«Dar ajungând Pavel în Dumnezeu şi văzând cele nevăzute ale lui Dumnezeu, în extaz, (în ieşirea din sine), a văzut oare fiinţa lui Dumnezeu ? Cine ar îndrăzni să spună aceasta ? La fel şi cei curăţiţi la inimă prin liniştire (isihie), învrednicindu-se de vederea celor nevăzute, fiinţa lui Dumnezeu rămâne neatinsă. Cei ce se învrednicesc de vederea aceasta primesc tainic şi învăţătura despre ea şi cugetă despre ea. În felul acesta, se împărtăşesc de darul luminii inteligibile a lui Dumnezeu, cu mintea eliberată de patimi şi nematerială. Dar ei ştiu în acelaşi timp că dumnezeirea e mai presus şi de vederile acestea şi de cunoştinţele ce le vin din ele. Şi aşa cunoaşterea aceasta mai presus de minte e superioară celei a minţii. Ei nu raţionează despre Dumnezeu din faptul că nu văd pe Dumnezeu, cum fac cei ce-L cugetă pe Dumnezeu prin negaţie, ci, prin vederea însăşi, văd ce e mai presus de vedere ; pătimind, aşa-zicâdzicând, depăşirea tuturor, nu cugetîndcugetând-o. Precum pătimirea şi vederea celor dumnezeieşti e altceva decât teologia afirmativă şi superioară ei, tot aşa pătimirea dispariţiei tuturor e altceva şi e superioară teologiei negative, din pricina covîrşirii covârşirii a ceea ce e văzut şi cugetat de vederea duhovnicească> (Sf. [[Grigorie Palama]], ''Despre Sfânta Lumină'', 28, în Filocalia rom., voi. 8, p. 296—297).