Spre deosebire de Biserica Ortodoxǎ, Biserica Romano-Catolică, pe temeiul unor speculații ale Fericitului Augustin, a început sǎ învețe, din veacurile V-VI, că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, pentru ca mai târziu sǎ introducă adaosul „Filioque” și în Simbolul Credinței. Pentru prima oarǎ această învățătură a apărut în Spania, prin hotărârea unui sinod de la Toledo, care afirma: „Paracletus a Patre Filioque procedens" (Mângâietorul purcezând de la Tatăl și de la Fiul). Dar abia în alt [[sinod]], cel de la Toledo din anul 589, „Filioque” a fost introdus în Simbolul Credinței întocmit și aprobat de același sinod, pentru ca pe urmă să pătrundă în Galia prin învățatul Alcuin, care la porunca împăratului Carol cel Mare, a scris o lucrare specială în favoarea acestei doctrine. Motivul pentru care sinodul de la Toledo din anul 589 a oficializat această inovație a fost determinat de următoarele: vizigoții, care se creștinaseră cu un veac mai înainte, au primit creștinismul sub formă [[Arianism|ariană]]. Spre a-i atrage pe vizigoți - care între timp se stabiliseră în Spania - de la arianism la ortodoxie, episcopii spanioli au socotit că, dacă vor hotărî că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, vor ridica astfel demnitatea Fiului la rangul de Persoană treimicǎ, și astfel vizigoții arieni vor părăsi învățătura că Fiul este cea dintâi creatură a Tatălui, așa cum susținuse [[Arie]]. Dar chiar dacă prin aceasta sinodul a reușit să-i convingă pe vizigoți să părăsească arianismul, el însuși a căzut într-o nouă rătăcire, nu mai puțin periculoasă decât cea pe care o înlăturase. Biserica din Răsărit n-a luat cunoștință de această rătăcire decât mult mai târziu.