluit în har și săvârșind multe minuni mărite, spre slava lui Dumnezeu, [[Cuvios|cuviosul]] Simeon a plecat la Domnul să se bucure de o slava lui în Ceruri în ultimii ani ai secolului al IV-lea, în jurul anului 390<ref>Referințe cronologice după notele lui R. M. Price la ediția în limba engleză: Theodoret of Cyrrhus, ''A History of the Monks of Syria'', ed.cit.</ref>.<br />
<br />
==Note==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
*Theodoret of Cyrrhus, ''A History of the Monks of Syria''. Cistercian Studies Series: Number 88. Translated with an Introductionand Notes by R. M. Price. Cistercian Publications, 1985. Order of Saint Benedict, Collegeville, Minnesota, 2008.<br />
*[[Sinaxar|Sinaxarul]] Părintelui Macarie de la [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Simonos-Petras]]<br />
*https://calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie26.htm<br />
<br />
[[Categorie:Sfinți sirieni]]<br />
[[Categorie:Cuvioși]]</div>Inisteahttps://ro.orthodoxwiki.org/Nicoale_MilescuNicoale Milescu2024-02-03T23:02:36Z<p>RappY: Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>[[Imagine:Nicolae Milescu-Spatarul.jpg|thumb|240px|right|<center>Bustul Spătarului Nicolae Milescu din Chișinău</center>]]<br />
Marele cărturar umanist moldovean '''Nicolae Milescu''' Spătarul (c. 1636-1708), distins diplomat, poliglot, filolog, istoric, geograf, etnograf și memorialist, a fost și un adânc cunoscător al [[teologie]]i.<br />
<br />
Nicolae Milescu a realizat prima traducere integrală a [[Vechiul Testament|Vechiului Testament]] în română, aceasta fiind incusă în [[Biblia de la București (1688)]]. De asemenea, Milescu a realizat prima traducere patristică din greacă în română și prima traducere a unei lucrări filosofice în română.<br />
<br />
== Viața pe scurt ==<br />
După studii la Academia domnească de la Iași și la marea școală a [[Patriarhia Ecumenică|Patriarhiei din Constantinopol]], Milescu a fost, rând pe rând:<br />
<br />
* Grămătic (secretar) al domnitorului Gheorghe Ștefan al Moldovei;<br />
* Spătar, pentru scurt timp, în Țara Românească;<br />
* Capuchehaie (reprezentant) al domnitorului Grigorie Ghica la Poartă;<br />
* Pribeag prin Apus:<br />
** întâi la Berlin;<br />
** apoi alături de fostul său domn Gheorghe Ștefan la Stettin, cu misiuni din partea acestuia la Stockholm și la Paris;<br />
** din nou în Moldova;<br />
** apoi la Constantinopol. De acolo, cu o scrisoare de recomandare din partea patriarhului [[Dositei al II-lea al Ierusalimului|Dositei al Ierusalimului]], s-a îndreptat spre Moscova.<br />
* În Moscova devine angajat în slujba Ministerului rus de externe, ca interpret pentru limbile greacă, latină și română (1671).<br />
<br />
A rămas în slujba țarilor ruși până la moarte, încredințându-i-se în 1675-1677 o misiune în China, în timpul căreia a scris cunoscutele lucrări: ''Jurnalul siberian și Descrierea Chinei''.<br />
<br />
== Lucrări teologice ==<br />
=== Vechiul Testament și „Mântuirea păcătoșilor” ===<br />
{{main|Biblia de la București (1688)}}<br />
<br />
În afară de traducerea Vechiului Testament, inclusă în [[Biblia de la București (1688)|Biblia de la București]], în care a inclus și lucrarea filozofică ''Despre rațiunea dominantă'' sau ''Pentru singurul țiitorul gând'', cum a intitulat-o el prin 1655-1660, Nicolae Milescu a mai tradus în românește cartea ''Mântuirea păcătoșilor'', a teologului grec Agapie Landos.<br />
<br />
=== Prima traducere patristică din greacă în română ===<br />
În 1661, pe când era în Moldova, a tradus ''Cartea cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinței noastre'' după Sfântul [[Atanasie al Alexandriei|Atanasie cel Mare al Alexandriei]] (din lucrările acestuia: ''Alte câteva întrebări'' și ''Întrebările către arhontele Antioh''), prima lucrare patristică la români tradusă direct din originalul grecesc. Este o lucrare apologetică-dogmatică, în care erau lămurite adevărurile de credință privitoare la existența, ființa și atributele lui Dumnezeu, persoanele [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi]], Întrupare, Sfânta [[Fecioara Maria|Fecioară Maria]], [[har]]ul divin, natura și numărul [[înger]]ilor, [[rai]]ul, [[iad]]ul, căderea diavolilor, [[păcat]]ele, Sfânta [[Cruce]] ș.a.<br />
<br />
Analizând textul grecesc și traducerea lui Milescu, se poate constata că el amplifică textul românesc, acolo unde i se părea că nu era destul de limpede, iar pe alocuri adaugă unele lămuriri pentru cititorii români. De pildă, explicând numele lui Dumnezeu, scria:<br />
<br />
:''Dumnezeu se zice în limba grecească Theos, iar pre limba letinească deus, iară rumânește să chiamă Dumnezeu, care nume este luat de la letinie, în ce chip și mai jumătate de limbă românească luat(ă) de la latini.''<br />
<br />
Deși traducerea are multe scăderi, totuși, se poate constata că Milescu era un bun cunoscător al teologiei, îndeosebi al [[Sfinții Părinți|Sfinților Părinți]], un gânditor adânc, capabil să lămurească cele mai subtile probleme de [[apologetică]] și [[dogmatică]] ortodoxă.<br />
<br />
=== Lucrarea de lămurire confesională ===<br />
==== Introducere ====<br />
O lucrare dogmatică-apologetică a lui Nicolae Milescu a fost scrisă în 1667 la Stockholm, unde a fost trimis de Gheorghe Ștefan cu o misiune pe lângă regele Suediei Carol XI (1660-1697). Lucrarea a fost scrisă la rugămintea ambasadorului Franței în Suedia, marchizul Arnauld de Pomponne, viitor ministru de externe al lui Ludovic XIV. Acest ambasador era nepotul de frate al lui Antoine Arnauld, figură marcantă a culturii franceze din secolul al XVII-lea, profesor la Sorbona, apărător al teologului olandez Jansenius și al jansenismului, pe de o parte, împotriva iezuiților, pe de alta, împotriva calvinilor.<br />
<br />
==== Context istoric ====<br />
Jansenismul era o mișcare religioasă care-și are numele de la olandezul Cornelius Jansenius († 1638), profesor de teologie, apoi episcop de Ypres-Belgia, care și-a expus ideile în cartea intitulată ''Augustinus'' (1640). Mișcarea urmărea, printre altele, îndreptarea evlaviei și a credinței catolice, ridicându-se îndeosebi împotriva practicilor iezuite. Deși a fost condamnată de scaunul papal și de regele Franței, ea s-a răspândit cu repeziciune în Franța și Țările de Jos, avându-și centrul la mănăstirea Port Royal, grupând în jurul ei o seamă de cărturari francezi clerici și mireni - ca Blaise Pascal (cu ''Provincialele'' sale), Racine, Lancelot, frații Arnauld și alții.<br />
<br />
Antoine Arnauld a purtat o lungă polemică cu pastorul calvin Jean Claude în anumite probleme teologice controversate, între care și aceea a prefacerii (transsubstanțierii), Claude susținând că Biserica Ortodoxă are aceeași învățătură ca și calvinii. Pentru a se informa asupra învățăturii ortodoxe despre prefacere, s-au cerut lămuriri - prin ambasadorul amintit mai sus - de la [[patriarh]]ul și [[episcop]]ii ruși, dar nu s-a primit niciun răspuns.<br />
<br />
==== Publicarea tratatului ====<br />
<br />
În astfel de împrejurări, ambasadorul a rugat pe spătarul Nicolae Milescu, aflat la Stockholm, să scrie un scurt tratat dogmatic-apologetic, în care să expună învățătura ortodoxă despre prefacerea darurilor. Așa a scris Milescu în latină și greacă lucrarea intitulată ''Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens, id est sensus Ecclesiae Orientalis, scilicet graece, de transsubstantione corporis Domini, alliisque controversiis'' (''Manual sau Steaua Răsăritului strălucind în Apus, adică părerea Bisericii Răsăritene Ortodoxe despre prefacerea Trupului Domnului și despre alte controverse'').<br />
<br />
Lucrarea sa a fost trimisă la Paris, unde Antoine Arnauld și prietenul său Pierre Nicole au publicat textul latin în lucrarea lor intitulată ''La perpetuité de la foi de l'Eglise catholique touchant l'Eucharistie'' (1669, ed. II, Paris, 1704), ca răspuns lui Jean Claude. Scrierea lui Milescu era prezentată sub titlul: ''Ecrit d'un seigneur moldave sur la croyance des grecs''. Cu doi ani înainte, se tipărise la Amsterdam în grecește lucrarea altui umanist moldovean, ''[[Mărturisirea Ortodoxă (1642)|Mărturisirea Ortodoxă]]'' a lui [[Petru Movilă]], iar în 1643, se tipărise, în același oraș, versiunea originală, latină, a Mărturisirii. Erau primele opere românești tipărite în Apusul Europei.<br />
<br />
==== Conținut ====<br />
<br />
În lucrare se arată că [[Biserica Ortodoxă|Biserica creștină]] a avut de înfruntat în cursul veacurilor felurite [[erezie|erezii]], pe care a știut întotdeauna să le stăvilească. În continuare, erau expuse pe scurt unele din învățăturile privitoare la credința, cultul și obiceiurile Bisericii Ortodoxe, pe care o socotea „păzitoarea credinței vechi a apostolilor”, stăruind asupra [[Euharistia|Sfintei Euharistii]]. El scria, între altele, că noi ortodocșii „''credem că pâinea și vinul, prin cuvintele Domnului, se schimbă și se prefac substanțial și cu adevărat în Trup și Sânge, așă încât, după sfințire, nu mai rămâne substanța pâinii și a vinului, ci locul lor, prin voința și lucrarea dumnezeiască, îl ia Trupul și Sângele lui Hristos''”.<br />
<br />
Dest era o mărturisire de credință particulară, neaprobată oficial de Biserica Ortodoxă, totuși, lucrarea lui Nicolae Milescu despre Sfânta Euharistie este una din cele mai valoroase lucrări dogmatico-apologetice ortodoxe din secolul al XVII-lea. În același timp, era a treia lucrare românească, îndreptată împotriva calvinismului (după ''Mărturisirea'' lui Petru Movilă și ''Răspunsul la Catehismul calvinesc''). Este de remarcat totuși că era redactată într-o manieră irenică, neobișnuită pe acele vremuri.<br />
<br />
=== La Constantinopol ===<br />
<br />
În 1669, pe când se afla la Constantinopol, cărturarul român întreținea relații cu cercurile diplomatice engleze și în special cu pastorul anglican al ambasadei, Thomas Smith, un erudit teolog și orientalist. La rugămintea acestuia, spătarul i-a oferit câteva modele de texte bisericești în ''[[limba română]]'' (alfabetul chirilic și explicarea literelor, rugăciunea Tatăl Nostru în românește, cu slove chirilice și cu litere grecești, Simbolul credinței în românește, Tatăl Nostru în slavonește, cu litere slave și grecești, apoi Prea Sfântă Treime, Sfinte Dumnezeule... în slavonește și grecește).<br />
<br />
Manuscrisul se păstrează în Biblioteca Bodleiana din Oxford. Același text al Rugăciunii Domnești a fost oferit de spătar prietenului său, eruditul suedez G. Stiernhielm, care l-a introdus în prefața despre originea limbilor la Evanghelia lui Ullila, publicată la Stockholm în 1671.<br />
<br />
=== În Rusia ===<br />
<br />
După ce a trecut în Rusia, în 1671, Milescu a compilat sau a tradus în rusește câteva lucrări care tratau și anumite probleme teologice. Între ele, ''Aritmologhia'' (1672), o carte filozofică cu precepte morale și fapte disparate clasate cu ajutorul cifrelor, tradusă după Johann Lauterbach și după umanistul german Joachim Camerarius (1500-1574), fost profesor în Leipzig și Tübingen, care a redactat împreună cu Melanchton ''Confesiunea'' de la Augsburg din 1530. A mai tradus și compilat, în special după izvoare elino-grecești, și alte lucrări: ''Etica'', ''Hrismologhion'' (o carte istorico-parenetică), ''Cartea despre sibile'', o serie de lucrări cu caracter istoric ș.a.<br />
<br />
=== Concluzie ===<br />
<br />
Așadar, spătarul Nicolae Milescu, socotit de contemporanii săi un „vir poliglotus et perdoctus”, deci o figură marcantă a culturii europene, prin lucrările menționate aici, s-a dovedit și un mare teolog și apologet creștin.<br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Traducători ai Sfintelor Scripturi]]<br />
[[Categorie:Scriitori bisericești]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/List%C4%83_a_duhovnicilor_rom%C3%A2ni_din_secolul_XXListă a duhovnicilor români din secolul XX2024-02-03T12:33:02Z<p>RappY: /* Născuți înainte de Marea Unire */ Adăugare Ioan Guțu</p>
<hr />
<div>{{OrtodoxiaînRomânia}}Aceasta este o '''listă de mari duhovnici români din secolul XX''', în ordine cronologică:<br />
<br />
== Născuți înainte de Marea Unire ==<br />
*[[Paisie Olaru]] (1897–1990)<br />
*[[Dumitru Stăniloae]] (1903–1993)<br />
*[[Benedict Ghiuș]] (1904–1990)<br />
*[[Ioan Guțu]] (1906-1996)<br />
*[[Dionisie Ignat]] (1909–2004)<br />
*[[Dometie Trihenea]] (1909–1985)<br />
*[[Arsenie Boca]] (1910–1989)<br />
*[[Cleopa Ilie]] (1912–1998)<br />
*[[Adrian Făgețeanu]] (1912–2011)<br />
*[[Nicolae Steinhardt]] (1912–1989)<br />
*[[Sofian Boghiu]] (1912–2002)<br />
*[[Serafim Popescu]] (1912-1990)<br />
*[[Ilarion Argatu]] (1913–1999)<br />
*[[Ioan Iacob Hozevitul]] (1913–1960)<br />
*[[Arsenie Papacioc]] (1914–2011) <br />
*[[Petroniu Tănase]] (1914–2011)<br />
*[[Paulin Lecca]] (1914–1996)<br />
*[[Constantin Galeriu]] (1918–2003)<br />
<br />
== Născuți în perioada interbelică și după ==<br />
*[[Iustin Pârvu]] (1919–2013)<br />
*[[Bartolomeu Anania]] (1921–2011)<br />
*[[Mina Dobzeu]] (1921–2018)<br />
*[[Ioan Iovan]] (1922–2006)<br />
*[[Dometie Manolache]] (1924–1975)<br />
*[[Macarie Ioniță]] (1924–2007)<br />
*[[Gheorghe Calciu-Dumitreasa]] (1925–2006)<br />
*[[Iulian Lazar]] (1926–2023)<br />
*[[Proclu Nicău]] (1928–2017)<br />
*[[Teofil Părăian]] (1929–2009)<br />
*[[Ioanichie Bălan]] (1930–2007)<br />
*[[Sebastian Dediu]] (1932–2011)<br />
*[[Rafail Noica]] (1942–) <br />
*[[Ghelasie Gheorghe]] (1944–2003)<br />
*[[Iustin Marchiș]] (1951–)<br />
<br />
[[Categorie:Părinți duhovnicești ai secolului XX| ]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Istoria_Bisericii]]<br />
[[Categorie:Monahi]]<br />
[[Categorie:Preoți]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/%C8%98tefan_I_al_%C8%9A%C4%83rii_Rom%C3%A2ne%C8%99tiȘtefan I al Țării Românești2024-01-27T10:33:17Z<p>RappY: Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>[[Imagine:Pravila cea mare.jpg|thumb|240px|right|<center>''Pravila cea Mare'' a fost tipărită sub mitropolitul Ștefan I și este azi găsită la Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești din Târgoviște.</center>]]<br />
După moartea lui [[Teofil al Țării Românești|Teofil]], pe [[scaun]]ul [[mitropolit]]an al [[Mitropolia Munteniei și Dobrogei|Ungrovlahiei]] a fost ridicat [[ieromonah]]ul '''Ștefan''' „catigumenul”<ref>catigumen = un „locțiitor de egumen”</ref> [[Mănăstirea Tismana|mănăstirii Tismana]] (mai 1648).<br />
<br />
Beneficiind de sprijinul domnitorului [[Matei Basarab]], mitropoliții Teofil și Ștefan au deschis o epocă nouă în istoria culturii românești, mai ales prin tipăriturile lor în [[limba română]]: cărți de slujbă, juridice și teologice. Strădania mitropolitului Ștefan de a traduce îndrumările [[tipic]]onale din cărțile de cult în românește a realizat începutul procesului de românizare a [[slujbă|slujbelor]] bisericești. <br />
<br />
Tot sub Ștefan s-a tipărit ''Pravila lui Matei Basarab'' sau ''Pravila cea Mare'' (spre a o deosebi de [[Pravila cea Mică]]), o culegere de legi și un îndreptar de credință ce a apărat credința ortodoxă împotriva influențelor calvine și romano-catolice.<br />
<br />
== Înainte de arhierie ==<br />
Ștefan era român de neam, originar din satul Râmnești-Vâlcea, unde mai târziu a ctitorit o biserică. Se pare că a fost „copist” la [[mănăstirea Bistrița (Vâlcea)]], apoi s-a [[călugăr]]it la [[Mănăstirea Tismana|Tismana]], unde a ajuns și [[egumen]].<br />
<br />
Și-a însușit o cultură aleasă pentru acel timp, având și o viață curată, căci „numai așa se poate explica ridicarea sa în scaunul mitropolitan, trecându-se peste [[episcop]]ii de [[Arhiepiscopia Râmnicului|Râmnic]] și de [[Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei|Buzău]]”<ref name="păcurariu2">[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>.<br />
<br />
== Prima păstorire mitropolitană ==<br />
Ca mitropolit, Ștefan a continuat și desăvârșit activitatea culturală a înaintașului său, [[Teofil al Țării Românești|Teofil]], susținând curentul românesc, față de cel slavon, care se bucura de sprijinul lui Udriște Năsturel.<br />
<br />
=== Tipărituri ===<br />
Sub Ștefan, tipografia a lucrat numai la Târgoviște, unde erau scaunul domnesc și cel mitropolitan. Aici s-au tipărit un [[Penticostar]], în [[limba slavonă]] (1649), cerut de [[călugăr]]ii sârbi de la [[Mănăstirea Hilandar (Muntele Athos)|Hilandar]] și care a cunoscut o largă răspândire în țările slave ortodoxe, precum și câteva cărți slavo-române și românești.<br />
<br />
Astfel, în 1650, un [[diacon]] Mihai din Târgoviște a tipărit ''Cartea ce să cheamă pogribania preoților mireni și a diaconilor'', având tipicul în românește și rugăciunile în slavonește. În 1651, s-a tipărit, tot la Târgoviște, cartea intitulată ''Mistirio'' sau ''Sacrament'', tradusă de mitropolit. Cuprindea rânduiala slujbei și o învățătură despre primele două [[Sfintele Taine|taine]]: [[Botezul]] și [[Mirungerea]]. [[Tipic]]ul și învățătura erau în românește, iar slujba, în slavonește. În prefața cărții, mitropolitul Ștefan scria că lucrarea a văzut lumina tiparului „cu proasta nevoință și osteneală a smereniei noastre... dă pre Molitvelnicul grecesc și slovenesc...” În partea finală îndemna pe cititori să roage pe Dumnezeu să-și reverse mila peste „această aripă de țărișoară umbrită supt puternica dreaptă a lui Dumnezeu, cu izbăvire de vrăjmașii văzuți și nevăzuți...”.<br />
<br />
În 1652 a tipărit ''Târnosania'', adică slujba [[târnosire|sfințirii bisericii]], carte de care se simțea acum trebuință, dat fiind numărul mare de biserici ridicate în timpul lui [[Matei Basarab]]. Era tradusă „de pe elenește și slavonește pre limba proastă românească, cu tot tipicul și învățătura ei”. Și aceasta avea tipicul în românește, iar slujba în slavonește.<br />
<br />
=== Pravila cea mare ===<br />
==== Introducere ====<br />
Tot în 1652 a văzut lumina tiparului o nouă carte de legi, și anume ''Îndreptarea legii'', numită și ''Pravila cea mare'' sau ''Pravila de la Târgoviște'', o lucrare de aproape 800 de pagini. Era nu numai un cod bisericesc, ci și unul politic. A fost tradusă din greacă în românește la îndemnul mitropolitului Ștefan de „Daniil Andrean monahul din Țara Panoniei” (originar din „Panonia”, adică din Transilvania), ajutat de dascălii greci Pantelimon (Paisie) Ligaridis și Ignatie Petrițis. Cartea are două prefețe: una a traducătorului, alta a mitropolitului, care, de altfel, era în cea mai mare parte tradusă după prefața lui Matei Vlastares la Sintagma sa alfabetică (sec. XIV).<br />
<br />
==== Structură ====<br />
Pravila are două părți mari și un apendice:<br />
<br />
* Partea întâi are numele de „Îndreptarea legii” și este împărțită în 417 glave (capitole). Dintre acestea, 314 sunt extrase din [[Nomocanon]]ul lui Manuil Malaxos, într-o versiune mai completă, alcătuită pe la 1600 de mitropolitul Porfirie al Niceii. Celelalte 103 glave cuprind în întregime Pravila lui [[Vasile Lupu]] (''Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești''), tipărită la Iași, în 1646.<br />
* Partea a doua a Pravilei, care nu este împărțită în glave, poartă titlul de „Nomocanon” și cuprinde, cu puține excepții, întreaga colecție canonică a lui Alexie Aristen (secolul XII) și comentariile acestuia la toate [[canoane]]le, pe scurt, apocrifele câtorva Sfinți Părinți și un fragment din tipicul lui Nichifor Mărturisitorul, [[patriarh]]ul [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolului]] (secolul IX).<br />
* Apendicele, cu 54 de glave, este format din întrebările și răspunsurile lui Anastasie Sinaitul (secolul VI).<br />
<br />
==== Concluzie ====<br />
<br />
Deci, ''Îndreptarea legii'' este o operă de codificare legislativă românească, o îmbinare de norme de drept canonice și laice.<br />
<br />
Pravila de la Târgoviște era destinată și pentru românii transilvăneni, lucru ce rezultă atât din cuprinsul ei, cât și din circulația ei în Transilvania.<br />
<br />
=== Caterisirea ===<br />
<br />
După 1632, mitropolitul Ștefan nu a mai tipărit nimic, căci țara a trecut prin mari frământări, provocate de luptele cu Vasile Lupu, încheiate cu victoria muntenilor la Finta, în 1653, și de răscoala seimenilor și dorobanților (soldați cu plată în armata țării), izbucnită puțin înainte de moartea lui Matei Basarab. Nu știm din ce motive, mitropolitul Ștefan a intrat în legătură cu ostașilor răsculați. Pentru acest fapt, el a ajuns în conflict cu domnul țării, care la 12 iulie 1653, a cerut [[Patriarhia Ecumenică|patriarhului ecumenic]] Ioanichie II îndepărtarea sa din [[scaun]].<br />
<br />
Patriarhul a îndeplinit dorința domnului, [[Caterisire|caterisindu-l]] împreună cu [[sinod]]ul său pe mitropolitul Ștefan, pe care l-au despoiat de cinstea și de vrednicia [[arhiereu|arhierească]], îndepărtându-l din scaunul mitropolitan și hotărând să petreacă întocmai ca oamenii de rând și să i se zică Ștefan [[monah]]ul.<br />
<br />
În același timp, se aproba și promovarea episcopului Ignatie de la Râmnic în scaunul mitropolitan, cum ceruse însuși Matei Basarab.<br />
<br />
== A doua păstorire ==<br />
=== Revenirea ===<br />
Mitropolitul Ștefan este înlocuit cu Ignatie Sârbul pentru doi ani până în 1655 când Constantin Șerban Vodă îl reabilitează pe mitropolitul Ștefan redându-i scaunul. Astfel, mitropolitul Ignatie va fi depus „paretisis” (demisie, retragere) de bună voie sau îndemnat de domn, convins de nevinovăția lui Ștefan. <br />
<br />
Așadar, mitropolitul Ștefan a revenit în scaun înainte de 15 decembrie 1655, când este întâlnit din nou în acte. Probabil că în cei doi ani cât scaunul a fost ocupat de Ignatie, Ștefan va fi stat la mănăstirea Tismana, unde își avea metania.<br />
<br />
Cu toate că n-a mai reluat activitatea tipografică, fie din cauza bătrânețelor, fie din cauza nestatornicelor vremuri, tipografia fiind poate distrusă de oști străine, mitropolitul Ștefan s-a remarcat și acum prin câteva fapte de seamă. Astfel, la 16 septembrie 1656, a hirotonit pe [[Sava Brancovici]] ca mitropolit al Transilvaniei, cu reședința la Alba Iulia.<br />
<br />
=== Primirea patriarhului din Antiohia ===<br />
<br />
La 24 octombrie 1656, a primit pe patriarhul Macarie al [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohiei]] în vizită la Alba Iulia, vizitând, în 1657, principalele [[mănăstire|mănăstiri]] ale țării, după cum reiese din bogatele însemnări de călătorie ale fiului său, [[arhidiacon]]ul Pavel din Alep.<br />
<br />
În toamna anului 1658, patriarhul, împreună cu mitropolitul Ștefan și alți arhierei au sfințit biserica cu hramul Sfintei Împărătese Elena din București (actuala catedrală patriarhală), începută de domnitorul (acum mazilit) Constantin Șerban.<br />
<br />
Mai târziu, mitropolitul Ștefan a stăruit pe lângă domnitorul Radu Leon (1664-1669) să termine biserica.<br />
<br />
=== Reînnoirea măsurilor lui Mihai Viteazul ===<br />
În luna aprilie 1664 s-a întrunit, probabil la Târgoviște, un sobor în frunte cu domnitorii țării, în care s-au luat 15 noi măsuri privitoare la instituțiile țării, reînnoindu-se cele luate în timpul domniei lui [[Mihai Viteazul]].<br />
<br />
=== Condica Sfântă ===<br />
În anul 1668, mitropolitul Ștefan a început ''Condica Sfânta'' a mitropoliei Ungrovlahiei, în care urmau să fie înscrise, de aici înainte, actele de alegere, de hirotonie, uneori și de înscăunare ale tuturor domnitorilor hirotoniți la București. Aceasta constituie azi o sursă inestimabilă de informație pentru disciplina noastră.<br />
<br />
=== Biserica din Râmnești-Vâlcea ===<br />
<br />
Menționăm și faptul că vlădica Ștefan este ctitor al bisericii din Râmnești-Vâlcea, în care se află pictat și chipul său, și al bisericii de lemn din Grămești-Pietreni, județul Vâlcea. Un portret foarte reușit al mitropolitului se află pe tâmpla schitului Crasna din județul Gorj, împreună cu al lui Matei Basarab.<br />
<br />
=== Adormirea ===<br />
<br />
Prin testamentul său, scris cu puțin timp înainte de moarte, a lăsat 500 de taleri noii catedrale mitropolitane din București. Și-a dat obștescul sfârșit la 25 aprilie 1668, fiind îngropat în catedrala din Târgoviște, pe mormântul lui s-a pus o lespede de piatră cu o inscripție în limba română.<br />
<br />
== Despre limbile în uz ==<br />
<br />
Se poate constata că o parte din cărțile tipărite în timpul lui Matei Basarab erau în slavonește, o parte în românește, iar altele erau bilingve. Acest fenomen se explică prin aceea că în timpul său a fost o adevărată luptă între curentul slavon și cel românesc. Pe de o parte, cunoașterea limbii slavone devenea tot mai anevoioasă, încât nici preoții nu mai înțelegeau această limbă, în care trebuiau să slujească potrivit unei tradiții adânc înrădăcinate.<br />
<br />
Pe de altă parte, schimbarea limbii de cult nu era ușoară și nu se putea îndeplini deodată, pentru că nu erau nici cărți de slujbă traduse în românește, iar introducerea limbii naționale în cult putea fi considerată de unii ca o alunecare în erezie, mai ales că în Transilvania vecină, calvinismul ducea o propagandă activă printre români în acest sens.<br />
<br />
O asemenea situație îngrijorătoare l-a determinat pe mitropolitul Ștefan să tipărească acele cărți bilingve, adică să împace și tradiția slavonă, prin tipărirea slujbei în slavonește, dar în același timp să țină seama și de realitățile de atunci, care impuneau naționalizarea slujbelor și să vină în ajutorul preoților, traducându-le rânduielile de tipic în românește. Deci, marele merit al mitropolitului Ștefan este acela de a fi deschis larg porțile pentru pătrunderea limbii românești în biserică.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte=[[Teofil al Țării Românești|Teofil]]|<br />
titlu=[[Listă a mitropoliților Ungro-Vlahiei|Mitropolit al Țării Românești]]|<br />
ani=1648-1653<br>1655-1668||<br />
după=[[Teodosie al Țării Românești|Teodosie]]}}<br />
{{end box}}<br />
<br />
[[Categorie:Mitropoliți români]]<br />
[[Categorie:Mitropolia Munteniei și Dobrogei]]<br />
[[Categorie:Ierarhi români]]<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Teodosie_al_%C8%9A%C4%83rii_Rom%C3%A2ne%C8%99tiTeodosie al Țării Românești2024-01-24T22:20:58Z<p>RappY: Fixare legătură</p>
<hr />
<div>[[Imagine:Biblia_de_la_Bucuresti_2.jpg|thumb|240px|right|<center>O pagină din [[Biblia de la București (1688)|Biblia de la București]] tipărită sub mitropolitul Teodosie</center>]]<br />
'''Teodosie''' († 1708) a fost un important cărturar-[[mitropolit]] al [[Mitropolia Munteniei și Dobrogei|Țării Românești]]. Teodosie a rostit pentru prima oară [[crezul]] în românește, iar în timpul păstoririi sale, s-a desfășurat o intensă activitate editorială, culminând cu tipărirea [[Biblia de la București (1688)|Bibliei din 1688]].<br />
<br />
Dacă din timpul mitropolitului [[Ștefan I al Țării Românești|Ștefan]] s-a introdus [[tipic]]ul în românește, sub '''Teodosie''', s-au introdus citirile din [[Biblia|Sfânta Scriptură]] în română, iar ceva mai târziu, datorită lui [[Antim Ivireanul]], aveau să se tipărească înseși [[slujbă|slujbele]].<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
După moartea lui [[Matei Basarab]] (1654), au urmat mai multe domnii scurte și fără însemnătate. Au avut loc acum lupte necontenite între marile familii boierești ale Cantacuzinilor și Bălenilor, cu felurite uneltiri la Constantinopol, răpiri de averi, ucideri, pribegii peste hotare, care au adus mult rău țării. Lucrurile s-au liniștit abia după ce scaunul domnesc a fost ocupat de [[Șerban Cantacuzino]] (1678-1688). Se înțelege că în astfel de împrejurări a avut de suferit și [[Biserica Ortodoxă Română|Biserica]].<br />
<br />
== Viața înainte de arhierie ==<br />
=== Originea ===<br />
În privința originii [[mitropolit]]ului Teodosie s-au purtat multe discuții. S-a crezut, mult timp, că era originar din satul Veștem, de lângă Sibiu, de unde i s-a atribuit și apelativul de „Veștemeanul”. În urma unor noi cercetări, [[preot]]ul Niculae Șerbănescu a susținut că Teodosie s-a născut în jurul anului 1620 „într-un sat de prin părțile de sub munte ale județelor Argeș sau Vâlcea”.<br />
<br />
Dar, conform Pr. [[Mircea Păcurariu]] anumite fapte din viața sa duc la constatarea că era născut în orașul Râmnic. Astfel, între anii 1677-1680, vlădica Teodosie a ridicat un lăcaș de închinare în Râmnic, cu [[hram]]ul Sfinții [[Arhanghel]]i Mihail și Gavriil, cunoscut sub numele de [[schit]]ul Cetățuia, închinat Mitropoliei, pe seama căruia a cumpărat mai multe imobile, iar domnii țării, Gheorghe Duca, [[Șerban Cantacuzino]] și [[Constantin Brâncoveanu]], i-au hărăzit felurite scutiri și privilegii.<br />
<br />
În același oraș, mitropolitul Teodosie a refăcut biserica cu hramul [[Gheorghe purtătorul de biruință|Sfântul Gheorghe]] în 1681 (fiind arsă în cursul războiului ruso-turc din anii 1736-1739, a fost reparată de un nepot al mitropolitului, Mihail, și de alți credincioși). Se adaugă și faptul că un alt nepot al mitropolitului cumpăra în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea mai multe locuri, tot în Râmnic. Alte rude ale sale apar de asemenea în acte de proprietate la Râmnic.<br />
<br />
Ctitorirea a două biserici în acest oraș, cărora le-a purtat apoi o grijă permanentă, ca și rudele pe care le avea, stăpânirea de proprietăți în acest oraș l-au făcut pe profesorul Toma G. Bulat să emită părerea că mitropolitul Teodosie se trăgea dintr-o familie de români transilvăneni, stabilită însă în Râmnicu-Vâlcea, în colonia străveche de „ungureni”.<br />
<br />
=== Viața călugărească ===<br />
S-a călugărit la [[mănăstirea Cozia]]. Câțiva ani a petrecut într-o [[mănăstire]] din [[Muntele Athos]]. La 12 ianuarie 1661, apare într-un act ca „Teodosie proegumenul de la Cozia”, iar la 7 aprilie 1662, era amintit ca [[egumen]] al [[Mănăstirea Curtea de Argeș|mănăstirii Argeș]].<br />
<br />
== Prima păstorire mitropolitană ==<br />
=== Hirotonia întru arhiereu ===<br />
Viața aleasă pe care a dus-o, dragostea de carte, priceperea în cele gospodărești, la care se adaugă și atașamentul față de partida Cantacuzinilor, vor fi fost motivele care au dus la alegerea sa în [[scaun]]ul mitropolitan, la 20 mai 1668.<br />
<br />
După moartea mitropolitului Ștefan (25 aprilie 1668), [[sobor]]ul [[ierarh]]ilor, egumenilor și boierilor alegători, întrunit la 20 mai 1668, a ales în scaunul vacant pe egumenul Teodosie de la mănăstirea Argeș. Cu prilejul alegerii, ipopsifiul Teodosie a rostit pentru prima oară crezul în românește (îl cunoaștem împreună cu mărturisirea sa de credință din ''Condica Sfântă'', inițiată de mitropolitul Ștefan). A doua zi, 21 mai 1668, a fost hirotonit întru arhiereu.<br />
<br />
=== Mutarea scaunului mitropolitan la București ===<br />
La numai câteva zile după alegerea și hirotonirea sa, printr-un hrisov dat de Radu Leon la 8 iunie 1668, s-a hotărât, oficial, mutarea scaunului mitropolitan de la Târgoviște la București. Biserica cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena, [[ctitorie|ctitoria]] domnitorului Constantin Șerban Basarab (1654-1658), a fost declarată, tot atunci, catedrală mitropolitană.<br />
<br />
Totuși, și înainte de această dată, vlădicii Ungrovlahiei obișnuiau să stea în București, alături de domnii țării. Tot așa, după 1668, unii din ei stăteau la Târgoviște. Până la declararea ctitoriei lui Constantin Șerban drept catedrală, mitropoliții Ungrovlahiei au mai folosit trei biserici în acest scop, și anume: biserica Radu Vodă, ctitorită de Alexandru II (1568-1577), mănăstirea Stelea, ctitoria spătarului cu același nume, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, refăcută de mitropolitul Grigorie I, și biserica Sfintul Gheorghe Vechi, ctitoria unui vornic Nedelcu, tot din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Toate trei se numeau scaune mitropolitane și chiar „mitropolii”.<br />
<br />
=== Conflictele din țară ===<br />
Mitropolitul Teodosie n-a avut parte de o păstorire liniștită din cauza frământărilor și a luptelor politice dintre cele două mari partide boierești, a Cantacuzinilor și a Bălenilor, care voiau să aibă puterea în țară. Amestecul său în aceste frământări, ca adept al familiei Cantacuzino - deși se arătase cu dragoste de popor și dornic să biruiască adevărul - i-a adus multe necazuri.<br />
<br />
Astfel, la 3 decembrie 1668, Teodosie împreună cu unii boieri au cerut domnitorului Radu Leon, prea mult înconjurat de boieri greci, să-i alunge din țară. Urmarea acestei mișcări a fost mazilirea domnitorului și înlocuirea sa cu Antonie Vodă din Popești (1669-1672). Sub aceștia, vlădica Teodosie a luat parte în fruntea întregului divan la judecarea vornicului Stroe Leurdeanu (vinovat de uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino), care a și fost condamnat la pedeapsa capitală (până la urmă nu s-a aplicat, ci a fost călugărit la Snagov).<br />
<br />
=== Înlăturarea din scaun ===<br />
<br />
După trei ani însă, Antonie Vodă a fost mazilit și înlocuit cu fostul domn Grigorie Ghica (1672-1673), omul Bălenilor. Curând după înscăunare, a început o aprigă prigoană împotriva Cantacuzinilor, mulți dintre boieri ajungând la ocnă sau la închisoare. Între cei loviți de urgia domnească se număra și mitropolitul Teodosie, care ceruse pedepsirea lui Stroe Leurdeanu. În cursul lunii iunie 1672 a fost trimis în surghiun la [[mănăstirea Tismana]], unde a stat aproape 7 ani (câteodată și la Cozia).<br />
<br />
În această vreme or să păstorească Dionisie I (1672) și Varlaam al II-lea (1672 - 1679).<br />
<br />
== A doua păstorire ==<br />
=== Revenirea lui Teodosie ===<br />
Activitatea meritorie a mitropolitului Varlaam a fost întreruptă de noile schimbări politice survenite în Țara Românească.<br />
<br />
Prin noiembrie 1678, scaunul domnesc a fost dat lui Șerban Cantacuzino, unul din fiii postelnicului ucis în 1663. Noul domn a intrat în București la [[Boboteaza]] anului 1679. Printre măsurile pe care le-a luat a fost și aceea de a da satisfacție celor ce au fost prigoniți sub domnii anteriori din pricina atașamentului lor față de familia sa. Între aceștia era și fostul mitropolit Teodosie, aflat de șapte ani la Tismana.<br />
<br />
Letopisețul Cantacuzinesc relatează că, la 25 aprilie 1679, domnul a convocat „un mare sobor de arhierei ai țării și de alți arhierei carii să întâmplase atuncea aici și toți egumenii din toată țara și cu toată boerimea”. Soborul a găsit pe mitropolitul Teodosie nevinovat, iar domnul i-a dat din nou [[cârja]], pentru cârmuirea mitropoliei Ungrovlahiei. Însuși mitropolitul Varlaam a recunoscut că vlădica Teodosie n-a avut nici o vină și că a fost înlăturat pe nedrept din scaunul său. Drept aceea, a depus cârja, în fața tuturor, renunțând la scaunul mitropolitan. <br />
<br />
Reașezat în scaunul din care fusese înlăturat pe nedrept, va păstori până la [[moarte]]a sa, întâmplată la 27 ianuarie 1708. <br />
<br />
=== Activitatea culturală ===<br />
==== General ====<br />
Mitropolitul Teodosie a avut norocul să activeze sub cei doi mari domni iubitori și sprijinitori ai artei și culturii, Șerban Cantacuzino și mai ales Constantin Brâncoveanu, în timpul cărora au activat cărturari de prestigiu ca: episcopii [[Mitrofan al Buzăului|Mitrofan]] și [[Damaschin Voinescu|Damaschin]] de la Buzău, Antim Ivireanul, tipograf, episcop și apoi mitropolit, Constantin Cantacuzino Stolnicul, frații Radu și Șerban Greceanu și atâția alții.<br />
<br />
Tot sub Teodosie s-au ridicat marile ctitorii brâncovenești (Potlogi, Mogoșoaia, [[Mănăstirea Horezu (județul Vâlcea)|Hurezi]], Mamul, Brâncoveni, Sfântul Gheorghe Nou din București etc., fără să mai fie pomenite cele refăcute), multe din ele fiind [[târnosire|sfințite]] de el însuși.<br />
<br />
==== Tipăriri înainte de Biblia din 1688 ====<br />
În tipografia înființată de Varlaam la București, ca și în cele care au luat ființă la Buzău, Snagov și Râmnic, au văzut lumina zeci de lucrări, fie de slujbă bisericească, fie de zidire sufletească sau de apărare a Ortodoxiei, în limbile română, slavonă, greacă și arabă.<br />
<br />
Dintre tipăriturile care au ieșit la lumină sub mitropolitul Teodosie vor fi menționate numai de cele mai semnificative, care au avut o legătură directă cu el. Prima carte tipărită de el a fost un [[Liturghier]], în 1680. În însăși foaia de titlu se menționa că a fost tipărit „den porunca și osărdia, cum și cheltuiala” mitropolitului. Ca și cărțile tipărite de înaintașul său Ștefan, Liturghierul era scris în românește, iar slujba era în slavonește (doar avea numai tipicul în românește, la sfârșit fiind câteva rugăciuni în românește).<br />
<br />
Tradiția slavonă era încă atât de puternică, încât în prima prefață a cărții, semnată de mitropolit, se arăta că nu a îndrăznit să traducă întregul text al Liturghiei în românește, ci numai tipicul: „... iară Liturghia toată a o prepune pre limba noastră și a o muta, nice am vrut, nice am cutezat, pentru neîndestularea limbii, pentru lipsa dascălilor, pentru neînțelegerea năroadelor de rostul cel adevărat și adânc al înnoirii...”.<br />
<br />
Din aceeași prefață, se desprindea și iubirea curată a autorului față de neamul său, scriind: <br />
<br />
:''jalnic și plângurios lucru iaste într-atâta micșorare și călcare a rodului nostru cestui românesc, carele odată și el numărat între putearnicile neamuri și între tarii oameni să număra, iară acum atâta de supus și ocărit iaste, cât nice învățătură, nici știință, nici arme, nici legi, nici un obiceiu întru tot rodul ce se pomenește astăzi rumân (între rumâni ce zicem cuprindem și pe moldoveni că tot dintr-o fântână cură)''<br />
<br />
În aceeași prefață se făceau referiri directe la exploatarea pe care o exercitau turcii asupra „pământului și rodului nostru”, căci „simțim tiranica putere păgânească într-însul hrănindu-se și răsfirindu-se”.<br />
<br />
În 1683, a apărut Apostolul în românește (reeditat de episcopul Damaschin, la Buzău, în 1704). Prefața, deși e pusă sub numele lui Șerban Cantacuzino, ne dovedește, chiar de la prima lectură, că a fost scrisă de un teolog cu pregătire temeinică, ocupându-se de problema împărțirii cărților [[Biblia|Sfintei Scripturi]]. Autorul le împarte în patru grupe: „legile” (Pentateuhul și cele patru Evanghelii), „istoriile” (restul cărților pe care noi le numim azi istorice), „filosofia” sau cărțile filosofice (cele pe care noi le numim didactice, în care include apocrifele și didacticele propriu-zise) și „proorociile”. „Credem că nu greșim dacă afirmăm că prefețele Liturghierului, Evangheliei și Apostolului au fost scrise de vreunul din ierarhii greci aflați pe atunci în Țara Românească și traduse apoi în românește”<ref>[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>.<br />
<br />
Ceea ce trebuie reținut în chip deosebit este faptul că, prin Evanghelia și Apostolul tipărite în 1682 și 1683, s-a făcut un nou pas înainte în vederea introducerii limbii române în Biserică. Dacă din timpul mitropolitului Ștefan aveam tipicul în românește, acum, sub Teodosie, s-au introdus citirile din Sfânta Scriptură, iar ceva mai târziu, datorită lui Antim Ivireanul, aveau să se tipărească înseși slujbele.<br />
<br />
==== [[Biblia de la București (1688)]] ====<br />
{{Main|Biblia de la București (1688)}}<br />
Traducerea cărților Sfintei Scripturi în [[limba română]] a culminat cu tipărirea [[Biblia de la București (1688)|Bibliei de la București din 1688]], numită și Biblia lui Șerban Cantacuzino, care încununează activitatea tipografică de până atunci. Aceasta este discutată în articolul dedicat subiectului.<br />
<br />
==== După Biblia din 1688 ====<br />
<br />
Dintre celelalte cărți românești tipărite la București în cursul păstoririi lui Teodosie mai pot fi amintite ''Mărgăritarele'' Sfântului [[Ioan Gură de Aur]], în 1691. Era o culegere din cuvintele marelui Părinte bisericesc, traduse de frații Radu și Șerban Greceanu, cum ne încredințează cele două prefețe semnate de el, în care mărturiseau că au fost ajutați și de stolnicul Constantin Cantacuzino.<br />
<br />
În anii următori s-au tipărit Evanghelia greco-română (1693), cu prefața lui Șerban Greceanu, Psaltirea (1694) și Noul Testament (1703), ambele tipărite de [[ieromonah]]ul Antim Ivireanul, care semna și prefețele.<br />
<br />
În același timp, în tipografia Mitropoliei din București au fost date la lumină o serie de lucrări în limba greacă, în special polemice, vizând pe catolici și calvini care activau pe atunci mai ales în Transilvania învecinată. Acestea au apărut sub îndrumarea patriarhului [[Dositei al II-lea al Ierusalimului|Dositei al Ierusalimului]], care stătea mai mult în București, ajutat de Constantin Brâncoveanu. Iată câteva din ele: ''Manual împotriva schismei papistașilor'', al ieromonahului Maxim Peloponezianul (1690), ''Întâmpinare la principiile catolice și la problemele lui Ciril Lucaris'', scrisă de Meletie Sirigul, și ''Manualul împotriva rătăcirii calvine'' al patriarhului Dositei al Ierusalimului (1690), ''Învățătura dogmatică ortodoxă'' a lui Sevastos Kiminitis (1703) s.a. Alte lucrări, de același gen, în grecește, au apărut tot atunci, la Snagov și la Râmnic, iar în Moldova, la Iași.<br />
<br />
Mai trebuie amintit și faptul că în timpul păstoririi lui Teodosie, domn fiind Constantin Brâncoveanu, s-au înființat trei tipografii noi: la Buzău (1691), prin strădaniile fostului episcop Mitrofan de [[Episcopia Hușilor|Huși]], acum la Buzău, la Snagov (1696) și la Râmnic (1705), prin osteneala lui Antim Ivireanul. <br />
<br />
== Activitatea în Transilvania ==<br />
O latură tot așa de însemnată din activitatea mitropolitului Teodosie a fost și cea legată de apărarea Ortodoxiei în Transilvania, în fața încercărilor catolice de înstrăinare a românilor ortodocși de credința strămoșească.<br />
<br />
În calitatea sa de „exarh al Plaiurilor”, mitropolitul Teodosie a [[hirotonie|hirotonit]] în [[catedrală|catedrala]] sa din București șase mitropoliți ai Transilvaniei: [[Iosif Budai]], [[Ioasaf al Transilvaniei|Ioasaf]], Sava din Vestem, Varlaam, Teofil, [[Atanasie Anghel]].<br />
<br />
La hirotonia lui Atanasie Anghel (22 ianuarie 1698), Teodosie, împreună cu [[patriarh]]ul Dositei al Ierusalimului, l-au pus să semneze o mărturisire de credință foarte amănunțită, în 22 de puncte, care avea rostul de a-l întări în dreapta credință, atrăgându-i atenția îndeosebi asupra învățăturilor atacate de calvini și de catolici. Cu toate acestea, Atanasie a uitat, la scurt timp, făgăduințele făcute la București și a părăsit Biserica Ortodoxă, îmbrățișând uniația. Mitropolitul Teodosie îi scria, prin 1702, mustrându-l pentru greșeala săvârșită și îndemnându-l „să-și deschidă ochii și să părăsească ce-a început”.<br />
<br />
Se poate vorbi de o adevărată jurisdicție canonică a mitropolitului Teodosie asupra bisericilor ortodoxe din Brașov și Țara Bârsei după [[Nașterea uniației în Transilvania|dezbinarea lui Atanasie]], hirotonind preoți pe seama acestora și întărindu-i în dreapta credință prin mai multe scrisori adresate preoților și credincioșilor din Scheii Brașovului.<br />
<br />
== Adormirea ==<br />
<br />
După o păstorire de peste trei decenii, mitropolitul Teodosie și-a dat obștescul sfârșit la 27 ianuarie 1708, fiind îngropat lângă [[altar]]ul catedralei mitropolitane din București. A fost prohodit de patriarhii Gherasim Paladas al Alexandriei, Hrisant Notaras al Ierusalimului și „toți arhiereii câți s-au aflat aci”, după cum ne informează ''Istoria'' lui Radu Greceanu. O inscripție săpată pe stâlpul de piatră care-i străjuiește mormântul consemnează data morții, anii vieții (87) și anii de păstorire.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte=Ștefan I|<br />
titlu=[[Listă a mitropoliților Ungro-Vlahiei|Mitropolit al Țării Românești]]|<br />
ani=1668 - 1672 și 1679 - 1708|<br />
după=[[Antim Ivireanul]]}}<br />
{{end box}}<br />
<br />
[[Categorie:Mitropoliți români]]<br />
[[Categorie:Mitropoliți români]]<br />
[[Categorie:Mitropolia Munteniei și Dobrogei]]<br />
[[Categorie:Ierarhi români]]<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Episcopia_Hu%C8%99ilorEpiscopia Hușilor2024-01-23T18:47:05Z<p>RappY: Adăugare detalii despre prima jumătate a secolului XIX</p>
<hr />
<div>{{incomplet}}<br />
[[Imagine:Mitropolia Moldovei.svg|thumb|300px|<center>Organizarea [[Mitropolia Moldovei și Bucovinei|Mitropoliei Moldovei și Bucovinei]]</center>]]<br />
'''Episcopia Hușilor''' este o jurisdicție episcopală înființată în 1598, aparținând [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii Ortodoxe Române]]. Jurisdicția Episcopiei Hușilor este asupra întregului județ Vaslui si este o [[Eparhie]] sufragană [[Mitropolia Moldovei și Bucovinei|Mitropoliei Moldovei si Bucovinei]].<br />
<br />
În cadrul Episcopiei Hușilor funcționează 3 [[protopopiat]]e (Vaslui, Bârlad și Huși), care totalizează un număr de 294 de [[parohie|parohii]] și 192 filii. La acestea se adaugă un număr de 17 unități monahale și Mănăstirea Sf. Ap. Petru și Pavel – Catedrala Episcopală din Huși, integrată în cadrul Centrului Eparhial Huși, un Seminar Teologic, 9 așezăminte sociale, un serviciu de ambulanță și un cabinet medical<ref>Pagina web oficială a Episcopiei Hușilor, URL: https://episcopiahusilor.ro/episcopia</ref>.<br />
<br />
== Începuturi ==<br />
=== Înființare ===<br />
<br />
În timpul primei domnii a lui Ieremia Movilă (1595-1600), [[mitropolit]] al țării fiind fratele său Gheorghe, a avut loc un fapt de mare însemnătate pentru viața bisericească a Moldovei, și anume înființarea Episcopiei Hușilor.<br />
<br />
Noua episcopie a luat naștere în anul 1598. Într-un hrisov al lui Ieremia Movilă din 15 decembrie 1598, sunt menționați ca martori și [[ierarh]]ii moldoveni de atunci: mitropolitul [[Gheorghe Movilă]], cu episcopii Agafton al [[Arhiepiscopia Romanului și Bacăului|Romanului]], [[Teodosie Barbovschi]] al [[Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților|Rădăuților]] și Ioan al Hușilor.<br />
<br />
În schimb, actele de până la 6 mai 1598, în care apar ca martori și vlădicii țării, menționează numai pe primii trei ierarhi. Înseamnă că înființarea Episcopiei, precum și alegerea și [[hirotonie|hirotonia]] primului ei titular, [[episcop]]ul Ioan, au avut loc între 6 mai și 15 decembrie 1598. De aici înainte, episcopul de Huși apare mereu în actele vremii, alături de ceilalți ierarhi ai țării.<br />
<br />
Biserica cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși, ctitoria lui [[Ștefan cel Mare]], a devenit [[catedrală]] episcopală. Noua Episcopie ocupa ultimul loc între cele patru eparhii moldovene, după Suceava, Roman și Rădăuți. De regulă, titularii ei erau promovați în scaunul vlădicesc de la Rădăuți, iar de aici la Roman.<br />
<br />
=== Context istoric ===<br />
<br />
Dintre cârmuitorii Episcopiilor de Roman, Rădăuți și Hușilor în secolul al XVII-lea, s-au remarcat prea puțini. Vremurile grele prin care trecea țara, ca și instabilitatea lor în scaun, fiind adesea înlăturați sau siliți să se retragă, i-au făcut să se limiteze mai ales la probleme de natură gospodărească. Șirul lor este destul de greu de stabilit, din pricina lipsei izvoarelor documentare.<br />
<br />
=== Componența teritorială ===<br />
<br />
Înființându-se Episcopia Hușilor, au survenit schimbări în componența teritorială a celor patru eparhii.<br />
<br />
* ''Mitropolia'' cuprindea acum partea sudică din ținutul Sucevei, apoi ținuturile Iași, Neamț, Hârlău și Cârligătura (situat între Roman, Hârlău, Vaslui și Iași, cu reședința în Târgu Frumos).<br />
* ''Eparhia Romanului'' cuprindea ținuturile: Roman, Vaslui, Trotuș, Bacău, Adjud, Tutova, Tecuci, Putna și Covurlui<br />
* ''Eparhia Rădăuților'' cuprindea nordul Moldovei, cu ținuturile: Suceava, în partea ei de nord, Dorohoi, Țețina și Hotin<br />
* Noua ''eparhie a Hușilor'' avea ținuturile Fălciu (care se întindea în dreapta Prutului până către Dunăre, iar în stânga Prutului cuprindea Codrul Tigheciului, până către hotarul Bugeacului stăpânit de turci), Cahul, Lăpușna, Orhei și Soroca.<br />
<br />
== Secolul XVII ==<br />
<br />
În secolul XVII, vlădicii de la Huși au fost schimbați foarte des de către domnii țării ori au fost promovați în celelalte scaune vlădicești. Între ei s-a remarcat Dosoftei și Mitrofan, oameni de aleasă cultură, dar care au păstorit aici prea puțin.<br />
<br />
=== Primul episcop ===<br />
<br />
Primul episcop, Ioan, se pare că era [[călugăr]]it la [[Mănăstirea Râșca|Râșca]]. A fost singurul dintre ierarhii țării, care, în 1600, la intrarea lui [[Mihai Viteazul]] în Moldova, nu și-a părăsit [[scaun]]ul. Ca episcop de Huși, a avut desigur de luptat cu greutățile începutului, străduindu-se să dea noii eparhii o organizare cât mai corespunzătoare, după chipul celorlalte eparhii ale țării. Ieremia Vodă Movilă a înzestrat episcopia cu mai multe sate.<br />
<br />
După o păstorire de șapte ani, episcopul Ioan a fost mutat la Rădăuți, prin aprilie 1605. <br />
<br />
=== Dosoftei ===<br />
<br />
Mare mitropolit [[Dosoftei al Moldovei|Dosfotei]] și-a început drumul arhieresc în Episcopia Hușilor în anul 1658. Ca mulți alți episcopi din această perioadă, Dosfotei are o păstorire scurtă, fiind ales la Roman în primele luni ale anului 1660.<br />
<br />
=== Mitrofan ===<br />
{{main|Mitrofan al Buzăului}}<br />
La 11 ianuarie 1683, era episcop la Huși [[Mitrofan al Buzăului|Mitrofan]], fost călugăr la [[mănăstirea Bisericani]].<br />
<br />
Este vorba de episcopul tipograf, [[ucenic]]ul Mitropolitului Dosoftei, căruia i-a tipărit câteva din lucrările sale: ''Psaltirea slavo-română'' (1680), ''Molitvelnicul de-nțăles'' (1681), ''Viața și petrecerea sfinților'' (1682-1686).<br />
<br />
La rugămintea patriarhului [[Dositei al II-lea al Ierusalimului|Dositei al Ierusalimului]], aflat în Moldova, [[ieromonah]]ul Mitrofan a făcut o tipografie grecească la Cetatea, lângă Iași, unde a tipărit lucrările: ''Despre primatul papei'', a lui Nectarie al Ierusalimului (1682), ''Dialog contra ereziilor'', a lui Simeon al Tesalonicului (1683) și ''Slujba Sfinților Serghie și Vach'' (1685). A format de asemenea câțiva ucenici, care i-au continuat activitatea tipografică.<br />
<br />
Munca sa rodnică de răspândire a cuvântului tipărit a fost apreciată îndeosebi de mitropolitul Dosoftei, care l-a ajutat să fie ridicat la treapta de episcop al Hușilor. Dar în 1686, când Dosoftei a trebuit să plece în Polonia cu regele Jan Sobieski, a fost nevoit să-și părăsească scaunul și episcopul Mitrofan, care a trecut în Țara Românească.<br />
<br />
Aici s-a pus în slujba lui [[Șerban Cantacuzino]], care l-a numit conducător al tipografiei domnești din București, îngrijind de tipărirea [[Biblia_de_la_București_(1688)|Bibliei din 1688]] și a altor cărți. În 1691 a ajuns episcop al [[Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei|Buzăului]], desfășurând și acolo o rodnică activitate, mai ales prin înființarea primei tipografii din acel oraș.<br />
<br />
Episcopul Mitrofan se înscrie între marii vlădici cărturari din trecutul Bisericii Române, iar prin activitatea desfășurată în cele două țări, el a adus o contribuție însemnată la întărirea conștiinței de unitate națională românească.<br />
<br />
== Secolul XVIII ==<br />
<br />
La începutul secolului, din cauza lipsei de interes a unor episcopi și din cauza războiului ruso-turc din 1711, purtat tocmai în părțile Hușilor, Episcopia a trebuit să fie mai întâi refăcută din starea de ruină.<br />
<br />
=== Sava de la Pângărați (1708–1713) ===<br />
După retragerea lui Varlaam (1689-1708) la schitul Brădicești, în cursul lunii ianuarie 1709 a fost ales Sava de la Pângărați. Alegerea lui s-a făcut „cu tot soborul sfintei Biserici și cu tot sfatul domnesc”, - deci de o adunare formată din fețe bisericești și boieri -, după cum ne încredințează o scrisoare a domnitorului Mihail Racoviță (1707-1709) adresată locuitorilor din Huși, la 19 ianuarie 1709.<br />
<br />
În ziua următoare, domnul scria protopopului din Soroca, poruncindu-i să trimită pe toți preoții din ținut la Huși, pentru ca noul episcop „să-i vadă și să-i cerce pentru vrednicia preoțească și carele nu va fi vrednic de cinul preoțesc, să aibă a-l judeca după cum va scrie sfânta pravilă”.<br />
<br />
Noul ierarh a găsit Episcopia într-o stare de ruină, datorită nepăsării înaintașului său Varlaam, care, în cursul celor două decenii de păstorire, s-a îngrijit numai de schitul său de la Brădicești. Cerând sprijinul domnitorului, acesta i-a dat 20 de „scutelnici” (poslușnici) cunoscând că Episcopia era „arsă și prădată și căzută la mare slăbiciune... cât au rămas numai peatra, nici case, nici ogradă, nici chilii și mai ales neavind nimica nici dinlăuntru nici pe dinafară”. Același hrisov a fost întărit apoi și de [[Dimitrie Cantemir]] (1710-1711). Dar tot ce începuse să refacă episcopul Sava a fost din nou distrus în cursul războiului ruso-turc din 1711.<br />
<br />
Episcopia fiind situată în apropiere de Stănilești, unde turcii au dobândit victoria, a fost din nou arsă și prădată de tătari. Vlădica Sava a fost nevoit să ceară ajutor și de la primul domn fanariot Nicolae Mavrocordat (1711-1715). Un sprijin însemnat i-a venit prin anularea testamentului lui Varlaam, după care averea schitului Brădicești a intrat în proprietatea Episcopiei, încât a putut începe lucrările de refacere a bisericii episcopale și a incintei. Dar la sfârșitul anului 1713, Sava a fost trecut în scaunul episcopal de la Roman, în locul lui Pahomie, care s-a retras atunci.<br />
<br />
=== Iorest de la Secu (1713–1727) ===<br />
Urmașul lui Sava a fost Iorest, mult timp egumen la [[mănăstirea Secu]]. Se cunosc mai multe hrisoave domnești care dovedesc interesul și preocupările sale pentru bunăstarea materială a Episcopiei și refacerea ei. A păstorit până către sfârșitul anului 1727.<br />
<br />
=== Ghedeon (1727–1734) ===<br />
<br />
Lui Iorest i-a urmat episcopul Ghedeon, cu metania tot la Secu, ctitorul Sihăstriei. Și el a fost preocupat de problemele materiale ale Episcopiei, obținând felurite hrisoave domnești de întărire a unor proprietăți (de pildă, întărirea drepturilor Episcopiei asupra schitului Brădicești). La începutul anului 1734 a fost trecut în scaunul vlădicesc de la Roman.<br />
<br />
=== Varlaam (1734–1735) ===<br />
În locul lui Ghedeon a fost ales Varlaam, venit din [[mănăstirea Neamț]], unde se pare că a fost egumen. A păstorit doar câteva luni, fiind trecut în scaunul vlădicesc de la Rădăuți.<br />
<br />
=== Teofil (1735–1743) ===<br />
O păstorire mai lungă decât Varlaam a avut episcopul Teofil, fost egumen la mănăstirea Neamț, ales prin februarie 1735. Sub el, Episcopia și schitul Brădicești, metocul ei, au suferit o nouă pustiire, în cursul războiului ruso-turc de atunci.<br />
<br />
Vlădica Teofil a cerut și a obținut de la domnitorii Grigore II Ghica (1739-1741) și Constantin Mavrocordat (a doua domnie 1741-1743) reînnoirea vechilor drepturi ale Episcopiei.<br />
<br />
=== Ierotei (1743–1752) === <br />
Probabil în a doua jumătate a anului 1743, Teofil a fost trecut la Roman, iar la Huși a fost ales Ierotei, de la [[Mănăstirea Putna|Putna]].<br />
<br />
Ca și înaintașii săi, este pomenit și el în mai multe hrisoave domnești hărăzite Episcopiei. Mai mulți credincioși au lăsat Episcopiei felurite imobile. Ierotei a participat la câteva ședințe ale divanului domnesc, alături de ceilalți ierarhi ai țării, care au luat hotărâri de o însemnătate deosebită pentru țară (de pildă, la divanul din [[25 decembrie]] 1747 prin care se hotăra înființarea câte unei școli pe lângă fiecare episcopie).<br />
<br />
La 10 mai 1752, Ierotei s-a retras din scaunul vlădicesc, „fiind cuprins de slăbiciune și neputință”. A murit la scurt timp, căci în cursul anului 1753 apare în acte ca răposat. Probabil a fost [[înmormântare|înmormântat]] la Putna, mănăstirea sa de metanie.<br />
<br />
=== Inochentie (1752-1782) ===<br />
După retragerea episcopului Ierotei, în scaunul vacant a fost ales tot un călugăr [[Mănăstirea Putna|putnean]], Inochentie, originar dintr-o familie de răzeși din Bahna, ținutul Neamț, intrat de tânăr în [[mănăstirea Neamț]], de unde a trecut la Putna. Remarcat de Iacob Putneanul, a fost făcut [[dichiu]] la [[Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților|Episcopia din Rădăuți]], în timp ce păstorea acolo. Probabil tot la recomandarea sa, a fost ales episcop al Hușilor în mai 1752.<br />
<br />
În cei 30 de ani de păstorire, vlădica Inochentie s-a dovedit nu numai un priceput gospodar, ci și un bun patriot și un ales păstor de suflete. O însemnată faptă a sa a fost rezidirea din temelie a catedralei episcopale de la Huși, ctitorită de Sf. [[Ștefan cel Mare]], care ajunsese în stare de degradare. Din smerenie, nu și-a pus numele său de ctitor și nici pe al domnitorului Matei Ghica, cel care l-a ajutat, ci a așezat la locul de cinste vechea pisanie a lui Ștefan cel Mare. Lucrările de construcție au fost isprăvite la începutul anului 1756. A urmat apoi refacerea caselor din incinta Episcopiei, precum și a [[schit]]ului Brădicești, metocul eparhiei.<br />
<br />
Episcopul Inochentie s-a numărat printre cei care l-au îndemnat pe domnitorul Constantin Racovită Cehan să înființeze spitalul Sfântul Spiridon din Iași, lucru pe care-l recunoaște însuși domnul în hrisovul de întemeiere al spitalului din 1756 („sfătuindu-ne, în cîteva rînduri, cu ai noștri duhovnicești părinți, sfinția sa chir Inochentie, episcop Hușului...”).<br />
<br />
Bun gospodar, vlădica Inochentie s-a îngrijit de averea Episcopiei. Astfel, a reînnoit în mai multe rânduri hrisoavele domnești de scutiri, a cumpărat sau a primit zeci de danii în bunuri imobile (moșii, vii, păduri, un loc pentru metoc în Iași etc.), a făcut schimburi de proprietăți, a restabilit hotarele moșiilor. În administrarea bunurilor Episcopiei, a avut un neprețuit ajutor în persoana dichiului (administratorul, economul), Iorest Danu. Deși s-ar părea, la prima vedere, că toate acestea n-ar corespunde cu menirea sa de păstor de suflete, totuși, pe atunci moșiile erau singurele mijloace de susținerea Episcopiei. Veniturile lor l-au ajutat să-și refacă reședința și catedrala, jefuite în 1767, când Inochentie s-a retras la Brădicești, din cauza ciumei.<br />
<br />
Ca unuia care descindea din pătura răzeșilor, a înțeles toate nevoile și suferințele acestora. Episcopul [[Melchisedec_Ștefănescu|Melchisedec]] a consemnat o „tradiție”, care spunea că Inochentie umbla călare, cu desagii la șa, intra în casele răzeșilor, vorbea cu ei despre treburile gospodărești, și toți alergau la el, spre a primi ajutor și povață. Mai este de amintit că în 1756, Inochentie, alături de ceilalți vlădici ai țării, a luat parte la divanul sau adunarea în care s-a hotărît desființarea dării vădrăritului (numită năpaste), iar în anul următor a văcăritului.<br />
<br />
Inochentie s-a dovedit și un luminat patriot. Astfel, în 1769-1770, deci în timpul războiului ruso-ture din 1768-1774, a condus delegația moldoveană în Rusia, la curtea țarinei Ecaterina a II-a, pentru a-i prezenta doleanțele țării și a-i cere sprijinul împotriva stăpânirii otomane. În timpul șederii la Petersburg, Inochentie a îndemnat pe arhimandritul Vartolomei Măzăreanu să traducă din slavonește în românește ''Liturghia arhierească'', după cum arată o însemnare a traducătorului.<br />
<br />
Inochentie și-a dat obștescul sfârșit la [[10 octombrie]] 1782, fiind înmormântat în catedrala episcopală, refăcută de el din temelii, cu câțiva ani în urmă. Urmașul său, [[Iacob Stamati]], i-a așezat pe mormânt o lespede de marmură, cu inscripție săpată de jur împrejur.<br />
<br />
=== Jafurile domnilor fanarioți (1782) ===<br />
<br />
După moartea lui Inochentie, domnitorul [[epoca fanariotă|fanariot]] de atunci, Alexandru Mavrocordat Deli-bei, a luat toți banii rămași de la bătrânul episcop, o parte din averea mișcătoare și nemișcătoare, precum și economiile și lucrurile de valoare depuse de credincioși spre păstrare, la Episcopie. Prin acest jaf, Episcopia a rămas cu o datorie de 75 de pungi, o sumă însemnată, pe care a trebuit s-o plătească urmașul său. Obiceiul jefuirii eparhiilor moldovene după moartea chiriarhului lor a fost urmat și de alți domni fanarioți.<br />
<br />
=== Iacob Stamati (1782-1792) ===<br />
{{Main|Iacob Stamati}}<br />
<br />
Iacob Stamati a fost ales la [[9 decembrie]] 1782 și hirotonit în ziua următoare, în biserica Curții domnești din Iași. Gramata mitropolitului Gavriil pentru noul ierarh poartă data de [[18 decembrie]] 1782, când i s-a făcut înscăunarea. Așezat la Huși, Iacob a găsit Episcopia într-o stare de plâns. Revoltat de jaful domnului fanariot Alexandru Mavrocordat Deli-bei care a luat toți banii Episcopiei, Iacob a poruncit să se întocmească un pomelnic al episcopilor de Husi și al domnilor țării care au ajutat Episcopia, lucrat în lemn, de dimensiuni mari, în formă de triptic, în care era înfierată și fapta acelui domn.<br />
<br />
Îndată după înscăunare, Iacob Stamati a ridicat o nouă reședință episcopală, clădire existentă până azi, precum și o serie de dependințe. Biserica episcopală a fost înzestrată cu [[veșminte]], [[icoană|icoane]] și vase liturgice, iar [[catapeteasmă|catapeteasma]] a fost zugrăvită. Câțiva ani mai târziu, a cumpărat o mână din [[moaște]]le Sfintei Chiriachi. De asemenea, a cumpărat, a primit în dar sau a arendat numeroase moșii, izbutind să refacă starea materială a Episcopiei. În 1789, un ieromonah Sofronie, clitorul schitului Averești, și-a închinat ctitoria cu bunurile Episcopiei de Huși.<br />
<br />
Pentru ridicarea vieții religios-morale a credincioșilor, episcopul Iacob a trimis în 1785 o scrisoare pastorală către preoții din [[eparhie]], plină de îndemnuri privitoare la îndeplinirea slujbei lor. Cele 7 puncte ale pastoralei cuprindeau îndrumări privitoare la purtarea preoțească față de enoriași, la curățenia și înfrumusețarea bisericii etc. Tot aici erau arătate și sancțiunile care urmau să fie aplicate preoților nevrednici, dar și credincioșilor care nu acordau respectul cuvenit preoților și rânduielilor bisericești.<br />
<br />
=== Veniamin Costachi (1792-1796) ===<br />
{{Main|Veniamin Costachi}}<br />
<br />
Peste câteva zile, în 26 iunie, a avut loc alegerea, iar a doua zi hirotonia, noului episcop de Husi, Veniamin Costachi, până atunci egumen al mănăstirii Sfântul Spiridon din Iași. În cei patru ani de pastorire la Husi, s-a ocupat cu înzestrarea catedralei episcopale cu felurite obiecte de cult, precum și a reședinței eparhiale. Mitropolitul Iacob l-a însărcinat să slujească la [[înmormântare]]a starețului [[Paisie de la Neamț]] (15 noiembrie 1794), dar a ajuns după îngropare. A rămas atunci la Neamț aproape o lună, participând la alegerea urmașului lui Paisie.<br />
<br />
=== Gherasim Clipa (1796-1803) ===<br />
La 1 iunie 1796, Veniamin a fost ales episcop al [[Arhiepiscopia Romanului și Bacăului|Romanului]]. În ziua următoare, a fost ales la Huși [[ieromonah]]ul Gherasim Clipa Barbovschi, [[dichiu]]l Mitropoliei. Acesta era fiu de [[preot]] din Vicovu de Sus, în părțile Rădăuților, călugărit la Putna, a plecat de acolo la Slatina, unde a ajuns dichiu, iar mai târziu a avut aceeași slujbă la Mitropolie.<br />
<br />
Ca episcop la Huși a fost preocupat mai mult de probleme gospodărești, sporind averea Episcopiei prin daniile unor credincioși. Reprezentant al iluminismului, a sprijinit traducerea unor lucrări în românește. Cu toate acestea, Episcopia a ajuns sub el la mari datorii. Se pare că acestea s-au făcut cu gândul nemărturisit ca ea să nu mai poată fi jefuită la moartea ierarhului de către domnitori și boieri, așa cum se întâmplase în cazul lui Inochentie. La 25 martie 1803, Gherasim Clipa, Barbovschi i-a urmat lui Veniamin Costachi în scaunul episcopal de la Roman. <br />
<br />
== Secolul XIX ==<br />
=== Meletie Lefter (1803-1826) ===<br />
După alegerea lui Gherasim Clipa în scaunul vlădicesc de la Roman, în locul său a fost ales Meletie Lefter (27 martie 1803).<br />
<br />
Ca episcop, a făcut felurite renovări la catedrală, care era avariată de un cutremur și a primit numeroase danii de moșii pe seama Episcopiei, precum și danii din partea domnilor țării. Pentru că, în urma păcii de la București din [[16 mai]] 1812, Rusia țaristă a ocupat teritoriile din stânga Prutului, eparhia Hușilor a rămas numai cu ținutul Fălciu. Din această pricină, ținutul Vaslui a fost luat de la eparhia Romanului și alipit la Huși. În 1821-1822, a condus treburile Mitropoliei, ca „vechil” în locul lui [[Veniamin Costachi]]. La [[26 mai]] 1826, a fost ales episcop de Roman, în locul lui Gherasim Clipa, care trecuse la cele veșnice.<br />
<br />
=== Sofronie Miclescu (1826-1851) ===<br />
În aceeași zi a fost ales un nou episcop de Huși, ieromonahul Sofronie Miclescu, de la [[mănăstirea Neamț]] (hirotonit la [[3 iunie]]).<br />
<br />
În lunga sa păstorie la Huși s-au făcut mai multe îmbunătățiri la Episcopie: zid împrejmuitor, [[chilie|chilii]] noi pentru preoții slujitori, o nouă [[catapeteasmă]] etc. Din dispoziția lui, s-a întocmit un nou pomelnic al Episcopiei. În 1846 s-a înființat și la Huși o școală catehetică ținutală, pentru a face față nevoilor tot mai mari de preoți cu oarecare învățătură.<br />
<br />
Îndrumat îndeaproape de mitropolitul Veniamin Costachi, căruia îi cerea adesea lămuriri asupra unor probleme mai complicate, Sofronie a rămas în istoria eparhiei Hușilor ca un păstor vrednic și evlavios, fapte care au dus la alegerea sa în scaunul mitropolitan, la [[10 februarie]] 1851.<br />
<br />
=== Meletie Istrate (1851-1857) ===<br />
<br />
În cadrul aceleiași adunări electorale, s-a desemnat și succesorul său la Huși, în persoana tânărului arhimandrit Meletie Istrate, egumenul mănăstirii Slatina (hirotonit la [[12 februarie]], instalat la [[31 martie]]).<br />
<br />
Acesta își avea metania la Doljești, fusese [[arhidiacon]] al mitropolitului Veniamin, pe care l-a și însoțit la Slatina în 1842, încredințându-i-se egumenia mănăstirii. Contemporanii îl prezintă ca pe un ierarh cu trăsături morale asemănătoare cu ale marelui său dascăl.<br />
<br />
Ca episcop, a propus ca ținuturile Tutova și Covurlui, care aparțineau Romanului, să fie alipite la eparhia Hușilor, care avea numai ținuturile Fălciu și Vaslui (deci acum aveau fiecare câte patru). Adunarea obștească a aprobat propunerea la [[23 februarie]] 1852 (de menționa că Mitropolia avea ținuturile Iași, Neamț, Suceava, Dorohoi și Botoșani). Tot în 1852 s-au deschis cursurile Seminarului din Huși, la început în casele Episcopiei, apoi într-o casă cumpărată în acest scop. A înființat de asemenea o școală de muzică bisericească.<br />
<br />
Din scrierile contemporanului său [[Melchisedec Ştefănescu]], se poate afla că în frământările din anii 1856-1857, episcopul Meletie a fost atras în partida antiunionistă de către fratele său Nicolae Istrate, fapt care l-a îndepărtat de cler și de credincioșii săi. Această atitudine greșită față de dreptele năzuințe ale poporului i-a adus o adâncă supărare, care i-a grăbit sfârșitul, murind la [[31 iulie]] 1857, la vârsta de abia 40 de ani. A fost [[înmormântare|înmormântat]] în biserica Episcopiei.<br />
<br />
=== „Locotenenți” de episcopi (1857-1865) ===<br />
<br />
După moartea sa, au început să fie numiți și la Huși „locotenenți” de episcopi: Ghenadie Șendrea Tripoleos (august 1857 - 8 noiembrie 1858, f. ianuarie 1861), Calinic Miclescu Hariupoleos (noiembrie 1858 - ianuarie 1861), Melchisedec Ștefănescu (întâi ca arhimandrit, din 15 ianuarie 1861, apoi ca arhiereu titular Tripoleos, până la 17 noiembrie 1864) și Dionisie Romano Traianopoleos (17 nov. 1864 - 10 mai 1865).<br />
<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Eparhii românești]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Psaltirea_%C3%AEn_versuriPsaltirea în versuri2024-01-22T17:37:20Z<p>RappY: Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>[[Imagine:Psaltirea.jpg|thumb|300px|<center>Psaltirea în versuri</center>]]{{OrtodoxiaînRomânia}}<br />
'''Psaltirea în versuri''' (1673) a [[mitropolit]]ului [[Dosoftei al Moldovei|Dosoftei]] este prima versificare a [[Psaltire|Psaltirii]] în tot Răsăritul ortodox, considerată „''în cultură și literatură ceea ce este Voronețul în pictură''” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga)<ref name="păcurariu2">[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref> în România.<br />
<br />
''Psaltirea în versuri'' este o operă complexă și originală, Dosoftei inspirându-se din izvoare felurite, dar mai ales din poezia populară. Astfel, lucrarea este o operă națională românească, în care [[ierarh]]ul-poet „a prezentat țara și realitățile ei politico-sociale, poporul cu viața și năzuințele lui”<ref name="păcurariu2" />.<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
Versificarea psalmilor a apărut în Apusul Europei, mai ales în urma Reformei, când, în noile biserici protestante, fără [[icoană|icoane]], fără [[liturghie]], [[suflet]]ul își căuta înălțarea spre cele cerești numai pe scările extazului liric și melodic.<br />
<br />
În Franța, primul care a versificat 50 de [[psalm]]i a fost Clément Marot (1496-1544), urmat de Jean Calvin (1509-1564) și de discipolul său, Théodore de Bèze (1519-1605), scriitor și teolog, de Jean Passerat (1534-1602) și alții. Psaltirea versificată în limba franceză s-a cântat până târziu, trecând și în poezia populară, așa cum s-a întâmplat și în alte țări, fiind cea mai răspândită Psaltire rimată. Ea a găsit imitatori pretutindeni, în Germania, Italia, Spania, Anglia, Danemarca, Suedia, Boemia, Ungaria etc. Unele versificări maghiare calvine au fost traduse și în românește (Mihai Halici, Ioan Viski ș.a.).<br />
<br />
În Polonia cea mai artistică versificare a Psaltirii a făcut-o călugărul catolic Jan Kochanowski (1530-1584), cel mai de seamă poet polonez până la Adam Mickiewicz (sec. XIX). Psaltirea în versuri a lui Kochanowski (tipărită în 1579) s-a retipărit în zeci de ediții (24 până în 1641), cunoscând o largă răspândire în toată Polonia.<br />
<br />
În acest curent general de versificare a Psaltirii trebuie așezat și mitropolitul [[Dosoftei al Moldovei|Dosoftei]], primul care a versificat această carte biblică într-o limbă națională în cadrul [[Biserica Ortodoxă|Bisericilor ortodoxe]].<br />
<br />
== Tipărirea ==<br />
<br />
Pentru că vechea tiparniță care exista în Moldova în timpul domnitorului [[Vasile Lupu]] și a mitropolitului [[Varlaam al Moldovei|Varlaam]] nu mai funcționa, mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să-și tipărească primele lucrări în afara hotarelor țării, la [[mănăstire]]a ucraineană de la Uniev, în Polonia.<br />
<br />
Acolo a tipărit, în 1673, ''Psaltirea în versuri'', prima lucrare poetică de mari proporții în [[limba română]], și ''Acatistul Născătoarei de Dumnezeu'', „tălmăcit de pre limbă slavonească pre limbă românească, cu ostenala și sârguința lui”. Acatistul este tipărit cu aceleași litere și pe aceeași hârtie ca și ''Psaltirea'', fiind legat mai totdeauna cu ea.<br />
<br />
== Prefață ==<br />
<br />
În „cuvântul către cetitoriu” Dosoftei dădea câteva îndrumări ermineutice, lucrate, după cum mărturisea el, de „tizul” său, [[patriarh]]ul [[Dositei al II-lea al Ierusalimului|Dositei (Dosoftei) al Ierusalimului]], pe când era [[diacon]] al patriarhului Nectarie. În textul propriu-zis, apar numeroase note explicative scurte, precum și unele comentarii mai largi (la Ps. 28, 50, 86, 121).<br />
<br />
În însăși foaia de titlu a ''Psaltirii'', se preciza că a fost lucrată „''cu multă osteneală, în mulți ani, socotită și cercată prin sfintele cărți și di-aciia pre versuri tocmită, în cinci ani foarte cu osărdie mare''”.<br />
<br />
Iar în prefață mărturisea:<br />
<br />
:''Ni s-au părut smerenii noastre a hi lucru de treabă și de folos de spășenie (- mântuire, n.n.) tâlcovania aceștii svinte cărți a svîntului prooroc David, carea ieste plină de rugă şi plină de tainele cele mari a lui Dumnezău. Pentr-aceia, cu multă trudă și vreme îndelungată, precum am putut mai frumos am tălcuit ș-am scris precum au vrut Dumnezău, să poată trage hirea omului cătră cetitul ei.''<br />
<br />
Și în adevăr Dosoftei s-a străduit să versifice cei 150 de psalmi, „precum a putut mai frumos”, dând culturii românești o lucrare masivă, în 8.634 de versuri (peste 500 de pagini).<br />
<br />
== Conținut și influențe literare ==<br />
=== Exagerarea influenței polone ===<br />
S-a susținut mult timp, începând cu Ioan Bianu, care i-a reeditat Psaltirea, că Dosoftei s-a inspirat, în versificarea psalmilor săi, din Jan Kochanowski. O asemenea afirmație este exagerată<ref name="păcurariu2" />. Profesorii Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu, Augustin Z. N. Pop ș.a. admit doar ''sugestia'' care putea veni de la Psaltirea polonă, accentuând însă nota originală a operei dosofteiene și influența exercitată asupra ei de versul popular românesc.<br />
<br />
O raportare critică a celor două Psaltiri „arată limpede diferențe metrice dintre cele mai însemnate, care exclud orice dependență a Psaltirii lui Dosoftei de cea polonă”<ref name="păcurariu2" />. De altfel, s-a constatat că Dosoftei a tradus mai întâi Psaltirea în proză (tipărită abia în 1680) și apoi a versificat-o.<br />
<br />
=== Analiză literară ===<br />
==== Psalmul 46 ====<br />
Mulți din psalmii mitropolitului moldovean stau mărturie că ei sunt inspirați din poezia populară românească.<br />
<br />
De pildă, cunoscutul psalm 46:<br />
<br />
<poem><br />
''Limbile să salte''<br />
''Cu cântece-nalte''<br />
''Să strige-n tărie''<br />
''Glas de bucurie,''<br />
''Lăudând pe Domnul''<br />
''Să cânte tot omul.''<br />
''Domnul este tare.''<br />
''Este-mpărat mare''<br />
''Preste tot pământu''<br />
''Și-și ține cuvântul.''<br />
''Supusu-ne-au gloate''<br />
''Și limbile toate.''<br />
''De ni-s supt picioare''<br />
''Limbi de pre supt soare...''<br />
''</poem><br />
<br />
Versurile acestea prezintă asemănări vădite cu cele are ''Mioriței'':<br />
<br />
<poem><br />
''Flueraș de fag''<br />
''Mult zice cu drag,''<br />
''Flueraș de os''<br />
''Mult zice duios etc.''<br />
</poem><br />
<br />
sau cu unele din ''Legenda mănăstirii Argeș'':<br />
<br />
<poem><br />
''Cât îl auzea''<br />
''Domnu-nveselea''<br />
''Și curând pleca''<br />
''Spre zid apuca''<br />
''Cu nouă zidari''<br />
''Nouă meșteri mari...''<br />
</poem><br />
<br />
==== Psalmul 136 ====<br />
<br />
Psalmul 136, care plângea durerea evreilor aflați în robie, era versificat astfel:<br />
<br />
<poem><br />
''La apa Vavilonului,''<br />
''Jelind de țara Domnului,''<br />
''Acolo șezum și plânsăm''<br />
''La voroavă ce ne strânsăm,''<br />
''Și cu inemă amară''<br />
''Prin Sion și pentru țară''<br />
''Aducându-ne aminte,''<br />
''Plângeam cu lacrimi herbinte.''<br />
''Și bucine ferecate''<br />
''Lăsăm prin sălci aninate.''<br />
</poem><br />
<br />
Și acesta prezintă asemănări cu vechiul cântec ciobănesc:<br />
<br />
<poem><br />
''Jelui-m-aș munților''<br />
''De dorul părinților,''<br />
''Jelui-m-aș brazilor''<br />
''Tot de dorul fraților,''<br />
</poem><br />
<br />
sau cu versurile ''Mioriței'':<br />
<br />
<poem><br />
''Că la nunta mea''<br />
''A căzut o stea...''<br />
</poem><br />
<br />
==== Psalmul 53 ====<br />
<br />
Dar între psalmii versificați de Dosoftei se găsesc unii care, se poate spune „fără exagerare” <ref name="păcurariu2" />, îl arată ca pe un poet foarte talentat și ca un strălucit precursor al lui Mihai Eminescu și Tudor Arghezi. Iată de pildă câteva versete din psalmul 53:<br />
<br />
<poem><br />
''Doamne mă spăsește''<br />
''Cu svântul Tău nume''<br />
''Fă-mi giudeț pre lume''<br />
''Și-ntreg mă ferește''<br />
''Cu-a Ta putere''<br />
''Grije când am multă''<br />
''Tu, Doamne, mi-ascultă''<br />
''Ruga din tăcere,''<br />
</poem><br />
<br />
comparabile cu versurile eminesciene:<br />
<br />
<poem><br />
''Rugămu-ne-ndurărilor''<br />
''Luceafărului mărilor''<br />
''Ascult-a noastre plângeri''<br />
''Regină peste îngeri,''<br />
''Din neguri te arată,''<br />
''Lumină dulce, clară''<br />
''O, maică prea curată''<br />
''Și pururea fecioară.''<br />
</poem><br />
<br />
Tot așa și versurile:<br />
<br />
<poem><br />
''Peste luciu de genune''<br />
''Trec corăbii cu minune,''<br />
''Acolo le vine toană''<br />
''De fac chiții gioc și goană.''<br />
</poem><br />
(la Eminescu: ''Dintre sute de catarge...'').<br />
<br />
==== Psalmul 102 ====<br />
Psalmul 102, unul din cunoscuții psalmi de pocăință ai împăratului și proorocului David, ca și alții, se pare că au inspirat și pe Tudor Arghezi în ''Psalmii'' săi.<br />
<br />
=== Adaptări lexicale ===<br />
<br />
Merită să fie subliniat și faptul că Dosoftei - fără a se îndepărta de textul biblic - a introdus diferite cuvinte românești, localizând anumite situații: vorbește, de pildă, de ocine, descălecări de țară, moșii, boieria lui Iuda, zimbri, bucium, cobuz, colaci, slănină. Iată de pildă câteva versuri de preamărire a lui Dumnezeu, dar care erau potrivite și pentru proslăvirea unui domn moldovean întors biruitor de pe câmpurile de luptă:<br />
<br />
<poem><br />
''Cântați Domnului în strune,''<br />
''În cobuz de viersuri bune,''<br />
''Și din ferecate surle''<br />
''Viersul de psalomi să urle,''<br />
''Din bucium de corn de bour''<br />
''Să răsune până-n nour.''<br />
</poem><br />
<br />
=== Alte versuri ===<br />
<br />
În încheierea acestor considerații, trebuie adăugat că între psalmii 131 și 132, Dosoftei a mai adăugat opt versuri, în care arăta binefacerile păcii și ale bunei înțelegeri între oameni.<br />
<br />
De asemenea, la sfârșitul ''Psaltirii'' sunt întâlnite 18 versuri alcătuite de cronicarul [[Miron Costin]], în care sublinia originea romană și unitatea poporului român. Ele au fost alcătuite de cronicar în limba polonă, iar Dosoftei le-a redat aici în românește. Urmează alte 12 versuri - sub titlul „Apostrof” - care aparțin tot lui Dosoftei, în care vorbea despre zbuciumul celor ce aleargă după bunuri pământești.<br />
<br />
Pe ultima filă a cărții se află imnul „Pe Tine Dumnezeule Te lăudam” al Sfântului [[Niceta de Remesiana]], în slavonește.<br />
<br />
== Răspândire ==<br />
<br />
În sfârșit, trebuie să reținut și faptul că ''Psaltirea'' mitropolitului moldovean a circulat în toate ținuturile locuite de români, intrând în cântecele de stea și în colinde, precum și în creația dramatică a Vifleimului (Psalmii 46, 47, 48, 49, 94, 96, 97, 101, 136, 137 etc.).<br />
<br />
Mulți dintre psalmii de la 1673 intrați în colinde și cântece de stea, cu melodie proprie, au fost apoi culeși și publicați mai târziu de [[Anton Pann]] sau în alte culegeri de folclor (S. Fl. Marian, T. Pamfile etc.). În Transilvania și Maramureș s-au copiat unii din psalmii săi de către logofătul Matei Voileanu și logofătul Crăciun din Dumbrăveni, pe paginile unor cărți de slujbă.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Literatură creștină]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Teofil_SeremiTeofil Seremi2024-01-20T17:40:48Z<p>RappY: Fixare ani</p>
<hr />
<div>'''Teofil Seremi''' († 1683) a fost [[mitropolit]] al [[Mitropolia_Ardealului|Transilvaniei]] într-o perioadă în care iezuiții romano-catolici făceau presiuni asupra [[Biserica Ortodoxă|Bisericii Ortodoxe]], încercând să o dezbine și să o supună papalității de la Roma. <br />
<br />
== Viața ==<br />
<br />
Noul [[întâistătător]] al Bisericii transilvane devine [[preot]]ul văduv Toma, fiu de preot din Teiuș, [[călugăr]]it sub numele Teofil.<br />
<br />
După alegerea sa de către [[sobor]]ul mare, a trecut munții în Țara Românească, fiind [[hirotonie|hirotonit]] la 18 septembrie 1692, în [[catedrală|catedrala]] mitropolitană din București, de către vlădica Teodosie. A primit diploma de recunoaștere din partea noului guvernator al Transilvaniei, Gheorghe Banfi, cu obligația respectării celor 19 puncte impuse și lui Varlaam, predecesorul său<ref>Despre aceste puncte, se poate citi, de exemplu, în activitatea Sf. [[Simion_%C8%98tefan#Activitatea_mitropolitan.C4.83|Simion Ștefan]].</ref>. În anul 1693, făcea vizite în eparhie.<br />
<br />
Prin testamentul său din 12 iulie 1697, lasă Mitropoliei toate bunurile sale, „''ce am agonisit mai de înaintea vlădiciei și în vlădicie, cu sărăcia mea''”.<br />
<br />
A trecut la Domnul la scurt timp după această dată.<br />
<br />
== Teoria unită ==<br />
{{Main|Nașterea uniației în Transilvania}}<br />
S-a susținut în vechea istoriografie bisericească, mai ales unită, că sub Teofil, în 1697, s-ar fi încheiat o unire a [[Biserica Ortodoxă|Bisericii Ortodoxe]] din Transilvania cu romano-catolicii, cu toate formele legale. <br />
<br />
Conform, Pr. [[Mircea Păcurariu]], cercetările mai noi au dovedit că această pretinsă „unire” a fost ticluită de iezuiți, cu ajutorul unor falsuri. Cert este că spre sfârșitul vieții, Teofil a fost asaltat de iezuiți să accepte unirea cu Biserica Romei. Moartea lui, survenită prin iulie-septembrie 1697, l-a scăpat de uneltirile iezuiților, fiindu-i dat urmașului său [[Atanasie Anghel]] să pornească pe drumul greșit al dezbinării Bisericii pe care o păstorea.<br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte= Varlaam al Transilvaniei|<br />
titlu= [[Mitropolia_Ardealului|Mitropolit al Transilvaniei]]|<br />
ani= 1692-1697|<br />
după= [[Atanasie Anghel]]}}<br />
{{end box}}<br />
<br />
== Note ==<br />
<references/><br />
<br />
== Surse ==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Ierarhi români]]<br />
[[Categorie:Mitropoliți români]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Ioasaf_al_TransilvanieiIoasaf al Transilvaniei2024-01-20T17:21:54Z<p>RappY: Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>'''Ioasaf''' († 1683) a fost un [[ieromonah]] grec [[scaun|înscăunat]] ca [[mitropolit]] al [[Mitropolia_Ardealului|Transilvaniei]] pentru a lupta împotriva prozelitismului calvin.<br />
<br />
Scurta sa păstorire arată atât intenția [[Biserica Ortodoxă|Bisericii Ortodoxe]] de a păzi dreapta credință în Transilvania cât și greutatea luptei de a păstra în scaun un [[episcop]] ce respingea compromisuri de credință.<br />
<br />
== Înscăunarea ==<br />
<br />
În dorința de a opri acțiunea prozelitistă calvină, [[Șerban Cantacuzino]] a căutat să impună pe scaunul de mitropolit al Transilvaniei un ierarh care să nu accepte nicio abatere de la adevărurile de credință ortodoxe. De aceea, a recomandat lui Apaffi pe ieromonahul grec Ioasaf - originar din Ahaia -, trecând deci peste obiceiul alegerii mitropolitului de către [[sobor]]ul [[protopop]]ilor ardeleni.<br />
<br />
Fiind numit de Apaffi, s-a îndreptat spre București, unde a fost [[hirotonie|hirotonit]] arhiereu de către mitropolitul Teodosie, la 2 aprilie 1682.<br />
<br />
== Provocările din Transilvania ==<br />
<br />
Numirea lui Ioasaf direct de către principe, fără consultarea soborului mare, a produs nemulțumiri în rândul preoților și protopopilor transilvăneni. La nemulțumirea lor se adăuga și cea a superintendentului calvin Mihail Tófői, întrucât Ioasaf respingea orice încercări de calvinizare a Bisericii care-i fusese încredințată spre cârmuire.<br />
<br />
Chiar în timpul șederii lui Ioasaf la București, în vederea hirotonirii, câțiva protopopi români filocalvini, în frunte cu Ioan Zoba din Vinț, s-au prezentat la Apaffi, protestând împotriva numirii lui Ioasaf.<br />
<br />
Odată înscăunat la Alba Iulia, Ioasaf a început să facă rânduială în Biserică, înlăturând nouă protopopi, unii acuzați de felurite abateri, alții prieteni ai calvinilor. Din această cauză, mișcarea pornită împotriva lui Ioasaf s-a accentuat.<br />
<br />
== Încercări de înlăturare ==<br />
<br />
În urma stăruințelor depuse pentru înlăturarea lui Ioasaf, s-a convocat un sobor de judecată la Alba Iulia, în casa nobilului Szőcs Pál, la 12-13 iulie 1682. Cu acest prilej au fost audiați 16 martori - desigur oameni ai autorităților de stat calvine - care au răspuns la 8 întrebări.<br />
<br />
Mitropolitului i s-au adus mai multe învinuiri: că este grec și nu cunoaște suficient [[limba română]], că a ajuns mitropolit împotriva obiceiului Bisericii Ortodoxe din Transilvania, prin simonie, că nesocotește învățătura calvină și că a înlăturat mai mulți protopopi din slujbă.<br />
<br />
Cu toate acestea, el și-a continuat activitatea, deoarece majoritatea preoților români erau de partea lui.<br />
<br />
În primăvara anului 1683 s-a întrunit un sobor la Sighișoara, la care au participat 223 de preoți și câțiva protopopi, când s-a pus din nou problema mitropolitului Ioasaf: majoritatea preoților doreau să-l aibă mitropolit pe Ioasaf<br />
<br />
În toiul acestor frământări, vlădica a trecut la cele veșnice, către sfârșitul anului 1683.<br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte= [[Iosif Budai]]|<br />
titlu= Mitropolit al Transilvaniei|<br />
ani= 1682-1683|<br />
după= [[Sava III din Veștem]]}}<br />
{{end box}}<br />
== Surse ==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Ierarhi români]]<br />
[[Categorie:Mitropoliți români]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Iosif_BudaiIosif Budai2024-01-20T17:06:36Z<p>RappY: Creare pagină aproape integral luată din cartea citată la surse</p>
<hr />
<div>'''Iosif Budai''' († 1682) a fost [[mitropolit]]ul Transilvaniei după ce [[Sava Brancovici]] a fost întemnițat de calvinii maghiari. Deși se știu puține din viața ierarhului, există ipoteza că Iosif Budai este episcopul ucis din porunca princepelui Mihail Apaffi, fiind astfel un ierarh [[mucenic]].<br />
<br />
== Viața ==<br />
=== Înainte de arhierie ===<br />
Înainte de 24 iunie 1680, [[sobor]]ul mare al tuturor [[protopop]]ilor a ales un nou [[mitropolit]], după ce [[Sava Brancovici]] a fost întemnițat. Astfel, soborul l-a ales pe Iosif Budai din satul Pișchinți (jud. Hunedoara).<br />
<br />
Se pare că era [[călugăr|călugărit]] în Moldova. A fost [[hirotonie|hirotonit]] [[arhiereu]] la București, de către mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, asistat de doi episcopi greci.<br />
<br />
=== Perioada mitropolitană ===<br />
După hirotonire, s-a reîntors la credincioșii săi din Transilvania, primind și o scrisoare din partea lui Șerban Vodă Cantacuzino către principele Mihail Apaffi. Confirmarea lui de către principe s-a făcut abia la 28 decembrie 1680, când i s-au impus 19 îndatoriri (condiții) calvine (cele 15 impuse lui [[Simion Ștefan]] în 1643, la care se adăugau și cele 4 impuse lui Sava Brancovici în 1669).<br />
<br />
Din scurta lui activitate ca mitropolit, se știe numai că a făcut unele vizite canonice în părțile Bistriței, la începutul anului 1681. A murit la începutul anului 1682.<br />
<br />
== Ipoteza muceniciei ==<br />
După o ipoteză mai nouă, el ar fi mitropolitul român despre care scria Petru Maior în ''Istoria Bisericii românilor'' că a fost ucis, din porunca lui Apaffi, în cetatea Eciu (azi în Brâncovenești - jud. Mureș).<br />
<br />
Înseamnă că Iosif a fost cel de-al patrulea mitropolit al Transilvaniei înlăturat din scaun de calvini în veacul al XVII-lea.<br />
<br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte= [[Sava Brancovici]]|<br />
titlu= Mitropolit al Transilvaniei|<br />
ani= 1680-1682|<br />
după= [[Ioasaf al Transilvaniei|Ioasaf]]}}<br />
{{end box}}<br />
<br />
== Surse ==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Ierarhi români]]<br />
[[Categorie:Mitropoliți români]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Noul_Testament_de_la_Alba_IuliaNoul Testament de la Alba Iulia2024-01-17T22:48:54Z<p>RappY: Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>[[Imagine:NoulTestament.JPG|thumb|300px|<center>Noul Testament de la Alba Iulia</center>]]{{OrtodoxiaînRomânia}}<br />
'''Noul Testament de la Alba Iulia''' (1648) sau '''Noul Testament de la Bălgrad''' este prima traducere integrală a [[Noul Testament|Noului Testament]] tipărită în românește. Alături de ''[[Cazania lui Varlaam]]'', Noul Testament de la Alba Iulia constituie temelia pe care s-a făurit, în secolele următoare, [[limba română]] literară.<br />
<br />
Această traducere se bucura de o autoritate deosebită între scrierile bisericești din secolul al XVII-lea, datorită, în primul rând, limbii folosite, mult apropiată de cea populară. Pentru cuvintele mai puțin cunoscute, notele marginale din carte pot fi socotite ca un început de dicționar explicativ în limba română. De asemenea, pe lângă traducerea propriu-zisă, Noul Testament de la Alba Iulia cuprinde zeci de pagini care pot fi considerate ca primul „manual” de introducere și de [[exegeză]] biblică din [[teologie|teologia]] românească.<br />
<br />
== Introducere ==<br />
<br />
„''Noul Testament sau împăcarea cu legea noao a lui Is. Hs. Domnului nostru''” a văzut lumina tiparului la Alba Iulia, la 20 ianuarie 1648. Aceasta înseamnă că a fost dat în lucru de prin 1647, sau chiar din 1646. Trebuie subliniat în mod deosebit faptul că aceasta este prima traducere integrală a [[Noul Testament|Noului Testament]] tipărită în românește. Traducerea Noului Testament din 1648 se încadrează în curentul larg umanist de culturalizare a poporului în limba lui, mai ales că traducătorii erau conștienți că limba română este de origine latină, deci menită să devină o limbă de cultură, ca și cele considerate „sfinte”: greaca, latina, slavona. În afară de aceasta, [[preot|preoții]], și bineînțeles [[laicat|masele largi de credincioși]], nu mai cunoșteau [[limba slavonă]], încât simțeau nevoia citirii cuvântului lui Dumnezeu în limba vorbită și înțeleasă de toți.<br />
<br />
== Prima prefață ==<br />
Într-o primă „Predoslovie”, semnată de „''[[Simion Ștefan]], [[arhiepiscop]] și [[mitropolit]] [[scaun]]ului Bălgradului și a Vadului și a Maramureșului și a toată țara Ardealului''”, se aduceau mulțumiri protocolare lui Gh. Rákóczy pentru „ajutorul” dat la tipărire. Deși în prefață se spune că s-a tipărit cu cheltuiala lui Rákóczy, adevărul este că s-a tipărit cu banii încasați de la preoții români, după cum se poate afla dintr-o scrisoare a lui Geleji din 1643.<br />
<br />
În ce privește autorul primei predoslovii, era scrisă de unul din fruntașii calvini de atunci, poate Gh. Csulai, predicatorul curții lui Rákóczy, devenit superintendent în 1649, cu a cărui cheltuială se tipărise ''Catehismul calvinesc''. Nu ar fi exclus să fi fost redactată în ungurește, apoi tradusă în românește. Mitropolitul a fost pus să o semneze, ca astfel să se dea mai multă autoritate întregii lucrări și să poată fi difuzată printre credincioșii săi români (o situație asemănătoare prezintă și prefețele [[Biblia de la București (1688)|Biblici din 1688]]).<br />
<br />
== A doua prefață ==<br />
=== Ieromonahul Silvestru ===<br />
Cea de-a doua prefață „''Predoslovia către cititori''” - nesemnată, prezintă un interes deosebit. La început dă unele știri asupra traducătorilor.<br />
<br />
:''Acest Testament l-au început a-l izvodi [[ieromonah|eromonah]] Selivestru... și el s-au ustenit cât s-au putut și curînd îi s-au întâmplat lui moarte''.<br />
<br />
Silvestru era originar din Țara Românească, fost [[egumen]] la [[Mănăstirea Govora|Govora]], unde a tipărit ''Sinaxarul'' din ''Psaltirea slavonă'' cu ''Ceaslov'' (1638). ''Evanghelia învățătoare'' de la Govora și Dealu, din 1642-1644, a ieşit de sub tipar „cu osteneala și izvodirea” aceluiași „Silvestru eromonah”. Înseamnă că era un [[călugăr]] cu o aleasă pregătire cărturărească, dobândită fie în vreuna din [[mănăstire|mănăstirile]] țării, fie poate în Colegiul lui [[Petru Movilă]] de la Kiev, înființat cu câțiva ani în urmă. Așa s-ar putea explica faptul că a tradus Cazania „din limba rusească” (poate după Cazania de la Kiev, din 1637). La traducerea Noului Testament s-a folosit și o ediție slavă tipărită „în țara Moscovei”.<br />
<br />
În continuare, se relata contribuția altor cărturari români la revizuirea și îndreptarea traducerii lui Silvestru.<br />
<br />
:''Iară noi, socotind și luînd aminte, găsit-am multă lipsă și greșiale în Scriptura lui, pentru neînțelesul limbii și cărții grecești. Pentr-aceia noi am început dintîiu a-l posledui și unde n-au fost bine, am isprăvit și am împlut și am tocmit din cît am putut.''<br />
<br />
=== Izvoarele folosite ===<br />
<br />
Se preciza apoi că nu s-a folosit un singur „izvod”, ci „toate cîte am putut afla” ([[Septuaginta]], [[Vulgata]], o traducere slavonă, tipărită la Moscova), fără să se îndepărteze de textul original, considerat „izvorul celorlalte”.<br />
<br />
Fără îndoială că atât ieromonahul Silvestru, cât și continuatorii săi au cercetat și vechile traduceri românești, fie pe cele aflate în manuscris, fie pe cele tipărite: Tetraevanghelul din 1560-1561 și Apostolul din 1563, ambele tipărite de Coresi, poate pericopele evanghelice din [[Cazania lui Varlaam]], din 1643. În felul acesta, ediția din 1648 se prezintă ca o încununare a strădaniilor cărturarilor români de până atunci de a transpune cuvântul lui Dumnezeu în limba proprie a credincioșilor.<br />
<br />
=== Identitatea traducătorilor ===<br />
Se naşte, în chip firesc, întrebarea: cine au fost continuatorii ieromonahului Silvestru? În prima „predoslovie” pusă sub numele mitropolitului se menționa dispoziția pe care acesta o primise din partea lui Rákóczy: „''mi-ai poruncit să caut în popii miei preuți cărturari și oameni înțelepți care să știe izvozi Testamentul cel Nou... din limbă greacă și slovenească și latinească''”. Este deci limpede că ostenitorii la revizuirea și completarea traducerii erau preoți cărturari din Ardeal, de neam român. <br />
<br />
Frecvența ardelenismelor în textul tradus (crai, crăiasă, Pătru, păhar, coşarcă, ciurdă, beutură, lămpaș, beteag, îngrupare, muiere, tîrnaț, oloi etc.) constituie o dovadă în plus că traducătorii erau transilvăneni. Nu este însă exclusă posibilitatea ca alături de ei să fi fost și unii cărturari din Țara Românească, poate Meletie Macedoneanul, care a avut un rol însemnat în tipărirea cărților de la Govora, sau Daniil Andrean „monahul din Țara Panoniei”, care a tradus ''Îndreptarea Legii'' de la Târgoviște din 1652, amândoi oameni de carte, apreciați și de cârmuitorii calvini ai Transilvaniei.<br />
<br />
=== Neologisme grecești ===<br />
O altă problemă pusă în a doua prefață a Noului Testament este aceea a îmbogățirii limbii literare românești. Traducătorii, preocupați de redarea exactă a textului, au constatat că în limba română nu existau termeni corespunzători pentru o serie de noțiuni. Din aceste motive, au recurs la o soluție foarte ingenioasă, lăsând netraduse cuvintele fără corespondent în limba noastră, dar îmbrăcându-le într-o haină fonetică și morfologică românească. În felul acesta, au intrat în limba română prin Noul Testament de la Alba Iulia - o serie de neologisme: sinagogă, filosofi, maghi, iotă, teatron, [[canon]], areopagus (toate sunt grecești, ceea ce constituie o dovadă în plus că s-a folosit și textul Septuagintei).<br />
<br />
=== Crearea unei limbi comune ===<br />
<br />
Dar cea mai însemnată problemă pusă în această predoslovie se referă la necesitatea unei limbi literare unitare, pe care să o înțeleagă toți românii. Fiind conștient de unitatea etnică a poporului român, autorul predosloviei și-a îndreptat gândul către toți românii, nesocotind granițele politice nefirești existente între ei.<br />
<br />
:''Aceasta încă vă rugăm să luați aminte că rumânii nu grăescu în toate țările într-un chip, încă neci într-o țară toți într-un chip. Pentru-aceaia cu nevoie poate să scrie cineva să înțeleagă toți, grăind un lucru unii într-un chip, alții într-alt chip... Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni, carii îmblă în toate țările, așia și cuvintele acelea sînt bune carele le înțeleg toți. Noi derept aceaia ne-am silit, den cît am putut, să izvodim așia cum să înțeleagă toți, iară să (dacă) nu vor înțeleage toți, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte țări, de și-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăiescu toți într-un chip.''<br />
<br />
Plastica asemănare a cuvintelor cu circulația banilor (parafrazând maxima latinească „verba valent sicut numi”) arată că autorul era conștient de existența graiurilor și a provincialismelor, dar și de rolul cărturarilor vremii în formarea unei limbi literare comune pentru toți românii. De aceea stăruia cu convingere pentru formarea unei limbi literare comune, recomandând, în acest scop, folosirea cuvintelor cu cea mai largă circulație (în accepțiunea geografică).<br />
<br />
=== Autorul prefeței ===<br />
<br />
Dar cine este autorul predoslovici, căci ea nu este semnată? Stilul ei, mult mai concis decât al primei predoslovii, cu o expunere care se remarcă prin caracterul ei obiectiv, concret, ordonat și prin frazele în general mai scurte, arată că autorul nu este același cu al primei predoslovii. Pr. [[Mircea Păcurariu]] consideră că este însuși mitropolitul [[Simion Ștefan]] sau un cărturar român ortodox din anturajul său. În orice caz, „chiar dacă mitropolitul nu ar fi autorul, totuși trebuie să admitem că predoslovia s-a scris sub îndrumarea și supravegherea sa, deci poate fi socotit, în cel mai rău caz, autorul ei moral”<ref name="păcurariu2">[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>.<br />
<br />
El va fi avut ca model pe marele său contemporan din Moldova, mitropolitul [[Varlaam al Moldovei|Varlaam]], care, cu cinci ani în urmă, tipărise [[Cazania lui Varlaam|Cazania]] „pentru toată seminția românească pretutindenea ce se află pravoslavnici întru-această limbă”, socotind-o ca un „dar limbii românești”. Era, de altfel, unul din puținele mijloace prin care ierarhul putea să comunice direct, suflet de la suflet, cu păstoriții săi, supusi împreună unei asupriri politice și religioase. „Faptul că prefața n-a fost semnată trebuie interpretat ca o abilitate a mitropolitului, care voia să evite neplăcerile cu principele și cu superintendentul calvin”<ref name="păcurariu2" />.<br />
<br />
== Traducerea ==<br />
=== Stilul literar ===<br />
În ce privește traducerea propriu-zisă, primul lucru care impresionează la citirea cărții este acela că s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de a poporului, de o mare frumusețe literară. Fraza nu este înrobită unor influențe străine, ci, dimpotrivă, este capabilă să exprime gândurile fără nici un echivoc.<br />
<br />
Conștienți de originea latină a limbii noastre, traducătorii s-au orientat spre aceasta, luând din ea o serie de fonetisme, forme și cuvinte necunoscute până atunci. Elementele slavone și grecești sunt folosite într-o măsură redusă. Cunoașterea desăvârșită a limbii vorbite i-a pus pe traducători în situația de a da un text de o deosebită limpezime, care a putut fi urmărit cu ușurință de toți românii din toate locurile în care erau „răsfirați” din toate timpurile, până azi. De aceea, alături de ''Cazania lui Varlaam'', Noul Testament de la Alba lulia constituie temelia pe care s-a făurit, în secolele următoare, limba română literară.<br />
<br />
=== Structura ===<br />
<br />
Textul este împărțit în „capete” (capitole), iar acestea în „stihuri” (versete), orice capitol avînd „suma” (rezumatul) lui. Fiecare pagină are rezervat un spațiu pentru trimiteri la alte capitole sau versete din Sfânta Scriptură. Aceste spații mai erau folosite şi pentru explicarea unor termeni străini (latinești, maghiari, slavoni) sau pentru explicarea prin sinonime a unor cuvinte românești cu circulație mai restrânsă, dar și pentru unele scurte comentarii ([[exegeză]]).<br />
<br />
=== Notele explicative ===<br />
<br />
Termenii explicați sunt din variate domenii:<br />
* teologie<br />
* administrație (pretor, publican, ariopag)<br />
* medicină (gangrenă)<br />
* numismatică (statir, denar, aspru, codrat)<br />
* geografie (sân de mare, vântul evrochlidon)<br />
* botanică (mintă, izmă, cimbru).<br />
<br />
Se poate conchide că unele din cuvintele glosate au intrat în limba română direct din limba greacă și latină, în anul 1648. De aceea, notele marginale din Noul Testament de la Alba Iulia pot fi socotite ca un început de dicționar explicativ în limba noastră.<br />
<br />
Sunt apoi și scurte comentarii la unele versete. De pildă:<br />
* „Mănule curund nu-ți pune pre nime = sau nu popi pre nime”<br />
* „era un bogat și să îmbrăca în ușărnic şi vison = visonul era giulgiul supțire și scumpu ce-l făcea de-n inu, carele era într-un preț ca aurul”<br />
* „dară iară vă zic voao: mai leasnă iaste cămilei pre în urechea acului a trece...” = „cămila se zice că-i funia corăbii, iar în cest loc să înțeleage cămila”.<br />
<br />
=== Predosloviile ===<br />
<br />
O problemă teologică de mare importanță legată de ediția Noului Testament din 1648 este a celor 24 de „predoslovii” (a Apocalipsei intitulată „summa”). Cu excepția Epistolelor către [[Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel|Filimon]], [[A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan|II]] și [[A treia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan|III]] Ioan, toate celelalte cărți au câte o scurtă „predoslovie” sau, în limbajul teologic de azi, o „introducere” la cărțile respective.<br />
<br />
Din cele 672 de pagini de text, aproximativ 55 de pagini cuprind asemenea considerații isagogice. După părerea cercetătorilor, cele 24 de „predoslovii” la cărțile Noului Testament sunt originale, neputându-se stabili nicio legătură cu lucrările teologice maghiare contemporane, îndeosebi calvine. Probabil s-a folosit ediția latină a Bibliei, apărută la Veneția în 1587 (''Biblia ad vetustissima exemplaria''), care cuprinde traducerea Fericitului [[Ieronim]], însoțită de trimiteri și scurte considerații introductive la fiecare carte. Stilul acestor predoslovii este asemănător cu cel din „predoslovia către cetitori”, ceea ce înseamnă că au un singur autor.<br />
<br />
Predomină expunerea sistematică, logică, cu fraze concise și clare, cu o grupare metodică a problemelor, deci se folosește un stil didactic. Predosloviile prezintă scurte date istorice și geografice despre orașele sau ținuturile cercetate de Sfinții [[Apostoli]], mai ales în cazul Epistolelor pauline, date despre autori, timpul, locul și limba în care au scris, date asupra cuprinsului cărții.<br />
<br />
Se face chiar și etimologia numelor unor autori, din limba greacă sau ebraică. În unele predoslovii autorii se angajează în scurte dispute teologice cu filozofii păgâni, ereticii, catolicii etc. Se introduc unii termeni care nu apar în traducerea propriu-zisă (epicurei, papiști, iejuviți, stemă, istorie). Toate acestea arată formația umanistă a traducătorilor, câștigată fie la unele școli din Transilvania, fie peste hotare.<br />
<br />
De notat că în aceste „predoslovii” se făcea amintire și de unii Sfinți Părinți și scriitori bisericești (Sfântul [[Ioan Gură de Aur]], Sfântul [[Atanasie cel Mare]], Fericitul Ieronim, [[Teofilact al Ohridei]] etc.), fapt ce arată că alcătuitorii lor nu erau calvini (nici filocalvini), ci români ortodocși care au lucrat și la traducerea propriu-zisă. Pe baza cercetărilor relatate aici, se poate afirma că Noul Testament de la Alba Iulia cuprinde zeci de pagini care pot fi considerate ca primul „manual” de introducere și de exegeză biblică din teologia românească.<br />
<br />
== Refolosirea materialului ==<br />
<br />
Trei predoslovii ([[Evanghelia după Marcu|Marcu]], [[Evanghelia după Luca|Luca]] și [[Evanghelia după Ioan|Ioan]]) au fost reproduse în Biblia de la București din 1688, cu simple modificări grafice sau schimbări de termeni. Același lucru se poate constata și în privința textului propriu-zis, căci Biblia de la București a preluat traducerea de la Alba Iulia, mergând uneori până la simplă transcriere sau la schimbări neînsemnate de limbă, cerute de însăși evoluția ei.<br />
<br />
A fost folosit apoi și de ediția Noului Testament de la București, din 1703, tipărit de [[Antim Ivireanul]] (se cunoaște și o copie a Noului Testament, un manuscris, făcut în Țara Românească la scurt timp după apariție). Traducerea din 1648 a fost apreciată mai târziu și de mitropolitul [[Andrei Șaguna]], care s-a folosit de ea în opera de revizuire și retipărire a Bibliei de la Sibiu, din 1856-1858. Sunt dovezi concludente că Noul Testament de la Alba Iulia se bucura de o autoritate deosebită între scrierile bisericești din secolul al XVII-lea, datorită, în primul rând, limbii folosite, mult apropiată de cea populară.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Sfânta Scriptură]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Teofil_al_%C8%9A%C4%83rii_Rom%C3%A2ne%C8%99tiTeofil al Țării Românești2024-01-16T19:56:41Z<p>RappY: /* Școala slavonă și colegiul umanist */ Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>[[Fișier:Pravila de la govora.jpg|thumb|240px|''[[Pravila de la Govora]]'' a fost tipărită în timpul păstoririi lui Teofil.]]<br />
După retragerea din [[scaun]] a [[mitropolit]]ului [[Grigorie I al Țării Românești|Grigorie]], locul său a fost ocupat de [[episcop]]ul '''Teofil''' de la Râmnic, atestat pentru prima dată în scaun la 20 iulie 1636.<br />
<br />
Sub vlădica Teofil au apărut în Muntenia primele cărți juridice, teologice și de cult în [[limba română]]. Prin sprijinul dat la traducerea și tipărirea acestora, mitropolitul Teofil a fost socotit de Nicolae Iorga „unul dintre cei dintâi ctitori ai limbii românești în biserică” și „începătorul tipăriturii în această limbă pe pământ românesc”<ref name="păcurariu2" />. <br />
<br />
== Context istoric ==<br />
<br />
După vremurile de nesiguranță și frământări pe care le-au trăit domnii Țării Românești din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și după păstorirea a doi domni greci - timp de peste trei decenii -, [[Mitropolia Munteniei și Dobrogei|Biserica din Țara Românească]] a cunoscut o stare de înflorire în cursul îndelungatei și pașnicei domnii a lui [[Matei Basarab]] (1632-1654), precum și a urmașilor săi imediați: Constantin Șerban Basarab zis Cârnul (1654-1658), Mihnea III Radu (1658-1659), Gheorghe Ghica (1659-1660), Grigorie Ghica (1660-1664) și Radu Leon (1664-1669). Ceea ce trebuie remarcat de la bun început este faptul că scaunele domnești nu mai sunt ocupate de acum înainte de [[ierarh]]i greci (cu o excepție la [[Arhiepiscopia Râmnicului|Râmnic]]), timp de aproape un secol. Era și aceasta o urmare a mișcărilor anterioare îndreptate împotriva grecilor, conduse de Bărcan stolnicul, Lupu paharnicul Mehedințeanu și Matei Basarab.<br />
<br />
== Viața înainte de scaunul mitropolitan ==<br />
=== Înainte de arhierie ===<br />
<br />
Înainte de a ajunge episcop la Râmnic, probabil a fost [[egumen]] la [[Mănăstirea Bistrița (Vâlcea)|Bistrița]] din Oltenia, căci documentele pomenesc aici un egumen cu numele Teofil, între anii 1611-1617. În această calitate, în ianuarie 1611, a ascuns într-o peșteră din apropierea [[mănăstire|mănăstirii]] [[moaște]]le Sfântului [[Grigorie Decapolitul]] și alte obiecte de preț ale mănăstirii, spre a le feri de prada ostașilor principelui Gabriel Báthory al Transilvaniei, care năvăliseră în Țara Românească. Tot aici a ascuns și pe învățatul mitropolit grec Matei al Mirelor, egumenul [[Mănăstirea Dealu|mănăstirii Dealu]]. La rugămintea egumenului Teofil, vlădica Matei a scris mai târziu ''Slujba și viața Sfântului Grigorie Decapolitul''.<br />
<br />
=== Episcop de Râmnic ===<br />
Ca episcop de Râmnic, a fost trimis, în 1631, de domnitorul Leon Tomșa în Transilvania, ca să ia legătura cu Matei Aga și cu boierii pribegi, spre a-i sfătui să se reîntoarcă în țară. S-a numărat și printre însoțitorii lui [[Matei Basarab]] la Istanbul (Constantinopol), în 1632, când a fost recunoscut domn de turci.<br />
<br />
== Mitropolit al Țării Românești ==<br />
=== Introducere ===<br />
Ajungând [[Listă a mitropoliților Ungro-Vlahiei|mitropolit al Ungrovlahiei]], Teofil s-a bucurat de încrederea deosebită a lui Matei Basarab. Acesta l-a folosit și într-o misiune diplomatică, trimițându-l, în fruntea unei solii, la principele Transilvaniei Gheorghe Rákoczi I la Alba Iulia, în 1640. Desigur, Teofil a vizitat și pe colegul său din Alba Iulia, mitropolitul Gheorghe. Se pare că acum i-a dăruit lui Gheorghe o instalație tipografică.<br />
<br />
=== Curentele culturale ===<br />
Mitropolitul Teofil s-a impus mai mult prin activitatea depusă în slujba culturii românești. Nu trebuie însă trecut cu vederea faptul că viața culturală și artistică a Tării Românești din acel timp se bucura de sprijinul generos al lui Matei Basarab, al soției sale, doamna Elina, și al fratelui ei, învățatul logofăt Udriște Năsturel.<br />
<br />
În cursul domniei lui Matei Basarab, se conturează trei curente culturale: cel slavon, sprijinit de familia domnitoare și mai ales de Udriște Năsturel, curentul grecesc, sprijinit de unii ierarhi, clerici și dascăli greci veniți în Țara Românească, și cel românesc, sprijinit de [[cler]]ul de mir, [[monahism|monahal]] și de marea masă a [[laicat|credincioșilor români]]. A ieșit biruitor cel din urmă, așa cum va fi observat mai jos.<br />
<br />
=== Activitatea tipografică ===<br />
<br />
În ce privește [[Începuturile activității tipografice românești|activitatea tipografică]], ea încetase în Țara Românească de pe la sfârșitul secolului al XVI-lea. S-a reluat abia acum, prin strădaniile lui Matei Basarab și ale mitropolitului Teofil.<br />
<br />
Trebuie remarcat și faptul că acum se tipăresc în Muntenia primele cărți în limba română. Pentru că în acel timp păstorea în [[scaun]]ul de mitropolit al Kievului și românul [[Petru Movilă]], Matei Basarab i-a solicitat o tipografie. Mitropolitul i-a îndeplinit dorința, trimițându-i o tiparniță completă, în 1635, care a fost așezată în [[Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă (județul Argeș)|mănăstirea de la Câmpulung]]. Totodată au fost trimiși de la Kiev și câțiva meșteri tipografi, în frunte cu Timotei Verbițki, fostul conducător al tipografiei de la [[Mănăstirea Peșterilor din Kiev (Ucraina)|Lavra Pecerska]] din Kiev. Acesta a rămas în Țara Românească până prin anul 1642, când este întâlnit în locul său Ivan Kunotovici, fost conducător al tipografiei Frăției Ortodoxe din Lvov, aflată tot sub îndrumarea lui Petru Movilă. Ambii au pregătit o seamă de meșteri tipografi de neam român, care le-au continuat apoi munca.<br />
<br />
Se cunosc trei cărți slavonești care au ieșit de sub teascurile tiparniței de la Câmpulung: ''Evhologhionul'' sau ''Molitvelnicul'' (1635), cu o lungă prefață a lui Matei Basarab, în care arăta cum a obținut tipografia de la Kiev, ''Antologhionul'' (1643) și ''Psaltirea'' (1650). Tot aici s-a tipărit, în 1642, o carte în limba română, intitulată ''Învățătură preste toate zilele'', tradusă din greacă. Ultimele trei cărți au fost tipărite cu îndrumarea și cheltuiala [[ieroschimonah]]ului Melchisedec, egumenul mănăstirii Câmpulung.<br />
<br />
În 1637, a luat ființă o nouă tiparniță la [[mănăstirea Govora]], în Oltenia, de sub teascurile căreia au ieșit mai multe cărți slavone, dar mai ales românești. Cele în limba slavonă au fost: ''Psaltirea'' (1637, prima carte paginată filă cu filă a românilor), ''Psaltirea cu Ceaslov'' (1638), ''Ceaslovul'' (1638), ''Paraclisul Precistei'' (slavo-român, 1639). În 1640 au apărut, în românește, două cărți de o deosebită însemnătate: ''Ceaslovul'', prima carte românească de cult tipărită, cunoscută până în prezent în Muntenia, și [[Pravila cea Mică]] (terminată de tipărit în 1641).<br />
<br />
N-ar fi exclus ca tipografia de la Govora să fi stat sub îndrumarea episcopului de Râmnic Ignatie Sârbul, care era pomenit în aproape toate cărțile slavone tipărite aici. Acestea erau scrise în slavona de redacție medio-bulgară, fiind revăzute, poate, chiar de episcop.<br />
<br />
Astfel, în cursul păstoririi mitropolitului Teofil, s-au tipărit cinci cărți în românește: ''Ceaslovul, Pravila, Evanghelia cu învățătură'', în două ediții, și ''Învățătură preste toate zilele'', la care se mai adaugă ''Paraclisul Maicii Domnului'', în slavonește și românește. Multe alte cărți s-au tipărit doar în slavonește.<br />
<br />
În Pravila cea Mică ([[Pravila de la Govora]]), rostul cărții era subliniat de mitropolitul Teofil, în prefață:<br />
<br />
:''Socotit-am că mai toate limbile au carte pe limba lor, de aceai cugetaiu și eu... să scot ceastă carte, anume pravilă pre limba rumănească, sfințiilor voastre frați duhovnici rumănești, carii sănteți păstori oilor celor cuvântătoare a turmei lui Hristos.''<br />
<br />
=== Școala slavonă și colegiul umanist ===<br />
<br />
Tot în timpul păstoririi lui, logofătul Udriște Năsturel a înființat o [[Școlile bisericești românești|școală]] slavonă pe lângă Mitropolie, la Târgoviște. Se pare că avea un program asemănător cu al școlii movilești din Kiev, care a dăinuit cu unele întreruperi până către sfârșitul domniei lui Matei Basarab. Prin elevii ei, s-a prelungit existența culturii slavone în Țara Românească în aproape tot secolul al XVII-lea.<br />
<br />
După 1646, teologul Pantelimon Ligaridis (devenit mitropolit de Gaza, sub numele de Paisie), împreună cu Ignatie Petritis, ambii greci din insula Chios, cu sprijinul lui Matei Basarab și al postelnicului Constantin Cantacuzino, au pus bazele unui colegiu umanist la Târgoviște după modelul celor occidentale, cunoscut în actele vremii sub numele de «schola greca e latina». Primul dascăl preda Logica și Retorica, iar al doilea, Gramatica. Limbile de predare erau greaca veche și latina. Aceasta a fost prima școală de nivel superior în Țara Românească. Probabil a dăinuit până către sfârșitul domniei lui Matei Basarab.<br />
<br />
=== Legătura cu românii din Transilvania și Moldova ===<br />
<br />
Mitropolitul Teofil a păstrat strânse legături și cu românii ortodocși din Transilvania și Moldova<br />
<br />
În 1640, cu prilejul soliei la principele Gheorghe Rákoczy I la Alba Iulia, a cercetat și pe mitropolitul Ghenadie, căruia se pare că i-a dăruit o instalație tipografică. Către sfârșitul anului 1640, a [[hirotonie|hirotonit]], la Târgoviște, pe noul mitropolit al Transilvaniei, [[Ilie Iorest]], iar în 1643, pe urmașul acestuia, [[Simion Ștefan]].<br />
<br />
A fost în bune raporturi cu mitropolitul [[Varlaam al Moldovei]], în pofida neînțelegerilor existente între domnii lor, Matei Basarab și [[Vasile Lupu]]. Astfel, în 1644, a primit în Târgoviște pe mitropolitul Varlaam, venit în Țara Românească în vederea împăcării celor doi domni.<br />
<br />
Cu prilejul acestei misiuni, Varlaam a aflat în biblioteca învățatului boier Udriște Năsturel un exemplar din Catehismul calvinesc, apărut la Prisaca, lângă Alba Iulia, în 1642. Constatând că era „plin de otravă de moarte sufletească”, mitropolitul moldovean a convocat un [[sobor]] al [[ierarh]]ilor din Țara Românească și Moldova, spre a lua atitudine împotriva acelei broșuri. Soborul la care a participat și mitropolitul Teofil cu sufragenii săi s-a întrunit în 1644 sau 1645, posibil la Iași, aprobând cunoscuta lucrare a lui Varlaam, ''Răspuns la Catehismul calvinesc''.<br />
<br />
Mitropolitul Teofil este pomenit și în diferite acte interne. De pildă, în 1639, a luat parte, alături de sufraganii săi, Ignatie de la Râmnic și Ștefan de la Buzău, la soborul duhovnicesc și mănăstiresc convocat de Matei Basarab, care a hotărât că mai nicio mănăstire să nu mai poată fi închinată unei alte mănăstiri din țară sau din afară.<br />
<br />
=== Relația cu alte jurisdicții și adormirea ===<br />
<br />
În 1638, Teofil a primit vizita patriarhului Mitrofan Crifopulos al [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandriei]], care în primăvara anului următor a și murit în Țara Românească.<br />
<br />
Și-a dat obștescul sfârșit în primele luni ale anului 1648.<br />
<br />
== Despre tipărirea în limba română ==<br />
<br />
Mitropolitul Teofil a tipărit lucrări atât în română cât și în slavonă. Urmașul său, mitropolitul [[Ștefan I al Țării Românești|Ștefan]], a început să tipărească cărți bilingv în ambele limbi.<br />
<br />
Acest fenomen se explică prin aceea că în timpul acesta a fost o adevărată luptă între curentul slavon și cel românesc. Pe de o parte, cunoașterea limbii slavone devenea tot mai anevoioasă, încât nici preoții nu mai înțelegeau această limbă, în care trebuiau să slujească potrivit unei tradiții adânc înrădăcinate.<br />
<br />
Pe de altă parte, schimbarea limbii de cult nu era ușoară și nu se putea îndeplini deodată, pentru că nu erau nici cărți de slujbă traduse în românește, iar introducerea limbii naționale în cult putea fi considerată de unii ca o alunecare în erezie, mai ales că în Transilvania vecină, calvinismul ducea o propagandă activă printre români în acest sens.<br />
<br />
O asemenea situație îngrijorătoare l-a determinat pe mitropolitul Ștefan, urmașul lui Teofil, să tipărească cărți bilingve, adică să împace și tradiția slavonă, prin tipărirea slujbei în slavonește, dar în același timp să țină seama și de realitățile de atunci, care impuneau naționalizarea slujbelor și să vină în ajutorul preoților, traducându-le rânduielile de tipic în românește.<br />
<br />
== Moștenire culturală ==<br />
<br />
Pr. [[Mircea Păcurariu]] rezumă activitatea mitropolitului Teofil astfel<ref name="păcurariu2"> [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>: <br />
<br />
:''Beneficiind de sprijinul domnitorului Matei Basarab, mitropoliții Teofil și Ștefan au deschis o epocă nouă în istoria culturii românești, mai ales prin tipăriturile lor în limba română: cărți de slujbă, juridice și teologice.''<br />
:''Între colaboratorii lor nu pot fi trecuți cu vederea ieromonahii Meletie Macedoneanul, Ștefan din Ohrida, Silvestru, Melchisedec, Mihail Moxa, Daniil Andrean, care au adus un aport prețios la traducerea și tipărirea de cărți în limba română. Probabil aceștia erau „ucenici” ai mitropolitului Teofil, ei formând o adevărată „școală românească”, ceea ce era, în acele vremuri, un act de mare curaj, dată fiind puternica tradiție slavonă.''<br />
:''În ce privește tipăriturile slavone, acestea au avut o largă răspândire în toate bisericile de limbă slavă, mai ales în cele aflate sub stăpânire otomană. Teofil însuși spunea în prefața Psaltirii slavone din 1637 că era hărăzită „și altor neamuri înrudite cu noi după credință... și cu deosebire bulgarilor, sârbilor, ungrovlahilor, moldovlahilor și celorlalți”. În felul acesta, Matei Basarab a fost un mare protector al culturii bisericești la slavii sud-dunăreni. Întreaga sa domnie a fost o perioadă de adevărată renaștere culturală ortodoxă și națională, așa cum nu mai fusese în Țara Românească din timpul lui [[Neagoe Basarab]].<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
{{start box}}<br />
{{succesiune|<br />
înainte=[[Grigorie I al Țării Românești|Grigorie I]]|<br />
titlu=[[Listă a mitropoliților Ungro-Vlahiei|Mitropolit al Țării Românești]]|<br />
ani=1636-1648|<br />
după=[[Ștefan I al Țării Românești|Ștefan I]]}}<br />
{{end box}}<br />
<br />
[[Categorie:Mitropoliți români]]<br />
[[Categorie:Mitropoliți români]]<br />
[[Categorie:Mitropolia Munteniei și Dobrogei]]<br />
[[Categorie:Ierarhi români]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/Pravila_de_la_GovoraPravila de la Govora2024-01-15T20:40:01Z<p>RappY: Adăugare legătură</p>
<hr />
<div>[[Fișier:Pravila de la govora.jpg|thumb|240px|''Pravila de la Govora'' - primul cod de legi din Țara Românească, expus la Muzeul Național de Istorie a României]]{{OrtodoxiaînRomânia}}<br />
'''Pravila de la Govora''' (1640), numită și '''Pravila cea mică''' este cea mai veche colecție tipărită de legi civile și bisericești a statului medieval Țara Românească și a întregii [[Biserica Ortodoxă Română|Biserici Ortodoxe Române]]. Este printre primele cărți tipărite în [[limba română]] din Țara Românească, prima fiind ''Ceaslovul'' tipărit în același an tot la [[Mănăstirea Govora]].<br />
<br />
== Introducere ==<br />
Pravila de la Govora (cu titlul complet: „[[Pravilă|Pravila]] aceasta iaste direptătoriu de leage, tocmeale a sfinților apostoli, tocmite de 7 săboară cătră aceasta și a preacuvioșilor părinți, învățătorilor lumii”), era tradusă din slavonește în românește de călugărul Mihail Moxa sau Moxalie din [[Mănăstirea Bistrița (Vâlcea)|mănăstirea Bistrița]]<ref>Prin 1620, Mihail Moxa prelucrase în românește un ''Cronograf', adică o istorie a lumii, la îndemnul [[Teofil al Țării Românești|mitropolitului Teofil]], pe atunci episcop al [[Arhiepiscopia Râmnicului|Râmnicului]].</ref>. Predoslovia cărții era semnată de [[Teofil al Țării Românești|mitropolitul Teofil]] (în parte era tradusă după prefața lui [[Petru Movilă]] la Nomocanonul de la Kiev din 1629).<br />
<br />
== Rostul cărții ==<br />
<br />
Rostul cărții era subliniat de [[mitropolit]]ul Teofil al Țării Românești, în prefață:<br />
<br />
:''Socotit-am că mai toate limbile au carte pe limba lor, de aceai cugetaiu și eu... să scot ceastă carte, anume pravilă pre limba rumănească, sfințiilor voastre frați duhovnici rumănești, carii sănteți păstori oilor celor cuvântătoare a turmei lui Hristos.''<br />
<br />
== Conținut ==<br />
<br />
Pravila propriu-zisă era o colecție de legiuiri canonice (bisericești) și civile, făcută după o traducere slavonă a unui [[nomocanon]] de origine bizantină. Izvoarele slave și cu atât mai puțin cele grecești n-au fost identificate până în prezent. Din această cauză, cercetătorii mai noi socotesc că Pravila este mai degrabă o compilație după aceste izvoare, și nu o simplă traducere a unora din ele.<br />
<br />
Apariția unei cărți cu caracter canonic-juridic era determinată de trebuința unor îndrumări clare pentru preoții [[duhovnic]]i la darea [[canon]]ului ([[epitimie|epitimiei]]) în scaunul [[Spovedania|spovedaniei]], dar și pentru a le da îndrumări cu privire la pedepsele pe care să le aplice credincioșilor în caz de abateri de la rânduielile vieții obștești, căci [[preot]]ul avea în acele timpuri și rolul de judecător al păstoriților săi.<br />
<br />
== Pravila în Transilvania ==<br />
<br />
Trebuie subliniat și faptul că Pravila de la Govora a apărut în două tiraje diferite, unul pentru Țara Românească, altul pentru Transilvania. Deosebirea dintre exemplarele celor două ediții consta în faptul că în prefața unor exemplare, numele mitropolitului Teofil era înlocuit cu al lui „Ghenadie, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscopu și mitropolitu a toată Țara Ardealului”.<br />
<br />
Apariția tirajului pentru Transilvania trebuie pusă și în legătură cu calitatea mitropolitului Teofil de „exarh al Plaiurilor”, desigur la solicitarea mitropolitului Ghenadie, care simțea lipsa unei astfel de cărți. El avea nevoie de o pravilă, fie ca să contrabalanseze acțiunea prozelitistă calvină, fie ca să aibă o nouă carte de legi în locul celei a lui Coresi, care, desigur, era epuizată.<br />
<br />
Mitropolitul transilvănean va fi rugat pe Teofil să tipărească Pravila și pentru [[eparhia]] sa, cu prilejul soliei acestuia la Alba Iulia. „Din această colaborare pe plan tipografic, se poate constata că exista o unitate sufletească între români, în ciuda granițelor nefirești care-i despărțeau”<ref name="păcurariu2">[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>.<br />
<br />
== Importanță ==<br />
<br />
Pravila de la Govora apare ca o lege oficială promulgată de autoritatea de stat și de cea bisericească, fiind prima colecție tipărită de legi civile și bisericești a statului medieval Țara Românească și a întregii Biserici Ortodoxe Române. Ea prezintă deci o mare importanță pentru istoria dreptului românesc în general și a dreptului canonic, în special. Un amănunt interesant este acela că pe Pravila mică era menționat pentru prima dată la noi prețul de carte: 21 costande de argint.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Literatură creștină]]<br />
[[Categorie:Drept canonic]]</div>RappYhttps://ro.orthodoxwiki.org/M%C4%83rturisirea_Ortodox%C4%83_(1642)Mărturisirea Ortodoxă (1642)2024-01-14T21:08:36Z<p>RappY: Adăugare casetă „OrtodoxiaînRomânia”</p>
<hr />
<div>[[Fișier:Marturisirea Ortodoxa.jpg|thumb|240px|''Mărturisirea Ortodoxă'' (ediția tipărită în 1981)]]{{OrtodoxiaînRomânia}}<br />
'''Mărturisirea Ortodoxă''' a [[Sfânt]]ului [[Ierarh]] [[Petru Movilă]] a primit aprobarea întregii Ortodoxii în 1642, devenind după [[Simbolul credinței]] și ''Dogmatica'' Sfântului [[Ioan Damaschin]], a treia mărturisire de credință a [[Biserica Ortodoxă|Bisericii Ortodoxe]]. Datorită acestei lucrări, Petru Movilă a fost socotit drept „părintele teologiei ortodoxe moderne” (Macarie Bulgakov)<ref name="păcurariu2">[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.</ref>, adaptând catehismul ortodox nevoilor ortodocșilor aflați sub asediul prozelitismului catolico-iezuit și protestant.<br />
<br />
== Context istoric ==<br />
Pentru a înțelege mai bine rostul activității catehetice a mitropolitului Kievului, Petru Movilă, trebuie cunoscută situația politică, socială, culturală și bisericească a Ucrainei în prima jumătate a secolului al XVII-lea.<br />
<br />
=== Uniunea statală polono-lituaniană ===<br />
În anul 1569, s-a încheiat așa numita Uniune de la Lublin, prin care Polonia se unea cu Lituania (Reczospolita Polska). Întinsele teritorii de la Marea Baltică până la Marea Neagră, care formau până atunci marele cnezat al Lituaniei (cu orașele Polotsk, Vilnius, Grodno, Brest, Jitomir, Kiev, Pereiaslavl), au fost alipite acum la regatul Poloniei, unul din cele mai puternice state din Europa medievală.<br />
<br />
=== Prozelitismul catolic-iezuit ===<br />
Aceste teritorii erau locuite aproape în întregime de ruși albi (bielorusi) și ucraineni ortodocși. Era firesc ca regatul polon catolic să urmărească întărirea catolicismului în aceste părți, mai ales că, în Galiția, Ortodoxia era destul de puternică, fiind patronată de câțiva nobili ortodocși (în 1539 se înființase [[Episcopie|Episcopia]] ortodoxă de la Lvov, ca o continuatoare a celei din Halici, apoi altele). Credincioșii bieloruși, ucraineni și ruteni din regatul Poloniei erau grupați în jurul Bisericii, întocmai ca și românii din Transilvania. În marile orașe Vilnius, Lutsk, Lvov, Kiev acești credincioși ortodocși au pus bazele unor „frății” (bratsva), pentru apărarea Ortodoxiei și pentru promovarea culturii slavone tradiționale.<br />
<br />
Propaganda catolică-iezuită împotriva Ortodoxiei era însă în plină desfășurare, încurajată de regele Sigismund III al Poloniei. Prin uneltirile iezuiților, o bună parte din [[episcop]]ii și [[preot|preoții]] ortodocși din aceste părți au fost siliți să îmbrățișeze unirea cu Roma. Este cunoscută unirea realizată în sinodul de la Brest-Litovsk, în 16-20 octombrie 1596, denunțată abia după 350 de ani, în 1946.<br />
<br />
=== Situația ortodocșilor ===<br />
La scurt timp după săvârșirea acestui act, au trecut la unire numeroși episcopi, care au devenit apoi dușmani ai Ortodoxiei (printre ei și învățatul [[arhiepiscop]] de Poloțk, Meletie Smotrițki, autorul unui Catehism catolic), precum și mulți nobili, care urmăreau să facă parte și pe viitor din dieta (seimul) Poloniei.<br />
<br />
Bisericile ortodoxe au început să fie dărâmate, închise sau vândute celor de alte confesiuni, de la care ortodocșii trebuiau să le închirieze. Averile bisericilor ortodoxe erau confiscate, iar credincioșii lipsiți de drepturi și siliți să îmbrățișeze unirea. Cele mai multe biserici din Kiev, inclusiv [[catedrală|catedrala]] [[Mitropolie|Mitropoliei]], au ajuns în mâinile iezuiților. S-au înființat colegii iezuite în diferite orașe (Camenița, Vilnius, Bar etc.), prin care se urmărea catolicizarea și implicit polonizarea nobilimii lituaniene, bieloruse și ucrainene, până atunci, în mare parte, ortodoxă.<br />
<br />
Cu toate aceste asupriri, poporul dreptcredincios a rămas statornic în vechea credință și nu o dată cazacii zaporojeni s-au ridicat cu sabia în mână pentru apărarea pământului strămoșesc și a credinței ortodoxe.<br />
<br />
Abia prin 1620-1621, [[patriarh]]ul Teofan al [[Biserica_Ortodoxă_a_Ierusalimului|Ierusalimului]], în drum de la Moscova spre [[eparhie|eparhia]] sa, a izbutit să restabilească ierarhia ortodoxă în regatul polon, [[hirotonie|hirotonind]] șase episcopi ortodocși, precum și un nou mitropolit al Kievului, Iov Boretki, în locul celor care primiseră unirea cu Roma.<br />
<br />
=== Poziția lui Petru Movilă ===<br />
În astfel de împrejurări vitrege a ajuns Petru Movilă, la vârsta de 31 de ani, [[arhimandrit]] și [[egumen]] al [[Mănăstirea Peșterilor din Kiev (Ucraina)|Lavrei Pecerska]] din Kiev. Trebuie precizat că datorită dârzeniei arhimandritului Nichifor Tur, Lavra Pecerska a rămas în stăpânirea ortodocșilor în ciuda încercărilor mitropolitului Mihail Ragoza, trecut în sinodul de la Brest la uniți, de a o trece în stăpânirea acestora. La 36 de ani, în 1632, Petru Movilă va deveni mitroplit al Bisericii Ortodoxe ucraino-ruse din Polonia (Mitropolit al Kievului)<br />
<br />
== Mărturisirea Ortodoxă ==<br />
=== Motivația ===<br />
<br />
Astfel, în condițiile prezentate mai sus, nevoia unei cărți de învățătură pentru întreaga Ortodoxie se simțea mai mult ca oricând, dată fiind acțiunea prozelitistă protestantă și catolico-uniată din țările ortodoxe, dar și faptul că alte confesiuni creștine aveau astfel de cărți.<br />
<br />
Pe lângă acestea, nu trebuie trecut cu vederea faptul că nu cu mult înainte apăruse o mărturisire de credință calvinizantă la Geneva (ed. lat., 1629; ed. greacă, 1633), pusă sub numele [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|patriarhului ecumenic]] de atunci [[Chiril Lucaris]], care era bine cunoscut în Ucraina și Bielorusia, fiind șase ani profesor la Academia din Ostrog. Întrucât Chiril Lucaris nu a dezmințit calitatea de autor care i se atribuia, un [[sinod]] întrunit la Constantinopol, în 1638, sub președinția lui Chiril Contaris, urmașul său în scaun, a condamnat atât opera, cât și persoana lui Chiril Lucaris.<br />
<br />
Acestea au fost motivele care au determinat pe mitropolitul Petru Movilă să alcătuiască o nouă carte de doctrină și de morală creștină, care să ferească pe credincioșii săi de catehismele altor confesiuni.<br />
<br />
=== Pregătirea cărții ===<br />
În septembrie 1640, Petru Movilă a convocat un sinod la Kiev, la care au luat parte delegați ai episcopiilor de Lvov, Przemysl, Mstislav și Luțk, ai frățiilor și [[mănăstire|mănăstirilor]] ortodoxe din Bielorusia și Ucraina, în scopul cercetării unei mărturisiri de credință întocmită de mitropolit în limba latină, cu titlul: ''Expositio fidei Ecclesiae Russiae Minoris''.<br />
<br />
Lucrările sinodului s-au desfășurat între 8 și 18 septembrie 1640, sub conducerea mitropolitului, în catedrala Sfântul Sofia din Kiev. <br />
<br />
=== Conținutul ===<br />
<br />
Mărturisirea era împărțită după cele trei virtuți teologice: [[credința]], [[nădejdea]] și [[dragostea]], cuprinzând 261 de întrebări și tot atâtea răspunsuri. Partea întâi tălmăcea [[Simbolul credinței]], în partea a doua se trata despre nădejde, explicându-se rugăciunea [[Tatăl Nostru]] și [[fericirile]]], iar partea a treia cuprindea învățătura despre dragostea față de [[Dumnezeu]] și de aproapele.<br />
<br />
Întreaga lucrare se întemeia pe învățătura [[Biblia|Sfintei Scripturi]], a Sfinților Părinți (Sfinții [[Ciprian al Cartaginei|Ciprian]], [[Ioan Gură de Aur]], [[Chiril al Ierusalimului]], [[Ioan Damaschin]] ș.a.) și pe [[canoane]]le Bisericii.<br />
<br />
=== Cercetarea cărții în Sinodul din Kiev ===<br />
<br />
În urma cuvântării mitropolitului și a lămuririlor date de învățații teologi Ignatie Oxenovici Starușici și Isaia Trofimovici Kozlovski, membrii Sinodului au cercetat, rând pe rând, toate articolele Mărturisirii. Nu au fost însă de acord cu două puncte ale ei, fapt pentru care au hotărât să ceară părerea patriarhului ecumenic din Constantinopol.<br />
<br />
În cele din urmă, s-a ajuns la ideea convocării unui alt sinod, cu participarea delegaților mai multor Biserici Ortodoxe, care să ia din nou în cercetare Mărturisirea mitropolitului din Kiev.<br />
<br />
== Sinodul de la Iași ==<br />
{{main|Sinodul de la Iași}}<br />
=== Locație și participanți ===<br />
Pentru că proiectatul sinod nu se putea întruni nici la Constantinopol, unde stăpâneau turcii, nici la Kiev, aflat sub stăpânirea polonilor catolici, Petru Movilă s-a gândit să fie convocat la Iași, în Moldova, țară ortodoxă și țara sa de naștere, unde domnea [[Vasile Lupu]], cunoscut sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni.<br />
<br />
Patriarhul ecumenic Partenie I și-a dat încuviințarea ca sinodul să se țină la Iași, trimițându-și doi delegați pe Porfirie, fostul mitropolit al Niceii, și pe [[ieromonah]]ul Meletie Syrigos (Sirigul) (1586-1664), dascăl și predicator al Patriarhiei, cel mai învățat teolog grec din secolul al XVII-lea. Era originar din Creta, învățase la Veneția și Padova, a călătorit de mai multe ori în Moldova.<br />
<br />
Mitropolitul Petru Movilă a trimis trei delegați din Kiev: Isaia Kozlovski, egumenul mănăstirii Sfântul Nicolae, primul rector al Colegiului movilean, Iosif Gorbatki, rectorul în funcție al Colegiului și egumenu al mănăstirii Bogoiavlenska (mai târziu episcop de Mstislav), și Ignatie Starușici, fost și el rector, dar acum predicator al catedralei Sfântul Sofia.<br />
<br />
Din partea Bisericii din Moldova au participat mitropolitul [[Varlaam al Moldovei|Varlaam]] și episcopii săi sufragani: Evloghie al [[Arhiepiscopia Romanului și Bacăului|Romanului]], Anastasie al [[Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților|Rădăuților]] și Gheorghe al Hușilor, precum și ieromonahul Sofronie Pociașki, egumenul mănăstirii [[Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi|Sfinții Trei Ierarhi]] și rectorul școlii înființate aici de Vasile Lupu, probabil și alți egumeni.<br />
<br />
Pe lângă Vasile Lupu, care, ca împărații bizantini de odinioară, a prezidat sinodul, la lucrări vor fi asistat și marii boieri din divan, printre care se numărau pe atunci Grigore Ureche vornicul, Eustratie logofătul și alții. Din Țara Românească nu a participat nimeni, din cauza raporturilor neprietenești dintre Matei Basarab și Vasile Lupu.<br />
<br />
În orice caz, trebuie reținut faptul că acum s-au întâlnit într-un sinod, pentru prima dată în istoria Bisericii, reprezentanții celor trei mari ramuri ale Ortodoxiei: greacă, slavă și română.<br />
<br />
=== Lucrările Sinodului ===<br />
<br />
Lucrările Sinodului s-au deschis în ziua de 15 septembrie 1642, în [[trapeza]] mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Iași și au durat până la 27 octombrie 1642, deci 43 de zile. Știri asupra desfășurării sale avem din însemnările lui Meletie Sirigul, precum și dintr-o scrisoare în limba italiană a medicului danez (după unii olandez) Scocardi (corect: Skovgaard), aflat la curtea lui Vasile Lupu. Se presupune că discuțiile s-au purtat în limba latină, pe care o cunoșteau mulți dintre participanți, dar și în limba slavă, pe care o cunoșteau delegații din Kiev și din Moldova.<br />
<br />
La începutul lucrărilor, Meletie Sirigul a stăruit ca Sinodul să ia în discuție și hotărârea de [[anatema|anatematizare]] în 18 puncte a Mărturisirii puse sub numele lui Chiril Lucaris, luată în sinodul patriarhal din Constantinopol, în mai 1642 (însuși Meletie a scris o Împotrivire [Antirrhesis] la acea Mărturisire). Membrii ucraineni și moldoveni ai sinodului, ca și domnitorul Vasile Lupu, nu au fost de acord cu propunerea lui Meletie, considerând că acea Mărturisire nu este opera lui Chiril, ci a fost pusă numai sub numele său.<br />
<br />
S-a trecut apoi la cercetarea tuturor celor 261 de întrebări și răspunsuri din cartea alcătuită de Petru Movilă. Pe măsura discutării ei, ieromonahul Meletie Sirigul o traducea din latinește în greaca vorbită. Discuții mai aprinse au fost numai asupra celor două puncte cu care nu au fost de acord nici membrii Sinodului de la Kiev, în septembrie 1640. Petru Movilă scrisese că pe lângă rai și iad mai este un loc curățitor, purgatoriul, și că prefacerea darurilor la [[Sfânta Liturghie]] în Trupul și Sângele Domnului ar avea loc la rostirea cuvintelor: „Luați, mâncați... și beți dintru acesta toți...”, se vedea deci, în amândouă, o influență catolică. Cei prezenți - și îndeosebi Meletie Sirigul -, au apărat vechile adevăruri ortodoxe, arătând că nu există purgator și că prefacerea darurilor are loc în timpul rugăciunii de chemare sau invocare a [[Duhul Sfânt|Sfântului Duh]] ([[epicleza]]) rostită de [[preot]]ul slujitor.<br />
<br />
== Răspândirea Mărturisirii ==<br />
=== Aprobarea întregii Ortodoxii ===<br />
La 27 octombrie s-au încheiat lucrările sinodului, iar la 30 octombrie, Mărturisirea îndreptată și tradusă în limba greacă a fost trimisă Sinodului patriarhal din Constantinopol. La 20 decembrie 1642, delegațiile greci tipăreau la Iași o scrisoare de mulțumire, în greacă, adresată domnului moldovean, care găzduise sinodul. Dar pe lângă scrisoare, mai era tipărită și hotărârea de anatematizare a Mărturisirii pseudo-lucariene, luată de Sinodul patriarhal, care nu a fost acceptată la Iași.<br />
<br />
În martie 1643, Sinodul patriarhal din Constantinopol prezidat de ecumenicul Partenie I, a aprobat ca traducerea greacă a lucrării lui Petru Movilă să devină Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii sobornicești și apostolești a Răsăritului (Ορθόδοξος ὁμολογία της καθολικῆς καὶ ἀποστολικῆς ἐκκλησίας τῆς ἀνατολικῆς).<br />
<br />
Această hotărâre a fost semnată în anii următori și de ceilalți patriarhi răsăriteni: Ioachim al [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandriei]], Macarie al [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohiei]] și Paisie al [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalimului]]. Astfel, lucrarea învățatului mitropolit de neam român a primit aprobarea întregii Ortodoxii, devenind după Simbolul credinței și Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, a treia mărturisire de credință a Bisericii Ortodoxe. <br />
<br />
=== Traduceri și ediții ===<br />
Petru Movilă a publicat versiunea latină încă din timpul vieții, la Amsterdam, în 1643, sub titlul ''Confessio fidei orthodoxae'' (o nouă ediție latină a apărut la Leipzig în 1659 sub titlul ''Confessio orthodoxae catholicae et apostolicae Ecclesiae orientalis''). Pe baza acesteia, în 1645 a tipărit la Kiev o formă prescurtată a Catehismului, în două versiuni: polonă și slavo-ucraineană (o nouă ediție slavo-ucraineană a apărut la Lvov în 1646).<br />
<br />
Prima ediție în limba greacă a apărut la Amsterdam în 1667 (prefața era semnată de Nectarie al Ierusalimului, cu data 1662), prin grija lui Panaiot Nikussios, marele dragoman al Porții otomane. Acesta a trimis, în 1672, regelui Ludovic al XIV-lea al Franței unul din manuscrisele originale ale Mărturisirii (grec-latin), păstrat până azi în Biblioteca Națională din Paris (Parisinus Graecus 1265), textul grec al acestuia fiind tipărit abia în 1943 de preotul prof. univ. și academician Niculae M. Popescu.<br />
<br />
După 1667, Mărturisirea lui Petru Movilă, considerată cartea simbolică sau de doctrină a întregii Ortodoxii, a fost tradusă în mai multe limbi și tipărită în numeroase ediții.<br />
<br />
Se cunosc, de pildă, 15 ediții grecești, începând cu cea din 1667 (a doua la Leipzig în 1695, datorată profesorului Laurentius Normannus din Uppsala, iar a treia la Snagov, în 1699, tipograf fiind Antim Ivireanul), apoi traduceri slavo-ruse (începând cu ediția de la Moscova, din 1696), traduceri și ediții în limbile rusă (1833 ș.a.), olandeză (1722), germană (1727), engleză (1762 ș.a.), slavo-sârbă (1764, 1777), maghiară (1791), bulgară (1888).<br />
<br />
În limba română s-a tradus și tipărit pentru prima dată la Buzău, în 1691, - prima traducere într-o limbă națională - prin osârdia logofătului Radu Greceanu (era prima carte apărută în noua tipografie „domnească” din Buzău). A ajuns, până acum, la cel puțin 19 ediții românești, unele traduse din nou, altele numai îndreptate (București, 1745, 1827 etc.; Neamț, 1844, trad. de Filaret Scriban din rusește și retipărită de mai multe ori).<br />
<br />
=== Aprecieri ===<br />
Cartea lui Petru Movilă a fost cercetată și apreciată de numeroși teologi, din toate timpurile și de toate confesiunile. Mult timp a fost folosită ca manual în școlile teologice ortodoxe din Rusia, din țările române sau din alte părți.<br />
<br />
De aceea, pe bună dreptate, marele istoric și dogmatist rus Macarie Bulgakov (secolul XIX) socotea pe Petru Movilă drept „părintele teologiei ortodoxe moderne”, iar profesorul Alexandru Elian remarca faptul că „opera lui Movilă și-a câștigat un loc neatins de nici o altă lucrare similară din cadrul teologiei simbolice ortodoxe”.<br />
<br />
== Note ==<br />
<references /><br />
<br />
==Surse==<br />
* [[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.<br />
<br />
[[Categorie:Istoria Bisericii]]<br />
[[Categorie:Ortodoxia în România]]<br />
[[Categorie:Literatură creștină]]</div>RappY